BOOKFEST 2014: "Eu sunt Malala" - povestea tinerei care s-a luptat pentru educaţie, va fi lansată pe 31 mai. FRAGMENT din autobiografia pakistanezei

Potrivit reprezentanţilor editurii Polirom, la evenimentul de lansare a volumului "Eu sunt Malala", de Malala Yousafzai şi Christina Lamb (traducere din limba engleză şi note de Ioana Georgescu), vor participa Aurora Liiceanu, Daniela Zeca-Buzura şi Carmen Gavrilă. Evenimentul va fi moderat de Bogdan-Alexandru Stănescu.

Când talibanii au ocupat Valea Swat din Pakistan, prea puţini le-au stat împotrivă. Doar o tânără, Malala Yousafzai, şi-a învins frica şi şi-a cerut dreptul la o viaţă liberă, la educaţie. Pe 9 octombrie 2012 era pe cale să-şi plătească îndrăzneala cu viaţa. A fost împuşcată în cap, în timp ce se întorcea cu autobuzul de la şcoală, şi era greu de crezut că avea să scape cu viaţă. A supravieţuit însă, iar miracolul acesta a purtat-o din valea îndepărtată unde trăise tocmai în Statele Unite ale Americii, la New York. Nu avea nici 16 ani când a devenit un simbol al protestului paşnic şi cea mai tânără favorită la premiul Nobel pentru pace.

"Eu sunt Malala" este povestea cutremurătoare a unei familii dezrădăcinate de urâţenia terorismului, a luptei pentru educaţia tinerelor şi a curajului ieşit din comun al unor părinţi care-şi iubesc nespus fata într-o lume ce oferă totul fiilor.

"Şcoala nu era departe de casă şi înainte mergeam pe jos, dar, de la începutul anului, începusem să iau autobuzul, împreună cu celelalte fete. Călătoria dura numai cinci minute, de-a lungul râului urât mirositor, pe lângă panoul publicitar uriaş care făcea reclamă la Institutul de Transplant de Păr al doctorului Humayun; glumeam toate, spunând că unul dintre profesorii noştri probabil că apelase la serviciile doctorului, pentru că dintr-odată începuse să-i crească păr. Îmi plăcea să iau autobuzul pentru că nu transpiram atât de rău ca atunci când mergeam pe jos şi puteam să stau de vorbă cu colegele şi să flecăresc cu Usman Ali, şoferul, căruia îi spuneam Bhai Jan, «Frate». Ne făcea mereu să râdem cu poveştile lui trăsnite", scrie tânăra care s-a luptat pentru educaţie, în volumul "Eu sunt Malala", apărut la editura Polirom.

La 14 ani, Malala Yousafzai (născută în 1997) a aflat că talibanii o ameninţau public cu moartea. Educată la şcoala fondată de tatăl său, Ziuaddin Yousafzai, la rândul lui activist antitaliban, Malala a crescut în Mingora, un oraş din Valea Swat, Pakistan. În 2008, când talibanii au început să atace şcolile din Valea Swat pentru a opri educarea femeilor, Malala a întrebat într-un discurs public: "Cum îndrăznesc talibanii să-mi ia dreptul la educaţie?". În 2009, a colaborat cu televiziunea BBC şi a publicat pe un blog, sub numele de Gul Makai, păreri despre ameninţările talibanilor. Identitatea i-a fost însă descoperită în acelaşi an. Totuşi, a continuat să-şi spună public părerea. În 2011, a primit Pakistan's National Youth Peace Prize şi a fost nominalizată la International Children's Peace Prize. În 9 octombrie 2012, a fost împuşcată în cap de un taliban. Părinţii au dus-o în Marea Britanie şi Malala a supravieţuit. În 2013, la 16 ani, a vorbit în forumul Naţiunilor Unite despre libertatea dreptului la educaţie. În acelaşi an şi-a publicat autobiografia - "The Girl Who Stood Up for Education and Was Shot by the Taliban" - şi a fost nominalizată la premiul Nobel pentru pace.

FRAGMENT din autobiografia "Eu sunt Malala"

"Şcoala nu era departe de casă şi înainte mergeam pe jos, dar de la începutul anului începusem să iau autobuzul, împreună cu celelalte fete. Călătoria dura numai cinci minute, de-a lungul râului urât mirositor, pe lângă panoul publicitar uriaş care făcea reclamă la Institutul de Transplant de Păr al doctorului Humayun; glumeam toate, spunând că unul dintre profesorii noştri probabil că apelase la serviciile doctorului pentru că dintr-odată începuse să-i crească păr. Îmi plăcea să iau autobuzul pentru că nu transpiram atât de rău ca atunci cînd mergeam pe jos şi puteam să stau de vorbă cu colegele şi să flecăresc cu Usman Ali, şoferul, căruia îi spuneam Bhai Jan, «Frate». Ne făcea mereu să râdem cu poveştile lui trăsnite.

Începusem să merg cu autobuzul pentru că mamei îi era teamă să mă mai lase să merg pe jos, singură. Fuseserăm ameninţaţi de mai multe ori în anul acela. Uneori mesajele apăreau în ziare, alteori erau transmise de către oameni. Mama era îngrijorată pentru mine, dar talibanii nu-i făcuseră niciodată rău vreunei fete, aşa că eu îmi făceam griji mai mult pentru tata, pentru că el li se împotrivea întotdeauna făţiş. Zahid Khan, bunul lui prieten şi coleg de campanie, fusese împuşcat în cap în luna august, pe când mergea la rugăciune, şi ştiu că toţi îi spuneau tatălui meu: «Ai grijă, tu urmezi».

