CANNES 2012: "După dealuri", de Cristian Mungiu, între aplauze şi critici

Filmul "După dealuri" este scris şi regizat de Cristian Mungiu şi inspirat de romanele non-ficţionale ale Tatianei Niculescu-Bran. Imaginea este semnată de Oleg Mutu, rolurile principale fiind interpretate de două actriţe ieşence debutante în film, Cosmina Stratan (Voichiţa) şi Cristina Flutur (Alina), secondate de Valeriu Andriuţă (părintele) şi Dana Tapalagă (maica stareţă).

Filmul spune povestea a două fete care au crescut împreună şi care se reîntâlnesc după câţiva ani de despărţire. Alina se întoarce din Germania să o ia cu ea pe Voichiţa, prietena ei din copilărie faţă de care se simte încă foarte ataşată. Voichiţa şi-a găsit însă calea în credinţă, iar maicile printre care trăieşte la mănăstire ţin locul familiei pe care nu a avut-o niciodată. Alina luptă cu toate puterile să recâştige afecţiunea Voichiţei, făcându-i pe cei din jur să se întrebe de unde vine forţa care o animă.

AFP scrie că Mungiu - întors pe Croazetă la cinci ani de la trofeul Palme d'Or obţinut pentru "4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile" -, a făcut apel la toleranţa criticilor în ceea ce priveşte cel mai recent lungmetraj al său, "După dealuri", întâmpinat de presa de specialitate atât cu aplauze, cât şi cu dezaprobări.

AFP mai scrie că Mungiu, care "a uimit" lumea cinematografiei când a obţinut trofeul Palme d'Or pentru drama terifiantă despre avorturile în perioada comunistă "4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile", se întoarce cu o poveste adevărată despre o exorcizare mortală. "Îndelung aşteptatul film 'După dealuri", ca şi mult iubitul său predecesor, prezintă prietenia intimă dintre două tinere care încearcă să navigheze într-o lume ostilă, oferindu-şi sprijin una celeilalte", mai scrie AFP, care subliniază că similarităţile cu "4,3,2" se opresc aici.

În conferinţa care a precedat premiera filmului la Cannes, Mungiu a spus că nu vrea ca acest film să fie plăcut de ceilalţi. "Vreau ca filmul să-i provoace pe oameni să aibă o opinie şi sunt sigur că filmul va fi văzut diferit aici şi în România", a explicat Mungiu.

La aceeaşi conferinţă, Mungiu a declarat că, în timp ce este evident că tânăra supusă exorcizării este o victimă, el a fost mai interesat de ceea ce oamenii fac în numele iubirii şi al bunelor intenţii şi a recunoscut că abordarea sa nepărtinitoare ar putea influenţa spectatorul.

AP scrie la rândul său că unii spectatori nu au reuşit să treacă peste atmosfera rece şi ritmul deliberat lent al filmului de două ore şi jumătate sau şi-ar fi dorit o condamnare mai evidentă a dogmelor religioase.

La două decenii de la căderea comunismului, filmul "După dealuri" arată o Românie care încă se luptă să aibă nişte instituţii sociale puternice - poliţie, oficiali guvernamentali, toţi par în film a fi lipsiţi de putere şi eficienţă.

"Toate filmele pe care le fac sunt despre societate sau despre modul în care societatea influenţează alegerile personajelor principale", este citat Mungiu de AP.

Aproape toată critica de specialitate a făcut o comparaţie între primul film cu care Mungiu a fost prezent pe Croazetă, "4,3,2" şi acest "După dealuri" - ambele pelicule prezentând relaţia dintre două femei în conflict cu un bărbat mai puternic -, iar AP nu a făcut notă discordantă, remarcând totodată stilul propriu regizorului care preferă cadrele lungi, compoziţiile artistice şi muzica minimală.

Pe blogul dedicat Festivalului de la Cannes, France 24 scrie că "4,3,2" a fost un film de o intensitate dramatică şi un control stilistic atât de mare, încât aşteptările privind "După dealuri" "au fost, poate, prea mari".

"Regizorul este mai interesat în demonstrarea metodică a potenţialului distructiv al credinţei rigide decât de legătura fragilă dintre cele două femei şi, deşi acest unghi ambiţios este mai intelectual, nu sunt sigur că este şi cel mai potrivit. Mungiu se pierde în întrebări ample despre religie şi dragoste şi, după o oră captivantă, mă pierde şi pe mine", scrie jurnalistul de la France 24. "După dealuri" are momente dramatice puternice, dar rigoarea estetică pare mai lipsită de sens decât în "4,3,2" şi noului film îi lipseşte intimitatea şi tensiunea celui anterior. "L-am admirat, dar nu pot spune că mi-a plăcut", încheie criticul France 24.

Time Out Chicago scrie că "După dealuri" poate fi caracterizat drept un "meta-film", poate filmul care exprimă cel mai bine stilul Festivalului de la Cannes, pentru că pare să combine elemente din alte mari hituri prezentate la prestigiosul eveniment: "4,3,2", "Aurora", "Moartea domnului Lăzărescu, "A fost odată în Anatolia" şi chiar laureatul premiului juriului din 2007 (când Mungiu a primit Palme d'Or) "Silent Light".

"Păstrând ambiguitatea în ceea ce priveşte timpul acţiunii, aceasta este doar o altă metodă a lui Mungiu de a menţine suspansul şi dezorientarea pe parcursul celor 150 de minute. Crud, fizic şi mai ambiguu decât cei care s-au grăbit să îl judece drept o sugestie dezamăgitoare, 'După dealuri' nu va plăcea multora, aşa cum a făcut-o aproape universal apreciatul predecesor al lui ('4,3,2', n.r.), dar în acest caz acest lucru oferă o notă de prospeţime", scrie publicaţia americană, concluzionând: "Când un film primeşte şi critici şi aplauze, atunci ştii că festivalul a început".

