Centenar: De la presa de mână la reţeaua la îndemână. O istorie rapidă a presei româneşti

Dintre toate lucrurile specifice, ceea ce diferenţiază presa de orice altă formă de comunicare publică, din start, este caracterul periodic. Un dascăl din Şcheii Braşovului este creditat cu realizarea primei publicaţii periodice în limba română şi cu începutul presei aşa cum credem că o ştim. Ideea calendarului realizat de dascălul Petcu Şoanul a apărut prima dată în 1731 şi a mai fost tipărit în 1733 şi în 1737. Singur îşi defineşte modelele "kalindari acum întâi românescu alcătuit depe cele sârbeşti aşezatu alu pelimba rumăneaskă, ka întru de acum (...) ca şi pe cel slovenesc".

Un calendar al lui Constantin Brâncoveanu din perioada 1693 - 1704, "Foletul Novel" era un manuscris în care domnitorul notase pe marginea unor traduceri în manuscris, după modele italiene, diferite evenimente, pentru a desluşi "tulburările, vrăjbile şi realele ce pot veni". Altfel, manuscrisul brâncovenesc răspundea curiozităţii de a şti şi de a pune în legătură evenimente, dar îşi asuma rostul de mecanism de "treacere de vreame". De circulat, manuscrisul a făcut-o în secolele care au urmat în forme copiate de mână. Tipărirea unui calendar în limba română cu mişcări ale astrelor şi alte informaţii utile în vreme a fost subiect de zvonuri şi dezbateri între istorici până târziu, dar publicaţia braşoveană de pe 20 februarie 1733 este cea mai veche tipăritură care s-a păstrat, aşa cum a gândit-o autorul ei, tradusă după model sârbesc, adaptat la rândul său după o publicaţie de la Kiev, din 1716.

Bani şi presă

Presa face şi lucruri de acest gen cu legături între vremuri şi ani în moduri neaşteptate. Abia în 1771 este înregistrată următoarea publicaţie, scoasă la Timişoara de vienezul Matthaus Heimerl, Temeswaren Nachrichten/ Informaţia Timişoarei, revistă bilunară.

De altfel, transilvănenii au fost cei mai activi în domeniu la trecerea dintre secolele XVIII şi XIX. În 1795 se proiecta un periodic românesc numit "Vestiri filosofeşti şi moraliceşti", ce urma să fie editat de "Societatea filosofească a neamului românesc din marele principat al Ardealului", de două ori pe săptămână, destinat românilor din Muntenia. Rostul publicaţiei e prezentat chiar de editori, care anunţă că vor scoate la lumină nu numai cunoştinţe teologice, istorice şi geografice, ci şi "alte ştiinţe spre folosul economiei, cum sunt manufacturile neguţătoreşti... Dară pe lângă toate aceste însufleţite ramuri ale ştiinţelor, nici nu vom uita întâmplările politiceşti, adecă ale Epocăi aceştia...". Se anunţa şi investiţia necesară pentru viitoarea tipăritură, de 15 florini nemţeşti lunii mai 1795. Cu toate pregătirile şi aprobările, publicaţia nu a mai apărut.

În anul 1814, la Buda, apărea Înştiinţarea de apariţie a unor "Novele", care urmau să fie editate de două ori pe săptămână. Niciuna nu a apărut. Dar este de reţinut argumentaţia prin care se susţinea necesitatea publicării: "toate neamurile Evropei cele deşteptate au aflat cum că a scrie Gazete sau Novele şi a le împărtăşi oamenilor neamului său e cea mai încuviinţată mijlocire de a lumina noroadele, cu întâmplatele ale altora fapte a le abate de la rău şi a le aduce spre cele mai bune (...); iată că şi grecii, ba şi sârbii, dobândind de la înălţatul împărat al Austriei privileghium spre acela, cu sârguinţă dau Novele (...); singuri noi românii, măcar că ne tragem viţa de la cel mai slăvit neam din lume, adică de la romani, sântem de acest vistiari lipsiţi...".

Abia la 1821 se întemeia prima revistă românească, la Buda, "Biblioteca românească", concepută în 12 numere. După primul, altele 13 s-au tipărit în 1829, 1830 şi 1834, când revista şi-a încheiat apariţia din raţiuni financiare. Colaboratori au fost bănăţeanul Damaschin Bojincă, moldoveanul Gr. Cuciuran, Ion Trifu şi pictorul Constantin Lecca.

