#CentenarulRosu | Revoluţia bolşevică din octombrie 1917 – cronologia unei lumi în mişcare (I)

Atunci a fost adoptat programul grupării majoritare a bolşevicilor (bolşâi-mare) conduse de Vladimir Ilici Ulianov (1870-1924). După plecarea în exil în 1900, acesta îşi luase numele conspirativ de Lenin şi sintetizase în lucrarea „Ce e de făcut?” (1902) ideile care au fost aprobate apoi de Congres. El a reuşit astfel să înfrângă gruparea minoritară a menşevicilor, conduşi de Plehanov, şi a pus, practic, bazele primului partid marxist, care îşi propunea ca primul pas spre construirea societăţii comuniste să fie cucerirea puterii printr-o revoluţie realizată de un partid de revoluţionari de profesie.

Prima ocazie a fost cea din 1905, când Lenin s-a întors în Rusia pentru a încerca aplicarea, eşuată însă, a ideilor sale. Ce s-a întâmplat? Efectele negative ale întârzierii procesului de modernizare şi înfrângerile din războiul cu Japonia au fost factorii principali ai declanşării revoluţiei din 1905 din Rusia. După ce a armata a reprimat sîngeros demonstraţia din St. Petersburg din ziua de 9 ianuarie, cunoscută ca “Duminica sîngeroasă”, un val de greve şi revolte ţărăneşti au izbucnit în zona europeană a Rusiei. La Ivanovo se va forma în mai-iulie primul soviet (sveat – sfat) al delegaţilor muncitorilor, ca formă de autoconducere a proletarilor ruşi. Un alt episod celebru l–a constituit revolta marinarilor de pe crucişătorul Potemkin din flota Mării Negre, în iunie 1905, care s-a refugiat apoi la Constanţa.

După înfiinţarea Partidului Constituţional Democrat (cadeţi) şi reprimarea insurecţiei din Moscova din decembrie 1905, ţarul Nicolae II va accepta convocarea Dumei de stat în aprilie 1906. Deşi premierul Stolîpin începe o reformă agrară în 1906, ţarul va dizolva Duma în iunie 1907, membrii social-democraţi fiind arestaţi. Cu toate că cererile social-politice radicale ale acestor ani nu au fost acceptate, ţarul a fost nevoit să accepte totuşi un sistem embrionar al vieţii parlamentare în Rusia tradiţional autocrată.

1917 - Revoluţia bolşevică la Petrograd
Desfăşurîndu-se pe o suprafaţă de 20 milioane km pătraţi şi antrenând peste 130 milioane de locuitori, revoluţia avea să producă unele dintre cele mai spectaculoase prefaceri din istorie, ale căror consecinţe ultime erau greu de anticipat chiar de către promotorii ei. Câteva repere cronologice: la 28 februarie 1917 s-a constituit, la Petrograd, sovietul numit Consiliul Lucrătorilor care, transformat în Consiliul Lucrătorilor şi al Soldaţilor, care a pregătit în detaliu greva generală în urma căreia, la 12 martie 1917, sute de mii de oameni manifestau pe străzile Petrogradului.

În ciuda încercării de reprimare, la 14 martie, revoluţionarii stăpâneau capitala imperiului, după ce poliţiştii, jandarmii, inclusiv garda imperială a fraternizat cu ei. Resortul manifestaţiilor nu a fost ideologia, ci foamea, lipsa pâinii. La acea dată guvernul imperial a fost arestat şi înlocuit în aceeaşi zi cu un guvern provizoriu al apărării naţionale, sub preşedinţia prinţului Lvov. Ţarul Nicoale al -II-lea, apreciat ca om "bun şi blând din fire", dar dezimplicat în conducerea Imperiului, deşi avea prerogative de autocrat, este silit să abdice în favoarea fratelui lui, Marele Duce Mihail, după ce a anunţat, tardiv însă, că va acorda poporului o constituţie liberală. Marele Duce Mihail declină oferta, pînă la stabilirea de către Adunarea Constituantă a formei de guvernămînt. La Petrograd, regimente ale gărzii, poliţia curţii, servitori ai familiei imperiale cereau guvernului provizoriu arestarea şi judecarea Romanovilor.