Variety notează că tensiunile dintre "grupurile spirituale arhaice şi indivizi sunt examinate într-un mod inteligent, terifiant insinuant, dar nu pe deplin satisfăcător". Filmul "După dealuri" are acelaşi control formal şi realism sumbru propriu "4,3,2", este bun, dar va avea nevoie de o atenţie favorabilă din partea criticilor pentru a-şi găsi o nişă.

"Destul de captivant, în ciuda ritmului lent", filmul este "clar un companion pentru '4,3,2'", cu care în mod natural stârneşte comparaţii: prezintă relaţia dintre două tinere care încearcă să negocieze limitele unei anumite închisori, în acest caz, una construită pe fundamentele unei dogme religioase, mai notează Variety.

Mungiu abordează şi de data aceasta realismul şi atenţia metodică la detalii, iar "dinamica puterii este permanent întărită de obstrucţia impecabilă a regizorului". Variety mai scrie că filmul aduce pe alocuri aminte de "Exorcistul" şi "Requiem" şi este marcat de ambiguitate psihologică. Totodată, spre deosebire de "4,3,2", evoluţia dramatică pare evidentă, chiar previzibilă.

Variety notează însă interpretările actoriceşti - puternica Flutur, cu gura - linie de provocare subţire ca o lamă, şi Stratan, ai cărei ochi devin enormi pe măsură ce evenimentele ajung la un punct culminat - concluzie terifiantă.

Aceeaşi publicaţie de specialitate scrie că uneori dialogurile par a fi în conflict cu tehnica vizuală a lui Mungiu.

Screen Daily scrie despre noul film al lui Mungiu că este "frugal, simplu şi filmat surprinzător", "o redare neobişnuită a unui caz de exorcism", având talentul de stârni opinii critice pro şi contra, unii considerându-l o mare realizare, alţii acuzându-l de senzaţionalism pretenţios prelungit prea mult. "Dar cu siguranţă nu va trece neobservat", notează Screen Daily.

Publicaţia mai scrie că personajele nu sunt pe deplin eroi pozitivi sau negativi, fiecare dintre ele crezând cu adevărat că are dreptate - de aici şi tragedia de neevitat din finalul peliculei.

Screen Daily mai scrie că cele două actriţe principale Cristina Flutur şi Cosmina Stratan, ambele aflate la debutul în film, se potrivesc uimitor în aceste roluri, în timp ce personajele interpretate de Valeriu Andriuţă (preotul) şi Dana Tapalaga (maica stareţă) au o dimensiune umană care răzbate din când în când, în ciuda supunerii lor unor reguli stricte.

În acelaşi timp, The Hollywood Reporter spune despre Mungiu că este un concurent serios în selecţia de anul acesta de la Cannes. Acestei drame psihologice austere îi lipseşte suspansul şi nota politică din "4,3,2", dar este posibil să-şi câştige un public numeros datorită background-ului solid al regizorului şi talentelor sale tehnice de netăgăduit.

Mungiu menţine în mod admirabil distanţa faţă de personaje, pe tot parcursul filmului. Neajutorata şi tiranica Alina nu este niciodată o victimă evidentă. Preotul şi călugăriţele au o morală imperfectă, dar sunt plini de bune intenţii. Chiar şi momentul exorcizării are loc undeva în afara ecranului, o alegere inteligentă având în vedere greutatea pe care o poate avea un clişeu cinematografic creat de-a lungul decadelor de un astfel de eveniment.

THR mai scrie că filmul este o descriere dură, dar frumoasă a unei dogme distructive şi a unor femei victime care se sacrifică - ceea ce aduce aminte de "un Lars Von Trier vintage". Filmul are naturalismul din "Dogma 95", iar imaginile au o puritate calvinistă a unei picturi a vechilor maeştri olandezi.

De asemenea, publicaţia remarcă distribuţia filmului, care este interesantă, chipurile actorilor - mulţi debutanţi - atrăgând atenţia. Cosmina Stratan este "o reală descoperire, trăsăturile sale rotunde şi ochii care te bântuie exprimând o profundă angoasă spirituală, cu resurse expresive minime".

"După dealuri" are ceva dintr-un test de anduranţă, mai ales că acţiunea se aventurează rareori dincolo de locul mănăstirii, scrie THR. Partea de mijloc a filmului, mai ales, este lentă şi repetitivă şi abia în partea finală, Mungiu redă tensiunea puternică şi compoziţia vizuală ascuţită care au făcut din "4,3,2" un thriller atât de puternic.

Publicaţia mai notează că "După dealuri" este cel mai puţin amuzant dintre filmele cu călugăriţe lesbiene şi foste iubite psihopate. Filmul confirmă însă maturitatea talentului lui Mungiu în ceea ce priveşte prezentarea unor poveşti cu o notă mai mare de universalitate faţă de cele despre trecutul politic recent al României.

"După dealuri" este produs de Mobra Films şi co-produs de Why Not Productions (Franţa), Les Films du Fleuve (Belgia), France 3 Cinema şi Mandragora Movies (România). Filmul a fost realizat cu participarea Canal+, France Télévisions, Ciné+ şi Wild Bunch (Franţa), cu sprijinul Centrului Naţional al Cinematografiei şi cu contribuţia Eurimages şi Centre National du Cinema et de l’Image Animée (Franţa).

Vânzările internaţionale sunt gestionate de Wild Bunch. Drepturile de distribuţie pentru Statele Unite au fost achiziţionate de Sundance Selects, o divizie a IFC Films, iar cele pentru Franţa de Le Pacte, filmul având deja distribuitori în peste 10 ţări.