Cartea de business - Superlativele anului 2016, în viziunea MEDIAFAX

Romanul finanţelor şi al contabilităţii

„O pereche de pantofi: finanţele şi contabilitatea afacerii”, Tinca Celnicu, Editura Publica

Contabilitatea poate fi pentru muritorii de rând mai înspăimântătoare decât algebra, aşa că în momentul în care cineva vine şi explică, dintr-o perspectivă pragmatică, cu răbdare şi talent, cum trebuie să citeşti un bilanţ sau să înterpretezi rapoartele financiare anuale, la ce date trebuie să fii atent şi care este semnificaţia acestora, nu poţi decât să saluţi acest demers.

Să o salutăm dară pe Tinca Celnicu, fost CFO, Financiar Controller şi Treasury Manager în multinaţionale şi în companii antreprenoriale, de genul Fiberxnylon, Holcim, Interhome, Diamedix, dar şi consultant de business.

Dacă veţi căuta pe internet, veţi găsi recomandări de genul „se citeşte ca o carte poliţistă”, pentru că lucrarea Tinei Celnicu combină seriozitatea expertului cu talentul povestitorului, iar aventura lui Martin, eroul volumului de contabilitate aplicată, în lumea antreprenoriatului are ceva din munca unui detectiv, dar un detectiv căzut pe mâna unui senior înţelept, care îl călăuzeşte în aventura sa. Martin porneşte o mică afacere şi descoperă modul în care trebuie să se ocupe şi să citească cifrele din rapoartele financiare. Care este treaba cu pantofii, veţi întreba. Un pantof este contabilitatea afacerii, iar celălalt este partea de finanţe. „Sunt pantofii aceia pe care ne putem baza, potriviţi pentru şoselele multinaţionalelor, dar şi pentru uliţele neasfaltate ale start-up-urilor. Purtând aceşti pantofi, Martin şi Ariadna, secondaţi de Lucia şi Andrei, au reuşit să călătorască prin lumea afacerilor cu mult mai multă naturaleţe. Ei sunt acum mai dispuşi să pună întrebări despre cifre, mai puţin stânjeniţi de tabele şi formule, mai capabili să vadă businessul pe de-a întregul”, explică Tinca la finalul volumului.

Tinca Celnicu vine un demers unic şi special pe piaţa românească, o carte care explică mult mai bine decât un manual tocmai domeniile care par cel mai puţin accesibile din administrarea unei afaceri.

Teoria ghionturilor

„Nudge”, de Richard H Thaler şi Cass R Sunstein, Editura Publica

Iată o carte care face parte din ceea ce aş numi volume recuperate, asta pentru că "Nudge" a apărut în urmă cu opt ani, generând – este adevărat, nu singură - chiar o teorie a ghionturilor, valabilă în stiinţele comportamentale, în politică şi în economie. Principalul driver al teoriei a fost British Behaviourial Insights Team, sau Nudge Unit, organizaţie care a avut misiunea de a aplica teoria ghionurilor în politicile guvernamentale şi în servicii, dar şi să reducă cheltuileile bugetare din Marea Britanie. "Nudge" a generat şi un blog, activ între 2008 şi 2011, şi, cel mai important, a pus umărul la apariţia economiei comportamentale. Cartea este scrisă de Richard Thaler, economist şi profesor de ştiinţe comportamentale în Chicago şi de Cass Sunstein, profesor de jurisprudenţă la Univestitatea din Chicago (ultimul a făcut parte şi din cabinetul preşedintelui Obama). Singura recomandare pe care o pot face este să citiţi cartea, chiar dacă între data scrierii şi cea a apariţiei în limba română lumea a primit câteva ghionturi serioase din partea crizei economice (care, de altfel, sunt analizate într-o oarecare măsură în carte, cel puţin criza imobiliară din 2007 – 2008). |n esenţă Nudge dărâmă mitul lui homo economicus, care ia mereu cele mai bune decizii; homo sapiens, insul obişnuit, comite erori pentru că face tot felul de asocieri şi este influenţat şi de contextul social. Sau, altfel spus, oamenii sunt neinformaţi, lipsiţi de voinţă, inconsistenţi şi leneşi, incapabili să reziste în faţa tentaţiilor de astăzi chiar dacă mâine ar fi recompensaţi. Şi reacţionează cumva aiurea: exemplul clasic, folosit în NUdge, este cel al muştelor pictate în centrul pisoarelor aflate în aeroportul din Amterdam, care au îmbunătăţit considerabil precizia utilizatorilor, dar şi condiţiile de igienă. O istorioară care poate părea uşor trivială, dar cae păstrează şi ilustrează cât se poate de bine modul în care trebuiesc administrate ghionturile: păstrând libertatea alegerii, dar intervenind destul de ferm în actul alegerii, o formă de paternalism soft şi destul de neintruziv. "Lăcomia şi corupţia au contribuit la declanşarea crizei, dar simpla slăbiciune a naturii umane a jucat şi ea un rol esenţial. Nu vom putea să ne apărăm de crize viitoare, dacă spumegăm împotriva lăcomiei, a corupţiei şi fărădelegii, fără a ne uita în oglindă şi fărăa înţelege efectele ptenţial devastatoare ale raţionalităţii limitate, ale problemelor de autocontrol şi ale influenţelor sociale", ne avertizează Thaler şi Sunstein, oamenii care vor să ne aducă aminte că suntem oameni şi ne învaţă să trăim şi să acceptăm asta.

