Carte de Cărtărescu, arsă în România. O listă a nebuniei Puterii: Cărţi, filme, muzici rănite sau interzise în Istorie

Gestul vandalului care dă foc cărţii lui Mircea Cărtărescu ne-a adus aminte de Cultura blamată, cenzurată. Mai jos, selecţia noastră de cărţi, filme, muzici interzise:

Cărţi
Tradiţia chinezească, cărţile arse ale lui Badea Cârţan, „Fahrenheit 451”, Cărţi condamnate la moarte prin decizie judecătorească, Lolita

Precursorul chinez

Unul dintre precursorii incinerării cărţilor a fost Qin Shi, primul împărat chinez, care, pentru a-şi fideliza supuşii din noul imperiu, a poruncit arderea tuturor scrierilor din perioada pre-imperială. Acest lucru prea i-a folosit, însă. Qin a domnit doar 11 ani, între 221-210 î.Hr. La moartea sa, Imperiul s-a destrămat. (Jonathan Clements, „Primul Împărat al Chinei”, editura ALL, 2011. Traducere şi note de Lena Călinoiu).

Cărţi date focului la fabrica de cărămizi

Doi ani a durat inventarierea meticuloasă efectuată de autorităţile austro-ungare la locuinţa de la Cârţişoara (Sibiu) a lui Badea Cârţan. În 1905, la finalul operaţiunii, fuseseră înregistrate 76.621 de volume, foi volante şi alte tipărituri. La 4 iunie 1907, autorităţile austro-ungare raportau: „toate cărţile şi imprimatele de la Gheorghe Cârţan au fost transportate sub pază de către căruţaşul Schmidt Lajos la fabrica de cărămizi «Schmidt şi soţii»., unde au fost arse”. Au dat atunci proba focului, laolaltă, Eminescu, Coşbuc, Bălcescu, Gheorghe Şincai, George Bariţiu...

Distopie vs Realitate

În 1953, Ray Bradbury şi-a publicat celebra distopie „Fahrenheit 451”, imaginând ceva aparent de neimaginat: o lume în care cărţile sunt complet interzise. Atunci când sunt găsite prin biblioteci ascunse sunt arse, iar proprietarii lor sunt pedepsiţi. O lume „perfectă”.
Romanul-parabolă este o poveste despre o societate a viitorului, în care statul interzice cititul şi legiferează arderea cărţilor, cultivând îndobitocirea (deci supunerea). Indivizii sunt controlaţi prin intermediul drogurilor şi televiziunii. Cel mai învederat slujitor al societăţii futuriste şi totalitariste este pompierul Guy Montag, care arde cu sadism şi fără remuşcări cărţile. Punctul de concentrare: metamorfoza lui Montang, care devine din slujitorul opresiunii o figură donquijotescă, o fiinţă iubitoare a libertăţii gândirii. Romanul a fost interzis în şcolile din SUA în anii 1990. Cartea a fost subiectul unor atacuri din pricina temelor pe care le vehiculează: cenzură, represiune şi bigotism.

Disclaimer: 451 grade Fahrenheit este temperatura la care ard cărţile:

„Era o placere să dea foc. Era o plăcere ieşită din comun să vadă cum obiectele se mistuie în flăcări, să le vadă cum se înnegresc şi cum se schimbă. Să stea cu degetele încleştate pe montura de alamă a uriaşului piton care scuipă petrol ca un venin asupra lumii, să simtă sângele zvâcnind în tâmple, în timp ce mâinile lui, ca cele ale unui fantastic dirijor, conduceau toate simfoniile flăcărilor, nimicind prin foc rămăşiţele şi ruinele carbonizate ale istoriei. Cu casca numerotată simbolic 451, aşezată pe capul masiv, cu ochii aruncând flăcări portocalii la gândul a ceea ce urma să fie, deschise aprinzătorul şi casa explodă într-o vâlvătaie hămesită, incendiind cerul serii într-un vârtej de roşu, galben şi negru.” (Ray Bradbury, „Fahrenheit 451”, editura ART, 2013. Traducere de Petre Solomon).

