Bogdan Naumovici, despre primul său film, „Zimnicea”: Vreau să le dau o informaţie

Filmul de jumătate de oră intră în măruntaiele efectelor cutremurului din martie 1977 pentru oraşul din Teleorman.

„Până în 2010 nu s-a scris nimic despre asta, nu s-a vorbit despre povestea asta deloc. Asta m-a şi frapat foarte tare. Eu am trăit cutremurul din 77. Ştiu cât de prezent a fost în conversaţiile din epocă. Toată lumea se întreba cum a venit unda asta seismică din Vrancea de a lovit Bucureştiul şi fix Zimnicea. Astea au fost cele două oraşe afectate. Nu au existat răspunsuri în epocă şi toată lumea s-a mirat. Nu s-a ştiut nimic timp de treizeci şi ceva de ani de povestea asta, ceea ce e de mare mirare”, a explicat Bogdan Naumovici, pentru MEDIAFAX.

Cunoscut ca om de publicitate, Naumovici spune de această dată povestea reacţiei autorităţilor comuniste după primele raportări ale efectelor cutremurului la Zimnicea.

„Am văzut ştirea şi mi-a rămas în cap. Nu mă gândeam să fac film. Am văzut-o, m-a izbit povestea reală... am zis <ia uite ce s-a întâmplat la Zimnicea!>”. Când am început să mă gândesc să fac un film de scurt-metraj, vorbeam cu Adrian Văncică despre <Cadoul de Crăciun>, filmul românesc de pe lista lungă de la Oscar, de poveşti din vremea comunismului care se pot spune într-un scurt-metraj. I-am zis că aş face un film despre ce s-a întâmplat la Zimnicea, am zis că aş spune povestea asta, cred că lumea trebuie s-o ştie”, mai spune Bogdan Naumovici.

Regizorul povesteşte că problemele cele mai mari au fost legate de reproducerea scenelor de cutremur: „A mers repede filmarea. Cel mai mult a durat partea cu cutremurul. A trebuit să amenajăm şi scena şi scaunele din public. Erau pe nişte platforme cu arcuri, erau mobile, cumva, şi noi trebuia să avem grijă să nu-şi rupă lumea picioarele. În plus, zidurile care cădeau a fost nevoie să fie reconstruite de patru ori. Alea mi-au mâncat jumate dintr-o zi de filmare. Altfel, fragmentele de actorie, pentru că am avut actori buni, au mers repede”.

În distribuţie se regăsesc Dan Aştilean, Mihai Călin, Gavril Pătru, Iulia Verdeş, Dana Tapalagă, Daniel Stanciu şi Marius Tomescu.

„Oamenii mai în vârstă decât mine îmi spun că le dă frisoane realismul dialogului de pe vremea aia. L-am scris cum ţin eu minte că se vorbea, cu <neprecupeţit>, cu toate prostiile alea de expresii din epocă. Eu l-am dat exemplu pe Dincă, Ion te leagă, cum i se spunea. El era prototipul secretarului de judeţ, al lui Anghel, puterea absolută care corupe absolut”, a mai explicat Naumovici, pentru MEDIAFAX.

Filmul realizat acum are propria sa istorie, iar o bună parte din aceasta este legată de tendinţa ficţiunii de a deveni realitate, aşa cum s-a întâmplat şi în povestea din 1977. Atunci, raportările fictive ale daunelor ar fi atras distrugerea oraşului doar pentru a răspunde aşteptărilor de la Bucureşti. Acum, numele inventat pentru unul dintre personaje s-a dovedit că este aproape acelaşi cu numele persoanei de acum peste patru decenii.

„Am tot încercat să mă documentez să aflu cum i-a chemat pe cei trei, pe fostul primar, pe cel care urma să fie numit în 4 martie şi pe secretarul de partid. Şi nu am găsit nicăieri. Nu am găsit nicăieri. Am căutat în arhive de la Comitetul Central, am găsit ce vrei şi ce nu vrei, dar pe ăştia nu i-am găsit. Le-am dat nume fictive. Ştefan, Dumitru şi Anghel sunt nume fictive. Şi am aflat, când filmul era în producţie am aflat că pe noul primar îl chema chiar Dumitru. În cel mai recent interviu al lui, prin 2012, el spune că nu e adevărat, că ei nu au dărâmat nimic. E foarte interesant, pentru că mi-a confirmat mie povestea pe care am scris-o fără să ştiu... pentru că pe el l-am scris ca pe un tip relativ inocent care se corupe în film. Toată lumea, după ce vede filmul ăsta, pune mâna pe telefon şi se uită dacă e adevărat. Şi o să vezi că vocea cea mai vehementă e cea a actualului primar, care e de vreo cinci mandate acolo. El e cel care povesteşte varianta reală a faptelor. Când vine vremea cutremurului se mai fac nişte reportaje despre asta şi se pomeneşte de Zimnicea. Teoria mea este că atunci când au venit peste ei şi i-au dărmat... ţin bine minte cutremurul din '77. Atunci s-a auzit pentru prima dată cuvântul ăsta... <vin replici> Noi am dormit în şcoala de vizavi, nu a mai intrat nimeni în blocuri de teama că vin replici. Cred că în şocul momentului, dacă totul s-a întâmplat foarte rapid şi au venit şi le-au spus <vin replici şi casele astea şubrede cad pe voi, trebuie să le dărmăm>, lumea nu a mai protestat. Asta cred eu. Nu mi-a confirmat nimeni teoria asta dar am încercat să îmi explic de ce nu s-a auzit în epocă”, a dezvăluit Naumovici.

