Biografie: José Saramago şi călătoria sa spre înţelesul lucrurilor aproape imposibile

José Saramago s-a născut în 1922, într-un sat din provincia Ribatejo, unde apare în registrul de naşteri ca José de Sousa Saramago. În 1924 pleacă împreună cu părinţii Jose de Sousa şi Maria da Piedale la Lisabona, unde fratele lui, Francisco, decedează. Din cauză că părinţii nu-l pot ţine la gimnaziu, face o şcoală tehnică şi lucrează doi ani ca mecanic.

În 1944, Saramago se căsătoreşte cu Ilda Reis, iar în 1947 îi apare primul volum de proză. Până în 1966 nu mai publică nimic, ajungând la concluzia că nu are nimic ce merită să fie spus. Totuşi, ulterior, publică poezii şi critici.

În anul 1969 intră în Partidul Comunist Portughez, care era la acel moment interzis. De altfel aproape toată viaţa sa se caracterizează ca ateu şi comunist. În aceeaşi perioadă decide să se despartă de soţie şi începe o relaţie cu scriitoarea portugheză Isabel da Nobrega, care durează până în 1986. Din 1975 lucrează numai ca scriitor şi publică volume de poeme, cronici literare şi politice, nuvele, piese de teatru, nenumărate traduceri, revenind la roman abia în 1977 cu "Manual de pictură si caligrafie".

Prin revenirea la proză, Saramago îşi aduce recunoaşterea în spaţiul lusitan şi impune fraza şi punctuaţia care vor constitui din acel moment marca inconfundabilă a stilului său. Celebritatea internaţională o dobândeşte cu "Memorialul mănăstirii", care, alături de "Anul morţii lui Ricardo Reis" (1984) şi "Istoria asediului Lisabonei" (1989), formează seria narativă cu tematică istorică, scriitorul acordând o atenţie specială "originii şi identităţii portugheze".

În 1991 publică "Evanghelia după Isus Cristos", cel mai polemic roman al său, care reconstruieşte o viaţă apocrifă a lui Iisus. După divergenţele privind romanul său "Evanghelia după Isus Hristos", în care critică indirect dogmele Bisericii Catolice, se mută definitiv pe insula Lanzarote. O cotitură în universul tematic romanesc al lui José Saramago o constituie seria de ficţiuni alegorice începută cu "Pluta de piatră" (1986) şi urmată de "Eseu despre orbire" (1995), "Toate numele" (1997), "Peştera (2000), "Omul duplicat" (2002), "Eseu despre luciditate" (2004) şi "Intermitenţele morţii (2005).

Saramago, aşa cum a declarat de mai multe ori, reuşeşte în romanele sale să facă o demonstraţie strălucită, perfect logică şi coerentă, pentru acele situaţii care doar ar fi putut să fie, dar nu au fost. Stilul extraordinar şi inteligent prin care scriitorul îşi demonstrează ipotezele suprarealiste conferă prozei sale un farmec aparte, de lumi care se întrepătrund în timp ce cititorul pluteşte lin pe linia care şerpuieşte între ele, fără să le separe cu adevărat.

Istoria Lisabonei, tradiţiile, cântecele, cimitirele şi miresmele acestui oraş, devenit matricea lumii, destinele meandrice ale oamenilor decise mereu de întâmplări minore, viaţa şi secretele cu valoare mitică din umbra traiului de zi cu zi ale persoanelor obişnuite, contradicţiile şi moartea, ultima şi cea mai tentantă seducţie a universului, au fost temele predilecte ale lui Saramago, care a ştiut să le transforme în parabole, ridicându-şi personajele anodine la rangul de eroi.

"Am şti mai mult despre complexităţile vieţii dacă i-am studia cu sârg contradicţiile în loc să ne pierdem timpul cu identităţile şi coerenţele ei, acestea au obligaţia să se explice singure", scria Saramago în "Peşterea"

Ultimul roman al lui Saramago, "Călătoria elefantului", vorbeşte metaforic şi totuşi nu de neînţeles despre destin. "La mijlocul secolului al XVI-lea, regele Joâo al III-lea i-a oferit în dar vărului său Maximilian, arhiduce al Austriei, un elefant din Asia. Romanul relatează voiajul epic al lui Solomon, elefantul, călătoria pe care a făcut-o ca să satisfacă dorinţele regale şi strategiile absurde ascunse dincolo de ele. «Călătoria elefantului» nu este un roman istoric; este un amestec de fapte reale şi imaginare, îndemnându-ne să recunoaştem realitatea şi ficţiunea ca fiind o unitate indisolubilă - trăsătură majoră a tuturor marilor opere. Este de asemenea, o reflectare asupra condiţiei umane, cu umor şi ironie, trăsături ale viziunii autorului, nemilos de pătrunzătoare, venind împreună cu acea formă de infinită compasiune cu care Saramago percepe slăbiciunile umane. Scrisă la zece ani după ce i s-a decernat Premiul Nobel, Călătoria elefantului descoperă un autor în plină forţă a splendorii literare", scria Mioara Caragea, traducătoarea romanelor lui Saramago pentru editura Polirom.

Destinul literar impresionant a lui Saramago a fost recunoscut peste tot în lume, prin numeroase distincţii şi premii, culminând cu Premiul Nobel pentru Literatură (1998). "Sunt acceaşi persoană care eram şi înainte de a primi Premiul Nobel. Lucrez la fel de mult, am aceleaşi obiceiuri şi am aceiaşi prieteni", spunea Saramago despre viaţa sa de după decernarea prestigioasei distincţii.

În Portugalia, Saramago nu a fost pe deplin plăcut. Convingerile sale, în special cele în legătură cu religia, i-au atras multe critici. "Nu sunt o persoană rea. Atac doar cu limba", spunea scriitorul, fără să încerce cu adevărat să se justifice.

José Saramago a decedat, vineri, în locuinţa sa din insula spaniolă Lanzarote, din arhipelagul spaniol Canare. În ultimii ani, José Saramago a fost spitalizat de mai multe ori într-o clinică din apropierea locuinţei sale de pe insula Lanzarote. Saramago locuia în Lanzarote din 1993, împreună cu soţia sa, jurnalista Pilar del Rio. Acesta s-a autoexilat în urma polemicii create în Portugalia de publicarea romanului "Evanghelia după Isus Cristos", cenzurat de autorităţi.

"A muri este, la urma urmelor, cel mai obişnuit şi normal lucru din viaţă, un fapt de pură rutină, episod al interminabilei moşteniri din tată-n fiu, cel puţin de la Adam şi Eva", scria Saramago în "Intermitenţele morţii".