La data apariţiei, americanii au luat romanul drept ceea ce le părea lor a fi, şi anume o operă de ficţiune. Ei n-aveau de unde să ştie, de exemplu, că doar cu un an înainte, în vara anului 1952, autorităţile comuniste din România au încins, în curtea închisorii din Suceava, un rug uriaş în care au aruncat teancuri de cărţi smulse de prin casele oamenilor, ediţii rare, cărţi de rugăciune caligrafiate...

Cărţi condamnate la moarte prin decizie judecătorească

La Cluj, cu doi ani înaintea centenarului Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, editura Casa Cărţii de Ştiinţă anunţă un proiect de anvergură: reedidarea, prin facsimilare, a lucrării ziaristului şi poetului ardelean Teodor V. Păcăţian (1852-1941) „Cartea de aur sau luptele politice-naţionale ale românilor sub coroana ungară”, apărută la Sibiu, în opt volume, între anii 1902-1915. Activitatea sa în slujba libertăţii şi unităţii naţionale a românilor i-a adus lui Păcăţian, înainte de 1918, şapte procese de presă (soldate cu închisoare şi amenzi). În chiar anul apariţiei primului volum al „Cărţii de aur...” (1902) Păcăţian a fost acuzat că ar fi comis patru delicte: „provocare la nesupunere în contra legii; aţâţare în contra naţiunei maghiare; atacarea puterei obligatoare a legii şi revoltarea contra legăturei dintre ţările care compun statul maghiar.” Autorul a fost condamnat la 8 luni de închisoare, 500 de coroane amendă şi distrugerea totală a primului volum al lucrării sale a cărţii (Teodor V. Păcăţian „Cartea de aur sau luptele politice-naţionale ale românilor sub coroana ungară”, editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2016. Ediţie facsimilată).

Îngroparea de vii a cărţilor în „fondurile secrete”

Printr-o Hotărâre a Consiliului de Miniştri din România (februarie 1954), Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor a primit ca atribuţie exercitarea controlului asupra conţinutului cărţilor şi periodicelor. Cărţile şi publicaţiile considerate ca având un conţinut „reacţionar” nu au fost distruse ci retrase din librării şi din secţiile de împrumut şi de lectură ale bibliotecilor, au fost şterse din cataloage şi păstrate într-un aşa-numit „fond secret” care nu era destinat circuitului public.

O bibliotecă vizitată de dinamită

Cu doar un an în urmă, în 2015, militanţii din gruparea Stat Islamic au ars peste 100.000 de cărţi şi de manuscrise rare din biblioteca oraşului irakian Mosul într-un uriaş rug aprins în holul principal al instituţiei, pe care apoi au dinamitat-o.

Ultimul pe lista „de foc”: Mircea Cărtărescu

Dar cea mai celebră „sesiune” de ardere în public a cărţilor a avut loc în anul 1933, la puţină vreme după ce Hitler a preluat puterea absolută în Germania. Atunci, naziştii au pus pe foc, în Piaţa Operei din Berlin, toate titlurile care nu corespundeau „spiritului german”. Meticuloşi şi consecvenţi, inchizitorii nazişti ai cărţilor şi-au continuat lucrarea diabolică în mai mult de 20 de oraşe cu tradiţie universitară din Germania.

Hemingway, Henri Barbusse, Jaroslav Hasek, Bertolt Brecht, John Dos Passos, Ilja Ehrenburg, Lion Feuchtwanger, Jack London, Heinrich Mann, Erich Maria Remarque, Stefan Zweig, Maxim Gorki, Aldous Huxley, Emila Zola, James Joyce – cu aceşti autori lista celor declaraţi proscrişi de către nazişti abia începea.

Recent, un nou „justiţiar” (român, de această dată) a dat foc unui volum de Mircea Cărtărescu şi a distribuit „clipul” incinerării pe youtube, însoţit de comentariul său făcut în spiritul „acuzatorilor populari” de odinioară. Nu pentru a „spăla” vreun creier, de data asta, ci pentru a-l pedepsi astfel pe autor în chestiunea delictului de opinie pe care l-ar fi săvârşit rostind o frază în cel mai recent clip muzical al trupei „Taxi”.