La 21 martie, guvernul provizoriu arestează familia imperială, transportând-o la Ţarskoe Selo. Recluziunea ţarului, a ţarinei Alexandra Feodorovna şi a celor cinci copii ai lor - Alexei, Olga, Tatiana, Maria, Anastasia - se consumă în mizerii şi umilinţe la Ţarskoe Selo, Tobolsk şi Ecaterinenburg (în centrul Uralilor), unde vor fi asasinaţi în noaptea de 16 spre 17 iulie 1918, din ordinul Comitetului Central Executiv, compus din Lenin, Troţki, Sverdion, Zinoviev şi Djerzinsky.
De notat că Vladimir Ilici Ulianov Lenin, exilat de guvernul ţarist, s-a reîntors în Rusia în faimosul vagon plumbuit la 17 aprilie 1917. Împreună cu Troţky a declanşat propaganda privind încheierea păcii cu Puterile centrale, întronarea dictaturii proletareiatului şi naţionalizarea. Germanofil, cu sentimente speculate de germani chiar şi prin susţine pecuniară, Lenin intră în contradicţie cu Guvernul Lvov, iar la 17 mai se constituie primul guvern de coaliţie, care include cinci socialişti.

Ambiţiile lui Lenin nu se opresc aici, cerând ca întreg guvernul să fie format de Comitetul lucrătorilor şi soldaţilor. La 16 iunie, primul Congres Panrus instigă armata la răscoală. După lupte de stradă soldate cu mii de morţi şi răniţi, bolşevicii sunt declaraţi contrarevoluţionari. La 20 iulie, demisia prinţului Lvov facilitează constituirea celui de al doilea guvern de coaliţie care, sub preşedinţia naţionalistului Kerensky, include mai mulţi socialişti.
În toamna anului 1917, frămîntările întreţinute de bolşevici în Rusia se repercutează în Moldova, impunând intervenţia trupelor româneşti. În Rusia evenimentele revoluţionare se precipită. Astfel, la 25 octombrie (7 noiembrie) revoluţionarii devin atotstăpânitori, după sîngeroase lupte de stradă. Al doilea Congres Panrus al Sovietelor se proclamă organ legislativ, declară guvernul demisonat, formând un guvern din bolşevici autointitulat Consiliul Comisarilor Poporului. Lenin este preşedintele cabinetului, iar Troţky ministru de externe.

La 26 noiembrie (9 decembrie) România este silită datorită situaţiei din Rusia să încheie, la Focşani, armistiţiul cu Puterile Centrale. La 1 (13) ianuarie, Constantin Diamandy, ministrul plenipotenţiar al României la Moscova, este încarcerat timp de trei zile, împreună cu tot personalul Legaţiei, în fortăreaţa Petru şi Pavel şi apoi expulzat "pe drumul cel mai scurt". La Moscova, Adunarea Constituantă aleasă prin vot universal şi în care bolşevicii deţineau numai o cincime din locuri a fost desfiinţată la 20 ianuarie 1918 printr-un decret al Comitetului executiv central al Sovietelor. La 19 iulie 1918, al treilea Congres Panrus a elaborat Constituţia Republicii Socialiste Federale Sovietice a Marii Rusii care rămîne în vigoare pînă la 6 iulie 1923, cînd se adoptă Constituţia Republicilor Socialiste Sovietice (URSS). Bolşevicii deveniseră stăpânii Cetăţii Kremlinului.