Pionieri ruşi în franceză şi alte întreprinderi originare

Primul ziar tipărit pe teritoriu românesc apare în 1790, la Iaşi. Pe 18 februarie e tipărit în franceză, de comandamentul trupelor ruse din armata lui G.A. Potemkin, săptămânalul Courrier de Moldavie, care e publicat până la 1 aprilie. În cele şapte numere ale publicaţiei sunt incluse informaţii despre Revoluţia Franceză şi despre războiul dintre ruşi şi trupele turceşti. În acelaşi timp, ziarul menţiona şi evenimente de la Viena, Bruxelles Londra, Roma, Frankfurt şi din alte oraşe europene. În Ţara Românească, primul Calendar românesc este editat la Bucureşti, la 1794, în scriere chirilică. În acelaşi an apare la Viena un Calendar alcătuit de Paul Iorgovici. Publicaţia conţine date calendaristice, târguri, o poveste şi tabele care se referă la viaţa de zi cu zi.

Un Calendar vienez din 1806, alcătuit iniţial de Samuil Micu apoi de Gh. Şincai şi P. Maior până în 1821, este publicaţia care include textele istoricilor ardeleni privind originea latină a poporului român.

Publicaţia pe care am putea să o regăsim şi azi este Curierul românesc, publicat de Ion Heliade Rădulescu în 1829, considerată precursoarea Monitorului oficial (1832, Buletin gazetă administrativă), prin conţinutul său mai ales administrativ.

Politica presei

Presa românească ajunge să aibă prima ei lege în 1862 şi, pe lângă prevederile privind dreptul de autor (Partea I) şi cele legate de distribuţie şi tipărire (Partea a II-a), o porţiune consistentă din act (Partea a III-a) era dedicată delictelor de presă, pedepsirii celor responsabili pentru răspândirea de informaţii false sau pur şi simplu deranjante pentru autorităţi (ofensa, ultrajul). Jignirea domnitorului sau a organelor statului constituia o infracţiune serioasă.

În 1888, la 15 august, este publicat primul număr din ziarul Adevărul, unul dintre cele mai longevive din spaţiul românesc, un an mai târziu fiind deschisă prima agenţie de presă din regat, Agence Télégraphique de Roumanie, subordonată Ministerului de Externe.

Regina Maria e preşedintele de onoare al primului sindicat al ziariştilor din Bucureşti, pe 5 aprilie 1900. Asociaţia Generală a Presei Române, fondată în 1913, l-a avut preşedinte pe Constantin Mille, directorul ziarului Adevărul. În 1927, în România erau publicate 709 ziare şi 554 de reviste.

Tudor Arghezi publica, pe 2 februarie 1928, primul număr din Bilete de papagal, ziarul său de mici dimensiuni (32×12 cm), scos din tipografia instalată în curtea casei poetului, la Mărţişor. Prima serie a publicaţiei cotidiene s-a întrerupt la numărul 460, pe 9 august, 1929. Întreprinderea a fost reluată, până la cea de-a patra serie, de 48 de numere, publicată de Arghezi între ziua de sâmbătă, 16 decembrie 1944 şi joi, 15 februarie 1945.

Din momentul în care ziarul Universul anunţa începerea celui de-Al Doilea Război Mondial, luni, 23 iunie 1941, cu fotografiile lui Adolf Hitler, a Regelui Mihai I şi a lui Ion Antonescu, sub titlul "Un războiu sfânt începe", presa românească a rămas pentru aproape jumătate de secol un instrument politic, o lege din 1974 definind domeniul în termeni expliciţi: "presa îşi desfăşoară activitatea sub conducerea PCR, forţa politică conducătoare a întregii societăţi din RSR".

În seara zilei de 22 decembrie 1989, Libertatea era primul ziar care ieşea pe piaţă, transformând în "ziar liber al Revoluţiei române" publicaţia care, în ultimii ani ai comunismului, era distribuită după amiaza, Informaţia Bucureştiului". "Ne simţim datori să recunoaştem că nu o dată am fost siliţi să vă inducem în eroare, să vă minţim", scria Ovidiu Ioaniţoaia, pe 24 decembrie 1989, în primul ziar de sport de după căderea comunismului.

Mediafax a fost prima agenţie independentă de presă postcomunistă şi a fost înfiinţată în 1991.