Pour la bonne bouche... Lolita

Vladimir Nabokov, „Lolita”, editura Polirom, 2011. Traducere din limba engleză de Horia Florian Popescu

„Lolita” lui Vladimir Nabokov a provocat discuţii aprinse la publicarea sa din 1955, romanul fiind interzis în Marea Britanie până în 1959, dar şi în alte ţări, printre care Franţa, Belgia şi Argentina. Subiectul (aparent): pasiunea unui bărbat matur (profesorul Humbert Humbert) pentru o fetiţă de doispre¬zece ani – Dolores Haze, sau Lolita. Povestea i-a scandalizat pe conservatori, i-a făcut să roşească pe cei pudici care, mai mult ca sigur, citeau cartea pe ascuns…Humbert Humbert are o obsesie viscerală pentru „nimfete”, copilele-femei înainte a se pârgui. Romanul apare pe lista „Celor mai controversate romane ale secolului XX”, întocmită de Modern Library Association, unde figurează pe locul 4.

„Lolita, lumină a vieţii mele, văpaie a viscerelor mele. Supliciul meu, suflet al meu. Lo-li-ta: vârful limbii execută o mişcare în trei timpi, coborând pe vălul palatin ca să atingă, la timpul trei, dinţii. Lo. Li. Ta. Dimineaţa, era Lo, pur şi simplu Lo. Cum stătea în picioare, un metru cincizeci în şosete. Era Lola, când purta pantaloni pescăreşti. Era Dolly, la şcoală. Dolores era ea în împrejurări oficiale. Dar, în braţele mele, era întotdeauna Lolita”, suceşte Nabokov minţile cititorilor.

Filme blamate, filme interzise

De ce trag clopotele, Mitică? (1981) Regia: Lucian Pintilie. Cu: Mariana Mihuţ, Petrică Gheorghiu, Victor Rebengiuc, Ştefan Iordache

Vietăţi mic-burgheze frivole, cu sânge şerpesc în ele, isterici încăieraţi ca toate animalele pământului, amanţi "ambetaţi" şi furioşi. Larve meschine şi simpatice extrase din bestiarul lui Caragiale de Lucian Pintilie. Mitici Scandalagii vs. Miţe isterice. D’ale Carnavalului. Cu măşti, cârciumi, bătăi de cocoşi, atingeri de crupă de Miţa Baston, sfâşieri pasionale de furouri de Didină. Patologia imoralităţii sublime. Noi românii, nenicule. Filmul e o parabolă a metabolismului balcanic, cu oamenii ei instinctuali şi vicioşi. Nae şi Pampon sunt rivali în amor în cuibul de viespi. Mitică moare şi e întins pe năsălie. O muscă intră-n cadru. Mitică mişcă, deşi decedat. Mitică n-a murit. „E în mine, e în tine, e în fabrici şi-n uzine”. Însă calfa de cizmar Nicu Ceaşcă a murit. Ei, din ordinul personal al gânganiei de preşedinte, filmul lui Pintilie a fost interzis. Difuzat pentru prima oară în anul providenţial, fatidic, inaugural, 1990. Şi-am încălecat pe-o şa şi nu v-am spus încă povestea-aşa. În tranziţia eternă, din ’90 până azi, Mitică rezistă. O fantoşă de muşteriu din film repetă: „Nu merge. E rău. Tot mai rău”. Miticii şi mahalaua eternă. „De ce trag clopotele Mitică? De frânghie, mon cher.”
Secvenţă din film, aici

A Clockwork Orange/ Portocala mecanică (1971) Regia: Stanley Kubrick. Cu: Malcolm McDowell

