Bălăşescu/Societate: Produce România personalităţile autoritare?

Iată formula extremismului:

În timpul războiului Adorno a condus un studiu psiho-social pentru a înţelege fenomenul fascismului, descoperind cu această ocazie personalitatea autoritară pe care a legat-o de ridicarea fascismului şi ale societăţilor extremiste, intolerante la diferenţă. Printre trăsăturile acestui tip de personalitate se află submisiunea la autoritate şi rigiditate în înţelegerea regulilor (DEX inclus), dublată de cruzime faţă de cei percepuţi că inferiori, apărarea violentă a ştirbirii onoarei percepute şi lipsa empatiei.

Iată articolul în întregime:

Săptămâna trecută am început această rubrică, iar o greşeală de scriere s-a strecurat în titlu (comfort în loc de confort). Puţine însă vocale proteste au apărut din partea comentatorilor fb şi mediafax, asurzind conversaţia pe subiect şi adresând mai degrabă atacuri la persoană, unele cu dezgustătoare inuendo sexuale, altele doar punându-mi la îndoială inteligenţa. Pe aceasta din urmă mi-o chestionez şi eu constant, nefiind străin de sindromul impostorului.

Corecturile sunt binevenite, mai ales că într-un text ele apar intotdeuana, dar dacă corectacii de faţă ar avea minima experienţă a scrisului, ar şti că un text de obicei trece prin faţa multor perechi de ochi. Iar eratele sunt şi ele o practică literară.

Chestiunea care mă intrigă este vehemenţa, transferarea directă în atac la persoană şi disproportionalitatea răspunsului faţă de greşeală-care poate avea orice fel de origine, de la autocorect la faptul că funcţionez zilnic în 3 limbi diferite.


Săptămâna această, fără legătură, oare?, cetăţeni de bine au bătut doi oameni pentru că aceştia ascultau muzica dată tare în autobuz. Ei ascultau manele şi aparent erau romi. Incidentul rezonează în memoria mea cu omul, pardon-femeia-bătută pentru că fuma o ţigară electronică în acelaşi context. Ca şi erorile de tipărire sau gramaticale, cele două atitudini sunt nelalocul lor, însă reacţia este absolut înspăimântătoare prin disproporţionalitate. Acestea sunt însă sindromuri, nu boală în sine.

În timpul războiului Adorno a condus un studiu psiho-social pentru a înţelege fenomenul fascismului, descoperind cu această ocazie personalitatea autoritară pe care a legat-o de ridicarea fascismului şi ale societăţilor extremiste, intolerante la diferenţă. Printre trăsăturile acestui tip de personalitate se află submisiunea la autoritate şi rigiditate în înţelegerea regulilor (DEX inclus), dublată de cruzime faţă de cei percepuţi că inferiori, apărarea violentă a ştirbirii onoarei percepute şi lipsa empatiei.


În cazurile de mai sus, accentuez, este vorba nu despre corectura gramaticală sau a comportamentului antisocial, cât despre modul în care se face şi lipsa înţelegerii posibilelor multiple origini ale greşelilor, acestea fiind direct atribuite unor caracteristici prezumtiv esenţiale şi imuabile ale celui ce a greşit şi care justifică astfel nulificarea sau eliminarea sa, simbolică şi dacă se poate de ce nu? , fizică. Puţini s-au gândit că poate atitudinea de frondă a fumătoarei din autobuz sau a celor doi iubitori de muzică poate veni din constanta marginalizare la care sunt supuşi în mod cotidian (excelent articolul Mihaelei Drăgan în blogurile adevărul pe această temă). Atât femeile cât şi romii sunt 'mai puţin decât...' în România. Şi mai puţini sunt cei care se gândesc sau ştiu că greşelile sunt inerente în scris şi că mediul virtual e cel mai expus la ele-tocmai datorită instantaneităţii sale. Dar toate personalităţile autoritare vor sări nu să corecteze greşeala ci să pedepsească greşitul...

Este România actuală o societate care produce mai mult decât altele personalităţi autoritare? Cu ce consecinţe? Greu de răspuns, însă merită să privim cu atenţie educaţia copiilor, limbajul şi aplicarea violenţei că formă legitimă de corectură a greşitului-ignorând de fapt îndreptarea greşelii. Despre acest lucru în articolul viitor.