Câţi bani europeni schimbă mentalul românesc intolerant? Interviu cu Ciprian Necula, secretar de stat în Ministerul Fondurilor Europene

Primarul trage utilităţi până în ţigănie, sunt semnate petiţii de schimbare a Constituţiei în favoarea familiei tradiţionale, comentariile de pe net sunt xenofobe, romii, comunităţile LGBT sunt cele mai vizate. Întrebarea este simplă: unde s-au dus atâtea fonduri europene absorbite de ONG-uri? Cât de mult aceste programe europene au modificat mentalităţile autohtone?

Ciprian Necula, Secretar de Stat, Ministerul Fondurilor Europene, face portretul unei Românii rămase intolerante, într-un interviu Mediafax. Câteva din principalele declaraţii, dar şi motive ale blocajelor instituţionale şi de mental colectiv:

Inadecvare: ”Fondurile europene destinate etnicilor romi cheltuite de organizaţii ce n-au legătură cu romii”

Puterea exemplului: ”Primarii opresc resursele publice la marginea ţigăniei”

Indecizie majoră: ”România este ţara etnicilor români sau a cetăţenilor români?”

Eliminarea neaveniţilor: ”Avem vreo 160.000 de persoane fără acte de identitate şi peste 6.000, fără certificate de naştere”

Negarea realităţii : ”În ceea ce priveşte comunitatea LGBTQ, problematica este diferită şi, din păcate, trebuie să recunosc că programele de intervenţie sunt practic inexistente”

Greutăţile sociale şi stima de sine: ”Nu te poţi aştepta ca un copil să devină performant în şcoală, când nu este hrănit, are probleme cronice de sănătate, n-are încălţăminte sau condiţii decente de locuit, ajunge greu la şcoală ori este întâmpinat acolo cu o ostilitate ce-i afectează stima de sine.”

Ministerul Însuşi: ”Ministerul nu face ceea ce nu este treaba lui să facă! fondurile europene să fie cheltuite, de această dată, în direcţia potrivită, răspunzând unor nevoi reale, cu soluţii realiste. În plus – şi aici e cazul să risipesc o altă prejudecată –, fondurile eurpene nu au cum să înlocuiască bugetul naţional”

Interviul integral cu Ciprian Necula, secretar de stat Ministerul Fondurilor Europene:

Reporter: Atâtea fonduri, atâtea programe. De ce aceeaşi intoleranţă socială faţă de romi, LGBTQ, etc?

Ciprian Necula: E posibil ca sumele, fondurile şi programele alocate comunităţilor de romi să pară mai mult decât are România nevoie. În realitate, în perioada 2007/2013, abia 1% din fondurile POSDRU au fost cheltuite în proiecte ce au avut în grupurile ţintă şi etnici romi; şi, aşa cum remarca sociologul rom dr. Gelu Duminică, cea mai mare parte a fost cheltuită de “organizaţii şi instituţii ce nu au legătură cu mediul neguvernamental rom, ci cu mediul instituţional românesc şi cu organizaţii ne-etnice”, printre ele şi Biserica Ortodoxă Română.

În acest context, cred că nu este vorba de chiar “atâtea”, din felurite motive. În primul rând, când ne referim la intoleranţa faţă de anumite grupuri minoritare, trebuie să ne uităm în istoria mentalităţilor faţă de aceste grupuri. Romii au fost sclavi până acum 160 de ani şi, îndeobşte, consideraţi inferiori, sub-oameni, specie creştinată, dar străină corpului social românesc. Confundăm adesea etnicitatea cu cetăţenia.

Etnia înseamnă un mod de viaţă pe care individul, ca parte a comunităţii, o practică zilnic, în vreme ce cetăţenia reprezintă contractul cu statul. Dacă îmi este permisă metafora, populaţia romă este un soi de organ pe care îl ignorăm, chiar dacă face parte din acelaşi corp social, doar pentru că romii, în spaţiul lor privat, vorbesc o altă limbă şi au alte valori culturale (diferite chiar şi de la un neam la altul). Însă, atunci când primarii opresc resursele publice la marginea ţigăniei, inevitabil, “organul” social rămâne nealimentat şi, vrem sau nu, atrofierea sa va genera probleme pentru întregul organism. Din păcate, chiar şi azi, rasismul este principala barieră pentru incluziunea romilor.