Alex Delarge, adolescentul carismatic din Anglia distopică, bea lapte cu narcotice costumat în spielhosen, în barul cu decor pop-art. Are o gaşcă de delincvenţi la vârsta fragedă şi violentă a pubertăţii. Ăştia sunt genul de puberi care, pe vremea când erau ţânci rupeau aripile muştelor, striveau gărgăriţele şi agresau cu ochii lucitori ai inocenţei pierdute parcă încă din uterul mamelor, copiii englezi neprihăniţi de pe "playground". Nocturnii huligani din banda lui Alex practică ultra-violenţa, coregrafiată pe muzică grandioasă, de Rossini, Purcell, Ludwig van Beethoven. Nemernicii adolescenţi prădează boschetari, scriitori, sunt jivine agresive. Alex fredonează „Singin’ in the rain”, violează şi bate, ucide şi rânjeşte ca un torţionar din ceata lui Aghiuţă. Alex va fi capturat şi băgat într-o pârnaie sumbră, unde un capelan îi aplică tratamentul Ludovico. Cu pleoapele imobilizate de degetele de fier ale unei maşinării, Alex e obligat să vadă abjecţia şi, aşa cum Herr Freud spunea, prin rău se va izbăvi. Vede crime, porno „snuff”, oroarea şi declinul fiinţei umane. La final de film, Alex spune că-i curat cum doar Cristos poate fi. Filmul lui Kubrick a fost interzis în Anglia.
Trailer, aici

Salò o le 120 giornate di Sodoma / Salò sau cele 120 de zile ale Sodomei (1975) Regia: Pier Paolo Pasolini. Cu: Paolo Bonacelli, Caterina Boratto

Pier Paolo Pasolini a fost ucis brutal, în circumstanţe dubioase, la puţin timp după premiera filmului. Într-un interviu, cu o fărâmă de timp înainte să fie răpus, Pasolini spunea: „Cred că a te scandaliza este un drept, a fi scandalizat este o plăcere, şi cel care refuză plăcerea de a fi scandalizat e un moralist.” Noi, oamenii cu morală luminată, întoarcem ochii de la odioasele scene sado-maso din filmul Salò. Însă în închisorile politice, canonirile şi schingiurile erau de-adevăratelea, la fel de sumbre cum vedem în Salò. Republica Salò e condusă de Benito Mussolini şi controlată de păpuşarul cel mare, Germania nazistă. În Republică, patru fascişti, fiinţe alegorice plămădite în cazanele unde colcăie lutul rău al Domnului – Ducele, Episcopul, Magistratul şi Preşedintele – nimicesc 9 corpuri marmorate de băieţi şi fete. În Salò ni se arată tortură, abuz sexual şi cazne. Legiunea infernală a celor patru fascişti uzează corpurile adolescenţilor ca pe nişte obiecte. Italia fascistă este ţinutul „di merda” unde trăiesc porcii şi scroafele libertine ce-i ţin trena lui Papa Benito. Filmul lui Pasolini este interzis în unele ţări şi în zilele noastre.
Trailer, aici

Leviathan (2014). Regia: Andrey Zvyagintsev. Cu Vladimir Vdovichenkov, Roman Madyanov, Elena Lyadova, Aleksey Serebryakov

Într-un orăşel rusesc, pe coasta mării Barents, un schelet de monstru marin e depus pe ţărmul glacial al Rusiei. Fosila e asemănătoare Leviathanului, balaurul biblic ce provoca eclipsa prin înfăşurarea inelelor sale în jurul soarelui, cum ziceau anticii. Kolia, dependent de vodcă şi tată de familie rus are o casă lângă ţărmul unde monstrul subacvatic a fost azvârlit de mare. Primarul orăşelului e corupt, e baron local şi exponent burtos al mafiei ruseşti. Are portretul lui Vladimir Putin în biroul unde-şi duce zilele aruncând zarurile puterii şi manevrând afaceri corupte. Acest şmecher primar vrea să-i dărâme casa lui Kolia, rusnacul de rând. Edilul şef doreşte să-şi facă un imperiu, să investească într-o trebuşoară funciară care să-i deverseze profit în buzunarele de baştan. Kolia se revoltă, dar însemnătatea lui e nulă. Primarul, om cu frica lui Dumnezeu, merge la prelatul din parohia districtului, mare mahăr în Biserica Ortodoxă, şi-l întreabă: „Ce să fac, oare greşesc că vreau să dărâm casa prizăritului Kolia, să spulber, să dezbin, să tai şi să spânzur?” Părintele răspunde: „În faţa lui Dumnezeu, nu păcătuieşti.” Până şi Tatăl ceresc dă decret divin că-n Rusia latifundiarii sunt absolviţi de orice vină. Soţia lui Kolia preacurveşte şi se sinucide, la final de film. Rămâne la sfârşit doar carcasa Leviathanului pe plajă. Rămăşiţa forţei Răului de la obârşia lumii. Politicienii şi clericii ruşi au vrut să interzică filmul, dar n-au avut sorţi de izbândă. „Leviathan” era multipremiat internaţional, aşa că autorităţilor ruse le-a fost fost dificil să se impună.
Trailer, aici