Pe strada noastră nu se putea ajunge cu maşina, aşa că atunci când mă întorceam acasă coboram din autobuz pe strada principală, lângă râu, apoi trebuia să intru pe o poartă din bare de fier şi să urc nişte trepte. Mă gândeam că dacă mă va ataca vreodată cineva, o va face chiar acolo, pe treptele acelea. La fel ca tata, eram o visătoare şi, uneori, în timpul orelor, mintea îmi zbura şi îmi imaginam cum, pe drumul de întoarcere acasă, un terorist ar putea să iasă din ascunziş şi m-ar putea împuşca pe treptele acelea. Mă întrebam cum aş reacţiona. Poate că mi-aş scoate pantofii şi l-aş lovi cu ei, dar, mă gîndeam eu, dacă aş reacţiona aşa, n-ar fi nici o diferenţă între mine şi un terorist. Ar fi fost mai bine să-l rog: «Bine, împuşcă-mă, dar mai întâi ascultă-mă. Ceea ce faci este greşit. Nu sunt împotriva ta ca persoană, vreau doar ca toate fetele să poată merge la şcoală». Nu îmi era teamă, dar începusem să verific dacă poarta era încuiată noaptea şi să-l întreb pe Dumnezeu ce se întâmplă când mori. Îi spuneam totul celei mai bune prietene, Moniba. Locuiserăm pe aceeaşi stradă când eram mici şi ne împrieteniserăm încă din şcoala primară; împărţeam totul, de la cântecele lui Justin Bieber şi filmele din seria Twilight, până la cremele pentru ten. Visul ei era să devină creatoare de modă, dar ştia că familia sa nu ar fi fost niciodată de acord cu asta, aşa că le spunea tuturor că voia să se facă medic. În societatea noastră este dificil pentru femei să urmeze altă carieră decît cea de medic sau profesor, în cazul fericit în care pot să aibă o carieră. Eu eram diferită; nu mi-am ascuns niciodată dorinţa de a deveni medic, apoi, răzgindindu-mă, dorinţa de a fi inventator sau politician. Moniba îşi dădea seama mereu când ceva era în neregulă. «Nu-ţi face griji», i-am spus. «Talibanii n-au venit niciodată după o copilă».
Când am fost anunţate că a sosit autobuzul, am luat-o la fugă pe scări. Celelalte fete îşi acoperiseră capul înainte să iasă şi să urce în el. Autobuzul era, de fapt, o dyna, un camion Toyota TownAce alb, cu trei rânduri de băncuţe paralele. Înăuntru se înghesuiau douăzeci de eleve şi trei profesoare. Eu mă aşezasem pe partea stângă, între Moniba şi o fată cu un an mai mică, Shazia Ramzan, şi toate ţineam în braţe dosarele cu materialele pentru examen, iar ghiozdanele la picioare.

După aceea, totul e neclar. Îmi amintesc că în dyna era foarte cald şi transpirasem. Zilele răcoroase întârziau şi zăpada nu se vedea decât pe vârfurile foarte îndepărtate ale munţilor Hindu Kush. Nu existau ferestre, doar nişte folii groase de plastic, prea îngălbenite şi murdare ca să se poată vedea ceva prin ele. Nu reuşeam să zărim decît câte un petic de cer, prin partea din spate a dynei, şi strălucirea soarelui, care la ora aceea era un glob de foc ce plutea prin praful care acoperea totul. Îmi amintesc că autobuzul a luat-o la dreapta, ieşind de pe strada principală în dreptul punctului de control al armatei, aşa cum făcea întotdeauna, apoi a cotit pe lângă terenul de crichet abandonat. E tot ce-mi amintesc.

În ce visasem legat de atentat, tata stătea lîngă mine în autobuz şi eram împuşcaţi amândoi, apoi apărea o mulţime de oameni şi eu îl căutam cu disperare pe tata. În realitate, autobuzul a fost oprit brusc. Pe partea stângă se afla mormântul năpădit de buruieni al lui Sher Mohammad Khan, ministrul de finanţe al primului conducător din Swat, iar pe dreapta era fabrica de snackuri. Probabil că ne aflam la

mai puţin de 200 de metri de punctul de control.Nu aveam cum să vedem ce se petrece în faţă, dar un tânăr îmbrăcat în culori deschise s-a ivit în mijlocul străzii şi a făcut semn să se oprească dyna.

— Ăsta e autobuzul şcolii Khushal ? l-a întrebat pe şofer.

Lui Usman Bhai Jan i s-a părut o întrebare stupidă, pentru că numele şcolii era scris pe o latură a maşinii.

— Da, i-a răspuns.

— Am nevoie de informaţii despre unii copii, a zis bărbatul.

— Ar trebui să mergi la birou, a spus Usman Bhai Jan.

În timp ce vorbeau, un alt bărbat îmbrăcat în alb s-a apropiat de partea din spate a autobuzului.

— Uite, alt ziarist din ăla care vrea să-ţi ia interviu, a spus Moniba.

De când începusem să iau cuvîntul la diferite evenimente împreună cu tatăl meu, în cadrul campaniilor pentru educaţia fetelor şi împotriva celor care, asemenea talibanilor, voiau să ne ţină în continuare ascunse, mă căutau adesea jurnalişti, chiar şi străini, dar nu aşa, pe stradă. Bărbatul purta chipiu şi părea student. A sărit înăuntru şi s-a aplecat deasupra noastră.

— Cine este Malala ? a întrebat."