Audiovizualul românesc

Radiofonia a intrat în România în 1908, când Serviciul Maritim Român instala un post de radiotelegrafie la Constanţa, următoarele trei posturi fiind deschise un an mai târziu la Călăraşi, Giurgiu şi Cernavodă. Faptul că, în 1912, România rămăsese în plin război balcanic fără legături telefonice şi telegrafice a făcut să fie instalat în Parcul Carol I din Capitală un post de emisie-recepţie de 12 kW. Guvernul a iniţiat în 1921 înfiinţarea unei reţele de posturi radio-telegrafice care să acopere teritoriul ţării, iar radio-amatorii au militat, între 1925 şi 1928, pentru înfiinţarea unui post naţional de radiodifuziune, Asociaţia Prietenii Radiofoniei fiind înfiinţată de Dragomir Hurmuzescu în 1924, în cadrul Institutului Electrotehnic.

Universitatea Bucureşti avea, din 1920, un curs de radiocomunicaţii.

Prima emisiune în română a fost transmisă în cadrul expoziţiei Luna Bucureştilor, pe 19 noiembrie 1925, de la ora 15.00, cu un post de tip Levy de 50 de waţi. Emisia a fost efectuată de inginerul C. Cottescu, prezentând un program de divertisment.

2.000 de abonaţi recepţionau emisiuni în 1927, pe lungimea de undă de 350 de metri, de două ori pe săptămână.

Data de naştere a Societăţii de Difuziune Radiotelefonică din România a rămas oficial 22 decembrie 1927, când Consiliul de Miniştri a declarat constituirea organismului. Societatea a cumpărat un post de emisie cu o putere de 12kW şi imobilul din Str. General Berthelot nr. 60, unde şi-a stabilit sediul central, şi a instalat o antenă puternică în comuna Băneasa. Joi, 1 noiembrie 1928, a avut loc prima transmisiune a unei emisiuni de la Radio România. De la ora 17.00, profesorul Hurmuzescu, în calitate de preşedinte al Consiliului de Administraţie, a deschis emisia, urmând programe muzicale, ştiri, versuri, informaţii meteo şi ştiri din sport. Programul zilelor următoare a fost transmis între orele 17.00 şi 19.00 şi de la 20.30 la 24.00. Din prima echipă a Radio Bucureşti făceau parte 17 persoane. În total, în 1928, s-au înregistrat 305 ore de emisie.

La 14 aprilie 1929 a fost difuzat în direct de la Opera Română spectacolul "Aida" de Giuseppe Verdi.

În anul 1933 erau deja 3.250 de ore de emisie.

Pe 11 iunie 1933 este transmis pentru prima dată un meci internaţional de fotbal, România - Iugoslavia. În 1939, pe 12 februarie, o emisiune românească este realizată pentru promovarea României la Expoziţia Universală de la New York, din program făcând parte "Poema română", de George Enescu, o piesă interpretată de Maria Tănase şi alte piese populare româneşti.

În acelaşi an erau făcute primele experimente pentru deschiderea studioului regional Radio Basarabia la Chişinău, iar în 8 octombrie 1939 sunt transmise primele programe proprii în limbile română şi rusă. După 1948, când are loc naţionalizarea Societăţii Române de Radiodifuziune, toate programele includ o direcţie politică, până la căderea comunismului.

Primul post de radio independent a fost Radio Nova 22, care şi-a început emisia din sediul Uniunii Scriitorilor, pe frecvenţa 92,7 Mhz FM Stereo din seara zilei de 31 decembrie 1989. Postul, care şi-a impus să nu facă politică, programând numai emisiuni muzicale, nu a mai primit licenţă în 1992, încetând emisia pe 31 decembrie, la miezul nopţii.

Uni-Fun Radio, devenit ulterior Uniplus Radio a început să emită pe 11 ianuarie 1990, de la Universitatea Bucureşti.

Televiziunea are preistoria ei românească. Primele cercetări legate de transmisia la distanţă a imaginilor sunt datate la noi în 1924, iar, în 1928, când fizicianul George D. Cristescu publică "Problema televiziunei", trecuseră numai doi ani de când John Logie Baird reuşise la Londra prima demonstraţie publică a unei transmisuni de imagini.

A fost nevoie de aproape un deceniu până când Ziarul Universul din 25 octombrie 1937 a anunţat ca pe un eveniment că "Cel dintâi post de televiziune din România va începe să funcţioneze peste câteva zile la Bucureşti". Era debutul unor emisiuni experimentale, prima emisiune fiind realizată în 1937 la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti, în cadrul unor demonstraţii publice.