Antichrist (2009). Regia: Lars von Trier. Cu: Charlotte Gainsbourg, Willem Dafoe

Danezul Lars von Trier face numai filme controversate. La premiera filmului Antichrist de la Cannes, s-a zvonit că patru spectatori pudibonzi şi sensibiloşi au leşinat în sală. Lars a fost huiduit, acuzat de perversiune, cinefilii „high-class” au strâmbat din năsucul lor pudrat, l-au numit diabolic şi psihopat. Antichrist e despre răul care apucă tentacular fiinţele şi le răpune. Antichristul malefic, Răul de la originea lumii, un soi de arhetip, inseminează femeia din film cu depresie, confuzie, erotomanie şi ideea uciderii ritualice a bărbatului ei. Femeia e înfierată încă de pe vremea când se desfăta în Eden. Stigmatul va fi pus şi pe femeia din filmul „Antichrist”. Dezonorat va fi şi regizorul Lars von Trier. Tam-tam mare s-a iscat atunci când cinicul Lars von Trier, tot pe Croazetă, într-un gest impulsiv şi repulsiv pentru jurnaliştii furioşi nevoie mare, a zis că-l înţelege pe Hitler. Danezul a încercat s-o dreagă, să explice care-i faza cu Hitler, că de fapt nu empatizează cu dictatorul, că el încerca să dea mărturie despre cum Răul poate fi perceput. Juriul cu morală politic corectă de la Cannes l-a stigmatizat, iar el e acum „persona non grata” la Festival. Filmul Antichrist a fost interzis în Franţa.
Trailer, aici

Muzică

Madonna – „Like a Prayer”

Vaticanul a condamnat videoclipul Madonnei, „Like a Prayer”, lansat în 1989, pentru imaginile considerate blasfemice. Folosirea melodiei într-o reclamă Pepsi a generat proteste din partea unor grupuri religioase. Într-un final, compania Pepsi a decis să anuleze campania. Iar Papa Ioan Paul al II-lea a încurajat oamenii să boicoteze concertele din Italia ale artistei, în 1990, la scurt timp după lansarea melodiei. De asemenea, Madonna a fost interzisă în Egipt şi a întâmpinat restricţii în Rusia.

Eminem – „The Real Slim Shady”

The Federal Communications Commission (FCC), un fel de CNA american, adică o agenţie care reglementează comunicaţiile radio şi tv, a amendat o staţie de radio din statul Colorado cu 7.000 de dolari, în anul 2001, din cauza referinţelor şi temelor sexuale ale piesei „The Real Slim Shady”, chiar dacă a fost difuzată în variantă editată („clean version”).

Eamon – „F**k It” („I Don’t Want You Back”)

În ciuda faptului că în Marea Britanie limbajul obscen nu este prohibit, multe staţii de radio au refuzat să introducă în playlist această melodie din cauza limbajului.

Lady Gaga – „Love Game”

Melodia cântăreţei de muzică pop Lady Gaga a fost interzisă la radio mai ales pentru unul dintre versuri, considerat scandalos („I want to take a ride on your disco stick”). De asemenea, o altă melodie a vedetei, „Judas” a fost interzisă în Liban. Piesa a fost considerată ofensatoare la adresa creştinismului.

Loretta Lynn – „The Pill”

Melodia „The Pill” („Pilula”) a cântăreţei Loretta Lynn, a fost lansată în 1975, când staţiile radio au refuzat să o difuzeze, din cauza conţinutului referitor la metode contraceptive, care erau dezaprobate la momentul respectiv.