Art Yourself Gallery organizează expoziţia de grup „Dunavăţul de Jos”

„Pe un pământ tânăr, cu comunităţi de „rit vechi” şi vecinătăţi tătare, cei 16 artişti au fost invitaţi să-şi uite (sau să-şi conjuge) deprinderile/grifele de atelier cu un peisaj „tare” şi un habitat particular. Să fii receptiv la stimuli primordiali (ceruri, ape, aer înaripat, vietăţi unice) sau să populezi deschiderile şi orizonturile peisagistice cu propriile-ţi fantasme, vedenii, „înfigurări” parabolice, este, în bilanţul meu de simeză, polaritatea pe care s-a depliat producţia majoritar picto-grafică a Taberei de Creaţie - 2017, de la Dunavăţul de Jos. Nu e o surpriză, ci o bună neuniformitate, o emulaţie subterană spre privire originală sau spre sinceritate melancolică. Talentul este capacitatea de a nu speria imaginile atunci când vin sau sunt stârnite de ceva. Şi de a le pune la păstrare. Iar apoi chiar la treabă. În Delta Dunavăţului s-a întins un năvod spornic al unei vizitabile colecţii de artă contemporană românească”, spune criticul de artă Aurelia Mocanu

Iar Maria Bileşevschi, critic de artă, prezintă pictorii şi operele acestora: „Cititorul de Blaga va descoperi în matricea orizontului „infinit ondulat” un teritoriu geografic al sensibilităţii care nu se vrea „devorat de geometrie” deşi, chiar din aceasta îşi trage aparent seva în lucrările artiştilor Eugen Alupopanu sau George Cernat.

Făpturi coborâte dintr-o istorie a fantasmelor personale, personajele silfide ori profetice ale lui Felix Aftene sfidează simţul enigmatic tradiţional şi pe cel serafic. Acest paradis revine aproape hipnotic pe scena centrală, personajele sale fiind purtate de un elan ascendent, zborul fiind accesibil tuturor, demonstraţiile cele mai spectaculoase, rămânând, însă, rezervate artistului. Naraţiunile sale sunt o balanţă între cele de aici şi cele de dincolo, o balanţă aşezată la graniţa dintre ieri şi azi.

În compoziţiile lui Francisc Chiuaru, un anumit ţinut în care cerul, pământul şi apa se îngemănează în febra pensulaţiei, asimilează interpretări expresive. Ceea ce surprinde este silueta umană, depersonalizată, parcă surprapusă peisajului pentru a prinde formă imediat după ce natura îşi finalizează reedificarea. Forma reală este punctul iniţiatic, iar compoziţia este suma percepţiilor sale în urma contactului cu omul, cu natura pentru Manuell Mănăstireanu care sustrage pretexte pentru a surprinde fragilitatea.  Articulată în marele mister cosmic – fiinţa umană – prototip personal al lui Leontin Păun – apare ca o particulă ce permite imprimarea în straturile sale a marilor obsesii ale omenirii: iubirea, singurătatea, moartea. Expresia picturală se modelează pe suita de stări, senzaţii, impulsuri, prototipul se insinuează în fiecare strat al lucrării şi suprinde coliziunea dintre uman şi non-uman, dintre interior şi exterior, un hibrid înstrăinat de propria structură. Gabriel Caloianu propune o făptură plăsmuită din suprapunerea unor mitologii personale, într-o notă atât ironică cât şi ludică. Sergiu Grapă comunică măştile şi superficialitatea prezentei lumi. Imaginea rezultată este supusă unui tratament surealist, transcris grafic cu o rece minuţie şi integrat într-o contiguitate derutantă, ce transformă înfricoşătoarele viziuni, în strigăte ce aşteaptă răspuns de la privitor.

Simion Cristea este înainte de toate un gânditor a cărui meditaţie activă solicită resorturile cele mai profunde ale conştiinţei, dublată de o acută intransigenţă etică. Fantezia şi devoţiunea creştină fiind puse în slujba ceremoniei dintre religie şi artă, artistul îşi îndreaptă privirea spre a descoperi un crâmpei din cele „nevăzute”, ascunse în materie.
În alt registru, „mâna divină” a lui Dragoş Pătraşcu este cea care crează puntea între pământ şi tot ceea ce clocoteşte înnăbuşit în straturile acestuia şi frunza copacului cosmic, viaţa în sine, proiectată în şi din abisul fiecăruia dintre noi. Această alcătuire a lumii primeşte lumină de acolo de unde fisurile sublimate de formă şi culoare amestecă promisiuni despre oameni şi vremuri.
Plecând de la simbolistica peştelui, simbolul tainic de recunoaştere al primilor creştini ori vietate arhetipală, semn al vieţii, Sorin Purcaru angajează comentarii grafice dintre cele mai subtile, de unde erosul şi tema iubirii nu sunt total excluse. Profunzimea mesajului este rezultatul unei nuanţate complicităţi intelectuale, artistul preferând aluzia în locul denotaţiei directe.

Alex Burlacu ne atrage într-un ţinut al însingurării, al individului aflat la răspântia dintre întuneric şi lumină, dintre resemnare şi aspiraţie. Se întrezăreşte o foame de spaţiu, dar şi una de atemporal, silueta umană reflectând îndelung în faţa nevăzutului regăseşte în propria lumină, soarele interior, cu flacăra sa, învingînd dezolarea înconjurătoare.
Claudiu Ciobanu redă prin portret o stare, un moment neimitabil din timp, ce emite candoare şi permite contopirea subiectului cu ambientul. Un puternic sentiment al sincerităţii rezultă atât din certele calităţi tehnice sau cromatice, dar mai ales din explorarea unor metafore rafinate şi penetrante. O stare de solitudine şi abandon emerge din lucrările Marinelei Ciobanu, convertită în imaginile unei naturi ce aşteaptă semnul despărţirii realului de ireal. Fragmentele alese de artistă sunt portaluri către introspecţie, în care paleta de culori are o intensitate contemplativă şi invită la uitarea de sine.

Aurel Ţâr oferă privitorului câteva pagini din jurnalul său de călătorie. Pornind de la formatul unui catalog de prezentare, artistul introduce privitorul - voyeur într-o lume intimă, în care detaliile sunt reduse la atmosferă, lăsându-l pe acesta să-şi construiască povestea în jurul imaginii. Chiar dacă lumina caldă dinăuntru ori reminescienţa unui soare apus prea devreme crează o naraţiune individuală, fiecare siluetă umană pare a fi parte a unei mase omogene.
Adrian Sandu asimilează iconografia de masă într-un mod ironic, folosindu-se de mijloacele pop-artului pentru a justifica dar şi submina autoritatea imaginii. Trupuri ce funcţionează ca portrete ori portrete ce acţionează ca oglinzi distorsionate ale sufletului, simboluri, conduc ochiul spectatorului înspre o zonă în care toate elementele conjugate îi crează impresia propriei deşertăciuni”.