Comunism vs. publicitatea informaţiei

„Mă stârneşte şi ideea asta că din ce în ce mai mulţi tineri şi de pe la noi şi de prin lume, la nişte ani de zile de când a dispărut comunismul din partea asta din lume, au început să considere cool şi interesant socialismul. Aş vrea să vadă cât mai multă lume cam cât de cool e comunismul şi ce mişto e”, glumeşte Bogdan Naumovici.

Tipul de umor cu care Naumovici şi-a făcut loc în memoria publicului face, la rândul său, o pledoarie pentru căile nu chiar atât de simple prin care se poate recupera adevărul lucrurilor petrecute în comunism.

„Faptul că la sfârşitul filmului vin cu fotografiile care certifică faptul că povestea e reală şi dau cheia întregii poveşti, e foarte asemănător cu packshot-ul din publicitate, când îţi arăt la sfârşit produsul despre care am vorbit, iar restul este tot o poveste de ficţiune. Structural nu este chiar aşa de diferit de foarte multe spoturi pe care le-am făcut. Mie întotdeauna mi-a plăcut şi în spoturile publicitare să spun poveşti, să se întâmple ceva, să te duc pe un alt drum şi să vin cu un reveal din ăsta la sfârşit în care să îţi dau o cheie a poveştii”, a mai spus Bogdan Naumovici.

Debutantul cu sute de producţii în spate

Naumovici este la primul scurt-metraj în calitate de regizor. Dar, în publicitate, are deja aproape două decenii de când a strâns sute de producţii video ca regizor.

„Pentru mine e un lucru nou lungimea filmului, ca să zic aşa. Eu fac regie în publicitate de mulţi ani. Şi tot spun poveşti în 30 de secunde. Acum am avut luxul să spun o poveste în 30 de minute. Am început să regizez în 2002-2003. Pe vremea aceea mi se părea aşa, că regizorii români cu şcoală de regie, cu facultatea la bază, toţi aşteptau să facă un film. Încă nu începuse noul val al cinematografiei româneşti şi nu erau bani. Şi atunci, oamenii ca să trăiască mai făceau regie de publicitate şi mi se părea că o tratează, aşa, în secundar. Nu-şi doreau să facă regie de publicitate, ca să plătească o chirie, făceau şi asta. Mie îmi era ciudă că tratau aşa poveştile pe care le scriam noi. Sigur, nu vorbesc de toţi, dar destul de mulţi făceau asta. Am zis <decât să-mi stricaţi voi poveştile, mai bine mi le stric eu>. După ce am participat la zeci de filmări am început să învăţ. Primul pe care l-am regizat a fost chiar ăla cu <Laser, frate!>, cu <ăla negru care respira greu>. L-am făcut într-o oră şi un sfert, atât a durat filmarea. După aia am făcut multe, sute. Acum a fost altă poveste: cadre lungi, poveste lungă. Mi-a plăcut!”, recunoaşte Bogdan Naumovici.

În acelaşi timp, regizorul vede şi în ce fel s-a îndepărtat de domeniul care la consacrat: „Nu ştiu dacă are legătură cu publicitatea, că nu vreau să le vând nimic. Vreau să le dau o informaţie”, a comentat Naumovici.

Faptul că vine din publicitate i-a oferit regizorului aflat la primul scurt-metraj o perspectivă unică şi, cumva, răsturnată faţă de cea pe care o au cineaştii care abordează genul ca pe un exerciţiu pentru lung-metrajul visat.

„Regizorii, tot aşteptând lung-metrajul la debut se antrenează cu câte un scurt-metraj. La mine a fost invers... am zis <mamă, ce mişto că pot să spun o poveste în 30 de minute în loc de 30 de secunde>. O să mă înjure lumea din industrie, cel mai greu a fost să mă obişnuiesc cu termenele de producţie din cinema. L-am scris în câteva ore, l-am filmat în două zile, dar a avut o lună de pregătire şi încă o lună de post-producţie până când a ieşit. Astea sunt nişte ritmuri mult diferite de ce se întâmplă în publicitate. Sigur, sunt 30 de minute, nu 30 de secunde, dar ritmurile sunt foarte diferite. În publicitate, lucrurile astea trebuie să se întâmple cât mai repede, că aşa e natura industriei. Aici, cel mai greu a fost să mă obişnuiesc atunci când mi se spunea <durează sunetul trei săptămâni>. Şi acum, când spun... Laura Georgescu Baron, producătorul filmului şi buna mea prietenă, profesoară la UNATC îmi spunea că se cruceşte orice om din cinema care mă aude că mă grăbesc şi cum mi se pare mie că s-a făcut lent filmul”, a mai spus Bogdan Naumovici, pentru MEDIAFAX.