COMENTARIU | Identitatea naţională, la fel ca moneda de 1 ban – ambele există, dar nu mai sunt în circulaţie

O trecere în revistă a istoriei post-decembriste a instituţiei pe care o numim convenţional Ministerul Culturii arată astfel:

În ultimii 28 de ani (încă neîncheiaţi), România a avut nu mai puţin de 27 de miniştri ai culturii (cu tot cu interimari), ceea ce înseamnă că durata medie a unui mandat a fost de doar 12 luni. Ei bine, în aceste 12 luni nu e vreme nici măcar să identifici priorităţile domeniului, darămite să croieşti un plan de lucru şi nici vorbă să apuci să pui în practică măsurile din planul amintit.

Tot în ultimii 28 de ani, "Ministerul Culturii" a purtat, oficial, mai multe denumiri: "Ministerul Culturii", "Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional", Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional", din nou "Ministerul Culturii", apoi, de la ultimele alegeri parlamentare (2016), "Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale". Nu s-a prea vorbit până acum despre diversele titulaturi ale Ministerului cu pricina. Dacă ar fi să aleg eu una, aş alege-o, fără ezitare, pe cea actuală – ultima, în ordine cronologică. De ce? Fiincă este purtătoarea sintagmei "identitate naţională".

Dar la ce foloseşte asta, "identitatea naţională"? Şi ce-are a face identitatea cu pricina cu cultura? Unu: "identitatea naţională" este, pentru noi, astăzi, în actualul context european şi global, mai importantă ca oricând. După ce (prea) lungă vreme am locuit într-un soi de debara a istoriei, am fost şi noi, în sfârşit, invitaţi la masa celor puternici, la masa stăpânilor, a bogaţilor. Am fost acceptaţi, integraţi, asimilaţi. Prilej de mare bucurie. Şi ne bulucim la masă, că doar am fost invitaţi. Şi, în fericita noastră grabă, riscăm să nu ne punem o întrebare esenţială: bine-bine, am fost invitaţi la masă, dar am fost invitaţi să mâncăm sau să fim mâncaţi? Iar dacă ne pasă ce o să se întâmple cu noi la masa bogaţilor, ca să nu ne înghită ăia dintr-o îmbucătură, ar trebui să ne prezentăm echipaţi smart-casual cu "identitatea noastră naţională". Iar pe aceasta, pe "identitatea naţională", n-o putem îmbrăca decât dacă umblăm la sertarul pe care scrie "Cultură". Nici producţia de barabule la hectar, nici fabricile unde se produc piese de schimb pentru dricuri motorizate, nici sfârlezele eoliene, nici PIB-ul şi nici mama PIB-ului nu sunt identitare. Singura care este generatoare şi păstrătoare de identitate naţională este cultura. Punct.

Astfel stând lucrurile, actualul ministru al Culturii are, în opinia mea, cea mai grea misiune din toţi cei 27 de titulari ai portofoliului: este primul care nu are de gestionat o cultură de hore, nunţi, botezuri, parastase, mititei şi şpriţuri festive, ci o Cultură căreia i se recunoaşte, explicit, calitatea de, repet, generatoare şi păstrătoare a identităţii naţionale. Portofoliul deja greu devine încă şi mai greu, fiindcă echipa actuală a Ministerului are de gestionat identitatea naţională în anul centenarului acesteia. Astfel stând lucrurile, orice comentariu la cele doar 100 de zile de mandat ar fi, în cel mai bun caz, unul pripit.

Un popas la cifre, însă, putem face. Aminteam ceva mai înainte de PIB, acronimul Produsului Intern Brut (Gross Domestic Product, în limbaj internaţional). Ce-i aia PIB? PIB este o cifră. Ce fel de cifră? Una parşivă. Cât de parşivă? Cea mai parşivă. De ce? Fiindcă îi poate duce de nas pe unii sau poate fi folosită pentru a-i duce, cu bună ştiinţă, de nas pe alţii. Cel mai la îndemână şi mai nefericit exemplu de parşivenie a PIB-ului este cel din 2008, când prim-ministrul de atunci declara, năduşit de entuziasm, că economia românească "duduie" de bine ce lucrează. E drept că dinspre economia românească se auzea un sunet asurzitor, atâta doar că biata de ea nu duduia, ci pârâia din toate încheieturile, înainte de a se prăbuşi apocaliptic, prinzând sub dărâmături oameni şi companii, deopotrivă. Dar omul nostru avea dreptate: PIB-ul creştea ca vrejul de fasole fermecată, dar creştea pe seama consumului, în special a consumului de credite care, în epocă, se acordau pe baza oricărui document, fie el şi carnet de note.