Funcţionari dintr-o primărie (Budeşti, la doi paşi de capitală) îmi explicau că “aşa vor romii să trăiască, e în gena lor”. Le-am spus că, cel puţin teoretic, am şi eu aceeaşi genă, dar nu mi-ar plăcea să trăiesc fără electricitate, fără apă curentă, fară reglementarea juridică a locuinţei mele, fără acces la sănătate şi educaţie, scormonind prin groapa de gunoi sau săpând după râme pentru pescari, ca să-mi pot duce zilele şi cu o administraţie publică care se limitează la a considera omenesc până la mine. Mi-au răspuns că… este cu totul altceva, că eu sunt educat.

Şi da, chiar aşa este!

Am avut această şansă, pentru că am crescut în Bucureşti, în cartierul Dristor, nu într-o ţigănie – dar cei din Budeşti? Cine distribuie, discreţionar, şansele de-a deveni un astfel de „altceva”? În definitiv, România este ţara etnicilor români sau a cetăţenilor români? Rasismul provine tocmai din modul în care tratăm această distincţie. Într-o societate democratică, în relaţie cu autorităţile, singurul lucru care contează este contractul social-cetăţenesc, practicile culturale fiind doar efectul unui sistem de valori ce n-au cum să afecteze contractul social, acesta – că tot a devenit sintagmă curentă – fiind expresie a statului de drept. Sigur, putem constata o tendinţă generală pozitivă, însă după o istorie de mai bine de 500 de ani de robie a romilor în acest spaţiu (cea mai lungă perioadă de sclavie a unui popor), după deportări şi Holocaust, după asimilarea forţată din perioada comunistă, n-ar fi firesc să ne aşteptăm la miracole peste noapte. Incluziunea este un proces continuu, în cel puţin două privinţe – cercul vicios al prejudecăţilor şi cercul vicios al sărăciei şi excluziunii sociale. Guvernul României a elaborat o strategie naţională pentru incluziunea cetăţenilor români de etnie romă şi, cred eu, cu contribuţia perseverentă a Punctului Naţional de Contact pentru Romi din Ministerul Fondurilor Europene, am obţinut deja şi vom avea în continuare efecte vizibile; dar, până la eliminarea problemelor, rămâne un drum lung, foarte lung, de parcurs.

De exemplu, conform unei analize pe care am întreprins-o prin intermediul prefecturilor, am ajuns la concluzia că, deşi suntem în deceniul doi al veacului 21, avem vreo 160.000 de persoane fără acte de identitate şi peste 6.000, fără certificate de naştere. Principala cauză a acestui anacronism este legislaţia noastră ce nu permite eliberarea unei cărţi de identitate permanente decât celor ce au un domiciliu (iar domiciliu nu poţi avea dacă n-ai o carte de identitate). Pare că eliberăm documente de identitate unor locuinţe, nu unor persoane. Şi asta, în condiţiile în care un studiu al Băncii Mondiale semnalează că o treime din locuinţele romilor nu sunt reglementate juridic. Guvernul a abordat această problemă, s-a adoptat deja o ordonanţă de urgenţă pentru înlesnirea accesului la certificate de naştere (de la un proces în justiţie, la un proces administrativ), dar încă mai avem până să identificăm soluţii pentru a emancipa şi identitatea cetăţeanului faţă de domiciliu. Am vorbit mai mult despre săraci şi minoritatea romă, pentru că reprezintă principala direcţie a preocupărilor mele actuale. În ceea ce priveşte comunitatea LGBTQ, problematica este diferită şi, din păcate, trebuie să recunosc că programele de intervenţie sunt practic inexistente. De altfel, istoria homofobă este încă foarte aproape, inclusiv la nivel legislativ, dezincriminarea relaţiilor dintre persoane de acelaşi sex fiindu-ne contemporană. Dezbaterea inflamată pentru a defini cine cu cine are dreptul să se căsătorească indică cu precizie primitivismul ortodox în care ne aflăm în ceea ce priveşte alteritatea şi drepturile omului.

Reporter: Nu cumva accesul spre aceste fonduri este unul redus din start? Vezi limbajul standardizat, restricţiile de tot felul, firmele de consultanţă, etc.

