"Camera Isabellei" - un spectacol despre viaţă, iubire, minciună şi obsesii

"Camera Isabellei", spectacol al Teatrului belgian Needcompany din programul Festivalului Naţional de Teatru, a stârnit reacţii contradictorii, marţi seară, la Bucureşti, prin erotismul pervers, şi, pe alocuri, prin violenţa verbală, unii spectatori părăsind sala, însă cei care au văzut spectacolul până la sfârşit au aplaudat minute în şir.

Regizorul Jan Lauwers, prezent pe scenă alături de actori, pe tot parcursul spectacolului, a relatat că tatăl său i-a lăsat moştenire 400 de obiecte etnologice şi arheologice. "Când aveam şase ani, părinţii mei mi-au adus în cameră sarcofagul şi mumia unui copil de şase ani şi mi se părea că era normal să avem astfel de obiecte vechi în casă. Am scris această piesă în memoria tatălui meu, puteţi să-i spuneţi musical, pentru că o să dansăm, o să cântăm, o să vorbim", a spus Lauwers, după ce a prezentat actorii.

Isabella, interpretată de Viviane De Muynck, este o femeie oarbă, de 86 de ani, a cărei poveste începe în 1910. Fiind orfană, Isabella a fost crescută la mănăstire, dar a fost adoptată de Ana (Anneke Bonnema) şi Arthur (Benoit Gob), cu care a trăit fericită într-un far pe o insulă, până la moartea mamei vitrege. Personajul principal îşi spune povestea, pe care celelalte personaje o ilustrează, în paralel. Isabella pleacă în căutarea tatălui ei, despre care crede că este Prinţul Deşertului şi pe care îl numeşte Felix. Nu ajunge însă mai departe de Paris, unde locuieşte în casa tatălui său adoptiv, într-o cameră plină de obiecte arheologice, de la cântare pentru sare, o bufniţă mumificată, la un penis de balenă pietrificat.

Isabella îşi întâlneşte dragostea vieţii - Alexander (Hans Petter Dahl) într-o seară în care James Joyce îşi citea ultima creaţie. Cei doi se "descoperă" în momentul în care Alexander, bărbat însurat şi cu cinci copii, adoarme de plicitseală, cade de pe scaun şi o împuşcă din greşeală în mână.

Viaţa personajului este o perpetuare a minciunii, deşi Isabella nu a minţit niciodată, ea a recunoscut chiar că îl înşela frecvent pe iubitul ei; copilul ei, o fetiţă mulatră, a fost procreat cu altcineva decât Alexander.

Însă minciuna care i-a condus viaţa porneşte încă de la părinţii săi. După moartea acestora, Isabella află că ei chiar erau părinţii săi naturali. Spectacolul lui Jan Lauwers propune multe astfel de momente de umor negru absurd, care culminează cu scena în care femeia se îndrăgosteşte, la 69 de ani, de propriul nepot, lucru ilustrat printr-de o scenă erotică între cei doi.

Isabella, ajunsă bătrână şi oarbă, concluzionează că singura ei minciună, singura invenţie, şi anume Prinţul Deşertului, Felix, cel al cărui nume înseamnă fericire, va supravieţui tot timpul şi va fi alături de ea

Întâmplările din spectacol sunt ghidate de un narator, Misha Downey, care reprezintă şi zona erogenă a Isabellei. Creierul femeii este interpretat de surorile Joy (Taka Shamoto) şi Bad (Tijen Lawton).

Piesa trece prin toate evenimentele majore ale secolului al XX-lea, de la Primul şi al Doilea Război Modial, la Hiroshima, colonialismul şi chiar dezvoltarea artei moderne, primul pas pe lună, foametea din Africa sau partidul de extremă dreaptă din Anvers.

"Camera Isabellei" se mai joacă, miercuri, la Sala Mare a Teatrului Naţional Bucureşti.