Arta cere sacrificii!?

Uşa de la intrare scârţâie şi în spatele ei un hol pătrat,cu tavanul foarte înalt te întampină cu un miros de lemn mucegăit. Un perete este tencuit de o mană nepricepută. Ceilalţi, de un alb murdar, sunt acoperiţi cu acuarele şi schiţe în creion. Sunt lucrari ale elevilor. În unele observi stângăcia începutului, dar în majoritatea remarci siguranţa exerciţiului şi talentul autorilor. Lângă semnături etichete: Premiul I; Menţiune; Premiul Special…În colţuri patru pianine prăfuite susţin un concert al nepăsării si indiferenţei. Deasupra uneia este un tablou electric din care ies fire ce se întind pe pereţi.

O uşă duce către un alt hol lung. Alte desene, puse parcă să ascundă lacrimile mucegăite ale pereţilor, nu pot masca înşiruirea haotica a cablurilor periculoase. În stânga şi în dreapta uşi, toate noi, dar montate în grabă. De după una se aude o vioară. Lângă alta pe care scrie “Pian” aşteaptă o doamnă şi un băieţel. Prin uşă răzbat notele cântate corect. Ai exclama: “Linişte!”. Închizi ochii şi vraja pianului te poartă în alt secol în mijlocul unei săli de bal. Te aduce repede la realitate mirosul greu care-ţi zgârie nările.

-“Să-l ascultaţi pe el” zice femeia arătând spre puşti, este în clasa a IV-a are premiul întâi pe ţară. Copilul are ochii mari şi privirea iscoditoare. Doamna continuă: “Copiii ăştia sunt nişte martiri”. Dragostea pentru muzică îi face să îndure mizeria asta. Arată spre un colţ unde, sub o stivă de ambalaje de carton, sunt excremente de şoarece. „Când ne reprezintă cu cinste în lume sunt ai noştri”, mai spune. Am copilul aici de cinci ani. S-au tot perindat firme de construcţii: unii au făcut acoperişul ; alţii partea electrică neterminată ; alţii…nimic. Băiatul îşi mută ghiozdanul plin pe celălalt umar. Nu vrea să îl pună pe canapeaua jilavă şi desfundată pe care te temi să te aşezi. Este frig ca afară. Afară însă nu miroase.

Uşa de la clasa de pian se deschide. Pe ea iese profesoara cu paltonul în mână. Îl îmbracă repede şi-l invită pe băietel să intre: “du-te langă calorifer să-ţi încălzeşti degetele”. Încăperea e curată. În dreapta o pianină, în stânga un radiator electric (acolo duc cablurile de pe pereţi), două scaune, iar în faţă geamurile noi. Pereţii, albi, la fel de înalţi ca cei de pe hol se termină... fară tavan! În locul tavanului e o folie de plastic. Profesoara citeşte uimirea din priviri şi explică: -„S-a făcut o nouă licitaţie pentru renovare. Suntem pe listă la primarie. Poate la anul reuşim”. O privesc cu compasiune, doar vine zilnic acolo. Doamna care-şi aşteptă copilul dă neâncrezătoare din cap.

Străbatem holul spre iesire. Ochii cad pe macheta din carton a unei şcoli. O şcoală vopsită în culori vesele, cu ferestre larg deschise. Numele realizatorului nu se mai vede, dar cu greu se distinge: clasa a II-a. Privind, te întrebi dacă asta ar dori să construiască în viaţă sau acolo ar dori să înveţe?
La plecare te gândeşti că dacă vrei să scapi de mirosul greu din interior şi vrei să salvezi ceva trebuie să scoţi totul afară. Nu oricum, ci ca la naufragiu: Întâi copiii si dascălii.

(Material realizat de Alexandru Petrulescu prin programul Jurnalism cetăţenesc - JETOP).