Echilibrul între corp şi minte

„Prezenţă”, de Amy Cuddy, Editura Publica 2016.

Există o categorie importantă de oameni pentu care faptul că Amy Cuddy a ţinut al doilea să dezvolte cel mai vizionat discurs pe siteul TED înseamnă foarte mult. Speechul profesoarei de psihologie de la Harvard Business School, vizionat de 34 de milioane de ori, arată modul în care suntem definiţi şi percepuţi de ceilalţi în funcţie de limbajul propriului trup. În regnul animal, expresiile non-verbale ale puterii şi dominaţiei ţin de expansiune, subiecţii se fac mari se extind, ocupă mult spaţiu; se deschid. Oamenii procedează la fel şi când deţin puterea, dar şi când se simt puternici pe moment. Când se simt fără putere fac exact invers, se strâng tot mai mult, se fac mici. Când e vorba de putere, contrabalansăm elementele non-verbale ale celorlalţi. Este doar un prim execriţiu din "Prezenţă", cartea scrisă de Cuddy în siajul discursului TED, menită să ajute oamenii să devină conştienţi de semnalele transmise de corpul lor şi să-i ajute să îşi construiască prezenţe puternice, menită să genereze respect şi încredere în propria persoană. Sigur că asta nu trebuie să se transforme într-un soi de Kabuki prost, cu personalităţi "răcnite" şi prost jucate, ci mai degrabă identificarea căilor care vă vor transforma în mod natural într-o prezenţă alfa. Pare complicat şi va deveni complicat dacă veţi dori asta; dar dacă în timpul unei discuţii sau a aunei prezentări veţi adopta posturile corespunzătoare, puterea va veni în mod firesc, însoţită de autenticitate şi pasiune. Şi asta nu este tot: puterea poate fi cedată, interlocutorul poate fi ascultat cu atenţie şi asta se traduce, în cele din urmă, tot printr-un câştig de putere, pentru că astfel ceilalţi capătă încredere în noi, pot fi obţinute informaţii utile şi ajungem să-i vedem pe celilaţi ca pe nişte parteneri potenţiali. Şi nu, nu competenţa este valuta supermă în relaţii, aşa cum suntem tentaţi să crdem de cele mai multe ori, ci încrederea este cel mai important factor al evaluărilor la care suntem supuşi. Prezenţa lui Amy Cuddy este mai adâncă şi mai pătrunzătoare decât speechul TED, în paginile cărţii veţi descoperi de exemplu o analiză amănunţită a sindromului impostorului, care macină nu numai oameni obişnuţi ci şi scriitori de talia lui Neil Gaiman, sau despre rolul mgic al haka în cultura jucătorilor All Blacks. Sau, şi asta sper să vă minuneze, legătura neaşteptată dintre dimensiunea ecranelor şi a dispozitivelor cu care lucraţi şi sentimentul de putere: cu cât ecranul este mai mic, cu atât mai lipsiţi de fermitate sunt utilizatorii; aşa că de fapt smartphoneul, în loc să ne facă mai productivi şi mai eficienţi, ne subminează aceste bune intenţii. ŞI mai e şi postura aceea cocoşată pe ecran...

Jocurile privatizării

„Jocurile privatizării”, Adrian N Ionescu, Editura Integral.

Există în presa românească şi mai cu seamă în presa economică un soi de tendinţă, scrii şi pare că ai putea să spui mai mult decât scrii, dar ceva te reţine. Am avut impresia asta citind şi cartea lui Adrian N Ionescu, "Jocurile privatizării", apărută la Editura Integral. Volumul este o relatare personală a unui jurnalist de specialitate, care a colaborat cu publicaţii importante din prsa economică, o istorie subiectivă a înfiinţării şi evoluţiei bursei româneşti post-revolţionare. Fiecare capitol are personalitatea sa şi din acest punct de vedere Jocurile privatizării este interesantă: personaje pe care le-am cunsocut, de care am citit şi de care am auzit, vorbesc sau sunt pomenite în contextul istoriei recente a pieţei de capital. Oficiali ai statului, reprezentanţi ai instituţiilor financiare internaţionale, FMI şi Banca Mondială, consultanţi, oameni de afaceri mai mult sau mai puţin controversaţi, politicieni şi membri ai guvernelor, brokeri, şefi ai bursei şi organisme de control şi supraveghere, toţi şi au găsit locul în carte, alături de privatizări, listări, negocieri sau tranzacţii dubioase, şi, din acest punct de vedere, cred că ar fi fost nevoie de un număr mult mai mare de pagini. Autorul subliniază o anume dualitate, o anume nesiguranţă a bursei româneşti, care, deşi oferă, cel puţin în această perioadă, randamente de top mondial, a rămas un soi de curiozitate, accesibilă doar unei elite. De remarcat aprecierea lui Sergiu Oprescu, preşedintele Alpha Bank şi fost preşedinte al Bursei de Valori: "Piaţa de capital din România a semănat cu Ciuleandra, pe care toată lumea o lua la dans, dar nimeni nu o lua de nevastă. Conform logicii dintr-o anumită perioadă, Bursa era bună de arătat, ca să ne împăunăm cu ea, să dăm bine în diverse poze internaţionale".