1918 - Pacea de la Brest-Litovsk
Noul guvern bolşevic condus de V. I. Lenin care a preluat puterea la 25 octombrie/ 7 noiermbrie a încheiat armistiţiu cu Puterile centrale la 2/15 decembrie 1917. Pentru a indeplini promisiunea păcii imediate şi a compensa sprijinul acordat de germani pentru cucerirea puterii, bolsevicii au incheiat pacea separat cu Puterile Centrale (Germania, Ausotr-Ungaria, Bulgaria, Imperiul Otoman) la 3 martie 1918. Prin aceasta pace era consacrată pierderea de către Rusia a Finlandei, ţărilor baltice, Poloniei, Bielorusiei, Ucrainei şi Basarabiei. Pe de alta parte, pacea era un răgaz pentru conducerea sovietică pentru a face fata opoziţiei armate a “albilor”, care se consolida în diferitele regiuni ale Rusiei, fapt care va duce la declanşarea unui sîngeros razboi civil în 1918. Înfringerea Puterilor Centrale în toamna aceluiaşi an va antrena nerecunoasterea de către puterea sovietica a tratatului de la Brest Litovsk la 13 noiembrie, fapt ce va confirma justeţea gîndirii strategice a lui Lenin: menţinerea puterii cu orice preţ teritorial.

Unirea Basarabiei cu România
În baza “Declaraţiei privind popoarele din Rusia” adoptată de puterea sovietică în noiembrie 1917, moldovenii din Basarabia vor proclama Republica Democratică Moldovenească, autonomă în cadrul Rusiei. Pe fondul războiului civil dintre bolşevici şi forţele antibolşevice din Rusia, extins şi în Ucraina, care s-a declarat independentă, noul premier român, generalul Alexandru Averescu (ianuarie-martie 1918), a trimis trupe în Basarabia în ianuarie, în timp ce republica s-a proclamat independentă faţă de Rusia. La 9 aprilie, Sfatul ţării, organul legislativ de la Chişinău, a proclamat unirea cu Romania, dupa ce în prealabil au fost rezolvate divergenţele privind forma de stat (republica/monarhie) şi reforma agrară (acceptarea unei soluţii mai radicale in Basarabia). Tratatul de pace de la Buftea din mai dintre România şi Puterile Centrale a luat în considerare noua realitate politică.

1919 – Revoltele comuniste în Germania.
Reuşita revoluţiei bolşevice din Rusia, înfrîngerea în primul război mondial şi abdicarea Kaiserului Wilhelm II la 3 noiembrie 1918 au creat un context favorabil acţiunii stângii revoluţionare în Germania. Partidul comunist din Germania, fondat în ianuarie 1918, prin transformarea organizaţiei Spartacus (1916) a socialiştilor radicali, a iniţiat o grevă politică generală în Berlin la 6 ianuarie 1919. Transformată rapid într-o insurecţie ce viza prelaurea puterii, aceasta a fost reprimată în cursul “săptămînii sîngeroase” de către trupele guvernamentale, care i-au capturat şi ucis pe liderii comunişti Karl Liebknecht (1871-1919) şi Rosa Luxemburg (1871-1919). Între 10 ianuarie-4 februarie şi 13 aprilie-1 mai guvernul republican german s-a mai confruntat cu “republicile sovietice” proclamate la Bremen şi respectiv în Bavaria, reprimate de asemenea de forţele armate. Toatea aceste acţiuni ale comuniştilor germani se integrau în proiectul “revoluţiei mondiale” comuniste preconizată de conducerea comunistă rusă.

Internaţionala a III-a Comunistă
După consolidarea puterii în anul 1918 şi pe fondul partidelor şi ideilor comuniste în lumea răvăşită de război, V. I. Lenin a convocat la Moscova între 2-6 martie 1919 o conferinţă a acestor organizaţii de stânga din întreaga lume. Conferinţa era la concurenţă cu iniţiativa socialistă care urmărea reconstituirea Internaţionalei II, destrămată în contextul războiului, şi care urmărea atingerea scopurilor stângii prin reforme parlamenatre, şi nu prin revoluţie. Conferinţa s-a încheiat prin formarea Internaţionalei III sau Internaţionala Comunistă, cu sediul la Moscova. Ea avea ca scop coordonarea activităţii partidelor comuniste şi a susţinut acţiunile acestora în Germania şi Ungaria în anii 1919-1923. De asemenea, a sprijint efortul comuniştilor de a prelua puterea în toate republicile apărute în fostul imperiu rus în anii 1919-1922, având ca rezultat formarea URSS în 1922. Până la autodizolvarea ordonată de Stalin în mai 1943, Cominternul va deveni treptat un instrument al statului sovietic în relaţiile internaţionale, abandonând în 1935 scopurile revoluţionare pentru a predica tactica fronturilor populare.