Data de 31 decembrie 1956 este ziua în care Televiziunea Română a transmis prima emisiune dintr-un studio din str. Moliere, nr. 2, din Bucureşti. Un an mai târziu sunt efectuate şi primele transmisiuni în direct ale unor evenimente, între care se numără concertul lui Yves Montand de la Sala Floreasca. În 1965, serviciul public de televiziune avea 500.000 de abonaţi. Programul 2 al televiziunii debutează în 1968, dar acesta va fi desfiinţat în 1985, odată cu reducerea orelor de program din raţiuni economice.

După 1992, când a fost promulgată legea audiovizualului, şi până în 2000, nu mai puţin de 235 de licenţe TV pentru emisie terestră erau acordate de Consiliul Naţional al Audiovizualului. Prima iniţiativă privată de televiziune a fost înregistrată în 1991, când Societatea pentru o Televiziune Independentă (SOTI) a emis pe frecvenţele TVR2, după ora 23.00.

În 2004, jurnaliştii Elena Popescu şi Ionuţ Barbu şi-au pierdut viaţa în timp ce transmiteau de la Mihăileşti, unde un camion care transporta substanţe chimice se răsturnase. Accidentul nu avea victime în momentul în care cei doi începeau să transmită, dar, în scurt timp, explozia înregistrată a ucis mai multe persoane, inclusiv pe cei doi, care au devenit "victimele presiunii care se exercită zilnic asupra jurnaliştilor să producă senzaţionalul cu orice preţ", cum arată un raport de analiză şi prognoză al Societăţii Academice Române.

Internet cu faţă umană

În 1984, pe 5 aprilie, centrele teritoriale de calcul din Bucureşti, Cluj şi Bacău erau conectate şi între computerele lor începeau să circule date. Reţeaua prin care s-au transmis fişiere şi s-a vorbit se numea RENAC/RENOD, fiind creată în cadrul experimentului Unirea, după principiile proiectului ARPANET al Pentagonului din anii '60. România era prima ţară din Consiliul de Ajutor Reciproc, iniţiat de URSS, care avea o reţea naţională de calculatoare.

Abia în 1992 se realiza prima legătură cu străinătatea, cu Universitatea din Viena, prin protocolul TCP/IP, folosind o legătură telefonică Romtelecom, cu o viteză de 9,6Kbp/s.

După un an, domeniul .ro era înregistrat pe serverele de internet şi, pe 16 aprilie, România avea conectivitate deplină online. Legăturile la internet se găseau doar în instituţii publice, primele calculatoare accesibile pentru oamenii obişnuiţi fiind instalate, începând cu 1993, în 350 de licee din România, printr-un program desfăşurat de fundaţia Soros. Conectarea la internet prin dial-up, cu sunetul specific pe care şi-l amintesc cei care aşteptau ca legătura telefonică să transfere date în computerul personal, a accelerat procesul prin care reţeaua devenea accesibilă pentru români în cea de-a doua jumătate a anilor ’90.

Cele mai importante legături din reţea ale României cu vestul Europei sunt prin Frankfurt (DE-CIS), Amsterdam (AMS-IX), Londra (LINX), Viena (VIX) şi Budapesta (BIX).

Internetul a schimbat raporturile dintre români şi presă, oferind nu doar posibilitatea de a păstra legătura directă între familiile despărţite în ţări diferite din Europa şi din lume, dar aducând la îndemână şi interacţiunea cu producătorii de ştiri şi reacţiile imediate la informaţiile puse în circulaţie.

Potrivit datelor publicate la începutul anului 2018 de We Are Social, 13,74 de milioane persoane, din populaţia României de 19,63 de milioane, sunt utilizatori de internet. Dintre aceştia, nu mai puţin de 10 milioane sunt utilizatori ai reţelelor de socializare online, ceea ce înseamnă 51 la sută dintre români, iar presa redă tot mai aproape modurile în care ei simt că ar trebui să le fie livrată informaţia.

Citeşte şi: INTERVIU | Cristina Modreanu (Platforma de Teatru): Avem mai multe festivaluri, dar producţia a scăzut în teatrele de stat

Citeşte şi: PREMIILE NOBEL | Scriitoarea Maryse Condé a câştigat premiul Nobel alternativ pentru literatură

Citeşte şi: Casa în care s-a născut Constantin Brâncuşi s-a prăbuşit/ Ministrul Culturii: Trebuie să fie un răsunător semnal de alarmă