Cum prea multe studii pe tema capitalismului românesc postrevoluţionar nu s-au scris, cartea lui Adrian Ionescu este importantă pentru că unu, există şi a fost scrisă, şi doi, pentru că surprinde caledoscopic şi plăcut, etape esenţiale şi inside-uri din primele două decenii ale pieţei de capital. Un exerciţiu pe care presa românească de business, atâta câtă mai este, ar trebui să-l repete, atâta cât se mai poate.

Echipa de echipe a generalului cu patru stele

„Echipa de echipe”, Stanley McChrystal, Editura Publica

De ani buni lumea afacerilor se inspiră din practici militare, dacă ne gândim doar la multele adaptări ale Artei războiului scris de Sun Tzu sau la strategiile lui von Clausewitz adaptate pentru uzul echipelor manageriale, dar nu numai. Iată o carte scrisă de un ins care s-a retras din armata SUA general cu patru stele, după 35 de ani de serviciu, ultima funcţie fiind cea de comandant al forţelor coaliţiei din Afghanistan. Generalul Stanley McChrystal a condus, pentru scrierea cărţii, o echipă de oameni de business şi de foşti militari: Tantum Collins, licenţiat în afaceri globale, elev al generalului, David Silverman, CEO al companiei de consultanţă în afaceri Crosslead, luptător, şi el, în marina americană, şi Chriss Fussel, fost memebru SEAL şi partener la Crosslead. Din acest amalgam de foşti soldaţi şi actuali oameni de afaceri a ieşit o carte despre ce pot învăţa organizaţiile de business de la militărie, de importanţa colaborării, a formării unei singure "echipe de echipe" care să urmărească un scop comun, despre nevoia de a transfera adaptabilitatea şi capacitatea de coeziune a echipeor mici la nivel macro. De altfel generalul McChrystal aplică în viaţa reală aceste principii milităreşti, în cadrul propriei sale companii de consultanţă în leadership şi management. El spune că a observat că forţele armate pe cae le conducea în Afghanistan au mai multe în comun cu o companie de top 500 care încearcă să lupte cu o puzderie de start up-uri decât cu comandamentele militare ale aliaţilor care se luptau cu nemţii în cel de-al doilea război mondial. Iar insurgenţii aveau succes nu pentru că erau mai buni tacticieni sau mai bine antrenaţi, ci pentru că structurile lor lipsite de ierarhii însemnau o manieră diferită de a duce o luptă. Iar răspunsul său a fost transformarea organizaţiei militare, rigidă şi tradiţionalistă, într-o echipă de echipe predispuse la colaborare. Liderii de business, spune generalul, trebuie să renuţe la ideea de a controla totul şi să se împace cu necunoscutul, pe care să încerce să-l întoarcă în favoarea lor şi a organizaţiilor lor. Schimbarea fundamentală de care vorbeşte McChrystal este însă a schimbării rolului liderului, care se pune în subordinea subordonaţilor săi, într-o manieră asemănătoare cu cea a amiralului Nelson, care s-a transformat în timpul bătăliei de la Trafalgar într-un ofiţer de informaţii şi coeziune. |n modelul clasic subordonaţii furnizează informaţii şi liderii le prelucrează şi decid. |n modelul propus de autorii Echipei de echipe, liderii furnizează informaţii şi subordonaţii iau iniţiativa şi stabilesc ce este de făcut. Un punct de vedere care ar trebui să vă determine să deschideţi cartea generalului cu patru stele.

Vedeţi şi Poezia- Superlativele 2016 Mediafax

http://www.mediafax.ro/cultura-media/superlativele-anului-2016-in-poezie-in-viziunea-mediafax-16025094

Mâine Marile evenimente culturale ale României în seria Superlativele anului 2016, în viziunea Mediafax

Citeşte şi: Mihai Şora, despre absenteismul la vot: Poţi să desenezi o maimuţică pe buletinul de vot. Să te exprimi

Citeşte şi: Eugen Istodor, editorialist MEDIAFAX: Alegeri câştigate de Absenţi. Portretul cultural al Viitorului României

Citeşte şi: Votul lui Şora de 100 de ani. Barton: vă e frică de babalâci? Neagoe verifică misterul din Coloneşti

Citeşte şi: TOP 5 Pisici în literatură. Motanul Cheshire, felina Thomasina cea blândă şi Macavity, cotoiul cel rău