Republica sovieticã maghiarã
Prăbuşirea monarhiei Habsburgilor în toamna lui 1918 pe fondul înfrângerii din războiul mondial a dus la proclamarea republicii în Ungaria la 16 noiembrie 1918. Dar influenţa crescândă a comunismului victorios în Rusia şi pierderile teritoriale care se prefigurau la conferinţa de pace de la Paris au favorizat preluarea puterii de către partidul comunist la 21 martie 1919, în urma demisiei guvernului contelui Karoly. Noul regim condus de Bela Kun (1886-1939) spera să menţină Ungaria Mare cu ajutorul Rusiei Sovietice, fapt care l-a adus în conflict cu România, Cehoslovacia şi cu marile puteri învingătoare. Aliaţii, care doreau instituirea unui “cordon sanitar” la graniţele Rusiei sovietice, au decis la 16 aprilie intervenţia împotriva Ungariei comuniste. La acest conflict au participat şi trupe române, care în faza iniţială au apărat Transilvania de vest împotriva atacului armatei roşii maghiare şi apoi au contraatacat, ocupând Budapesta în august, ceea ce a determinat refugierea lui Bela Kun în URSS. Contribuţia armatei române a fost decisivă la eliminarea regimului comunist din Ungaria şi a influenţat şi încheierea favorabilă pentru România a tratatului de pace de la Trianon cu Ungaria din 4 iunie 1920.

1922 - Stalin devine secretar general al Partidului Comunist din Rusia
Ilegalitatea şi războiul civil din 1917-1921 impuseseră comuniştilor ruşi ideea unei structuri organizatorice adaptate acestor situaţii speciale. În acest sens a fost înfiinţat Secretariatul Comitetului Central, într-o formulă mai restrânsă iniţial, condus de la 4 aprilie 1922 de către Iosif Visarionovici Djugaşvili, cunoscut sub numele conspirativ de Stalin (oţel). Afirmat în cursul războiului civil ca şi comisar al naţionalităţilor şi implicat în operaţiunile de pe frontul de sud, el începea să se lanseze acum în cursa pentru succesiunea lui V. I. Lenin, a cărui boală avansa. Deşi funcţia de secretar general era în acel moment una executiv-administrativă, ulterior, deţinerea ei îi va da un avantaj decisiv asupra colegilor săi din Biroul Politic: Troţki, Kamenev, Zinoviev, Buharin, în lupta pentru putere.

Crearea URSS
La 25 octombrie 1922 Armata Roşie a eliberat Vladivostockul de sub ocupaţia japoneză, aducând sub controlul guvernului sovietic de la Moscova întreg teritoriul Rusiei ţariste, cu excepţia Finlandei, statelor baltice, Poloniei şi Basarabiei. Pe acest teritoriu fuseseră constituite anii războiului civil, cu sprijinul Armatei Roşii, câteva republice sovietice socialiste, în baza principiului autodeterminării popoarelor enunţat de Lenin după cucerirea puterii în 1917. Încheierea războiului a permis convocarea în decembrie 1922 a primului Congres al sovietelor din aceste republici sovietice (Rusia, Bielorusia, Ucraina, Transcaucazia, etc.). Congresul a adoptat la 30 decembrie declaraţia şi acordul privind constituirea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste sau URSS.

Partea a doua va trata situaţia din România şi cum ţara a început să înregistreze pierderi teritoriale, dar şi evoluţia în plan internaţional şi cum a ajuns Hitler să acapareze puterea.