Ciprian Necula: Accesul este garantat tuturor celor eligibili. În funcţie de specificul finanţării, indicăm şi tipul beneficiarilor eligibili. Limbajul, cu siguranţă, este unul specific şi poate părea greu de descifrat, dar explicaţia este de ordin practic: prin apelurile de finanţare, răspundem acordului de parteneriat pe care România l-a încheiat cu Comisia Europeană, precum şi regulamentelor Comisiei Europene şi legislaţiei naţionale. Pentru noua perioadă de finanţare 2014-2020, am încercat o traducere mai umană a unor concepte; ne-a şi ieşit într-o oarecare măsură, însă, având în vedere numărul mare al solicitanţilor de fonduri europene, familiarizaţi deja cu acest argou administrativ, putem considera că problema nu mai este la fel de actuală. De pildă, prin “beneficiar”, în română, se înţelege cel ce primeşte ceva. În limbajul fondurilor europene, beneficiarii sunt, mai curând, promotorii de proiecte, ei fiind cei ce beneficiează de finanţare nerambursabilă în beneficiul celor pe care îi numim “grup ţintă”. Dintr-o asemenea confuzie între mijloace şi scopuri, s-a acreditat pînă acum ideea că fondurile europene ar fi destinate de drept ONG-urilor şi altor actori de pe scena proiectelor (inclusiv firmele de consultanţă pe care le aminteai), când beneficiari – mai ales dacă ne referim la măsurile de dezvoltare – ar trebui să fie comunităţile şi persoanele din comunităţi.

Reporter: Totuşi, care-s proiectele importante, ce consideraţi că s-a schimbat în mentalul colectiv?

Ciprian Necula: În acest moment, cred că prioritare sunt axele ce se referă la Dezvoltare Locală Integrată (4.1 şi 4.2), nu doar pentru că sunt singurele lansate deocamdată, cât pentru că vor produce schimbări semnificative la nivelul comunităţilor marginalizate. Prin aceste programe, Ministerul Fondurilor Europene porneşte de la evidenţa că, pentru probleme locale, trebuie identificate soluţii locale, specifice. În acest scop, proiectele nu se mai construiesc în birou, ci în comunitate, cu implicarea comunităţii, pe baza unei atente analize prelimiare a nevoilor reale ale gospodăriilor din zona de intervenţie, iar promotorii de proiecte – în obligatoriu parteneriat cu primăriile – au obligaţia, dar şi şansa, să lucreze timp de 3 ani în aceeaşi unitate administrativ-teritorială, implementarea proiectului însemnând în acelaşi timp şi implicare. În logica acestui tip de proiecte, abordarea integrată înseamnă că asupra unei comunităţi se acţionează cu mai multe tipuri de intervenţii simultan, pentru a rezolva probleme ce se intercondiţionează (ocupare, educaţie, sănătate, locuire, combaterea discriminării, acte de identitate şi de stare civilă), cu un buget ce poate ajunge la 6 milioane de euro. Această abordare reprezintă o lecţie învăţată din programele anterioare POSDRU, în care am constatat că eficienţa intervenţiilor unidirecţionale, îndreptate doar către unul din domeniile amintite, este adesea diminuată de lipsurile din celelalte domenii conexe. Viaţa omului este ceva mai complexă: nu poţi să-I îndopi doar cu programe de educaţie, ignorând venitul familiei, condiţiile de locuit, sănătatea, rasismul etc. Nu te poţi aştepta ca un copil să devină performant în şcoală, când nu este hrănit, are probleme cronice de sănătate, n-are încălţăminte sau condiţii decente de locuit, ajunge greu la şcoală ori este întâmpinat acolo cu o ostilitate ce-i afectează stima de sine. Din punctul meu de vedere, intervenţiile integrate sunt soluţii viabile şi sustenabile; de aceea mă bucur că POCU s-a inaugurat cu acest tip de proiecte. Sincer să fiu, aici este meritul colegilor mei din Ministerul Fondurilor Europene, a funcţionarilor, ce au învăţat lecţiile din programarea anterioară şi le-au reproiectat pentru cea curentă. Pot, de aceea, să afirm cu toată convingerea că POCU nu este POSDRU, nu este o prelungire a perioadei precedente, ci un program mult mai realist şi mai adaptat contextului nostru social.

Reporter: Ce nu face ministerul, care-s piedicile funcţionăreşti?

Ciprian Necula: Ministerul nu face ceea ce nu este treaba lui să facă! Consider că România are o şansă imensă de dezvoltare, cu condiţia ca fondurile europene să fie cheltuite, de această dată, în direcţia potrivită, răspunzând unor nevoi reale, cu soluţii realiste. În plus – şi aici e cazul să risipesc o altă prejudecată –, fondurile eurpene nu au cum să înlocuiască bugetul naţional, la fel cum proiectele pe care le finanţăm nu pot înlocui, ci doar completa, eforturile asumate la nivel naţional, prin strategii şi politici publice. Totodată, sper ca, într-un viitor cât mai apropiat, şi fondurile naţionale să ajungă să fie cheltuite coerent, în acelaşi sistem, respectând regulile de achiziţie publică, selectarea partenerilor, raportarea financiară etc. Trebuie să depăşim faza în care abordăm problematicile diferit, în funcţie de sursa de finanţare.