Parşiv-neparşiv, la PIB se face referire atunci când se construieşte bugetul de stat. Alt reper mai bun încă n-a fost găsit.

Privind la bugetul anului în curs, găsim o cifră absolută la capitolul de buget alocat Culturii şi identităţii naţionale, şi anume 766 milioane de lei. Asta înseamnă cu 259 de milioane de lei mai mult decât în 2016 şi mai înseamnă că, în cifre absolute, promisiunea electorală de a majora bugetul culturii cu 50% în 2017 (faţă de bugetul din 2016) a fost respectată.

Dacă vizităm, însă, cifrele relative, băgăm de seamă că la Cultură şi identitate naţională regăsim infinitezimalul procent de 0,094% din PIB. Atâta preţuieşte, în opinia celor care au făcut bugetul, mai înainte evocata noastră Identitate naţională.

Desigur, identitatea asta, după ce este generată, se cere şi păstrată şi apărată. Şi cine s-o apere pe dânsa, dacă nu Ministerul Apărării Naţionale? Iar acestui minister, în calitate de păzitor al identităţii naţionale, îi sunt alocate 2% din PIB. Iar Ministerului de Interne, cel care veghează ca identitatea naţională să nu fie subminată din interior, îi sunt alocate 1,38% din PIB. Sigur, socoteala este simplistă, dar nu tocmai inexactă: alocăm, aşadar, 3,38% din PIB pentru a asigura paza a ceva care valorează, în opinia celor care construiesc bugetul, doar 0,094% din acelaşi PIB. Adică, dacă România ar fi comparată cu un muzeu, suma plătită (anual) paznicilor ar fi superioară valorii (perene) a lucrărilor expuse. Parcă nu prea are logică. Şi chiar nu are.

Dacă este să ne uităm şi în ograda altor ţări, e mai bine, din pricini lesne de înţeles, să lăsăm raportările procentuale la PIB sau GDP deoparte şi să căutăm alţi indicatori: de pildă, cât anume din totalul locurilor de muncă din acea ţară sunt în domeniul culturii: Germania – 2,18%, Finlanda – 2,26%, Franţa – 1,7%, Cehia – 1,7%, România – 0,75%. Poate că procentul nu spune prea multe, aşadar o să fiu mai explicit: cu 0,75% locuri de muncă în domeniul cultural din total locuri de muncă, România ocupă ultimul loc în Europa.

La capitolul procente din populaţie care n-a citit nicio carte în ultimele 12 luni, România se situează din nou pe cea mai înaltă treaptă a podiumului, cu un record de 70%.

16% dintre români merg la cinema într-un an, 26% merg la un spectacol (teatru, concert, operă, balet) şi 18% vizitează un muzeu sau un sit istoric. Toate cele trei cifre sunt recorduri (negative) europene.

Din totalul cheltuielilor unei gospodării, românii dedică 2% bunurilor şi serviciilor culturale (aici suntem pe locul 4 de la coada clasamentului). Toate cifrele de mai sus sunt furnizate de statistici al Uniunii Europene şi ale Consiliului Europei.

Bine, s-ar putea pune întrebarea: Ce are a face consumul cultural individual cu Ministerul Culturii? Cui îşi pune întrebarea i-aş răspunde degeaba, iar cui nu şi-o pune n-are rost să-i spun fiindcă ştie deja răspunsul.

Una peste alta, cu 0,094% din PIB, chiar dacă asta înseamnă o majorare cu 50% în cifre absolute a bugetului de anul trecut, nu avem cum să construim o strategie culturală coerentă, pe termen lung – am putea cârpi, cel mult, ce se mai rupe sau se deşiră, pe ici, pe colo, în domeniul culturii. Viziune? Proiecte? Doar vorbe. Identitate naţională? Nici atât. Şi până la urmă ce atâta tevatură? Ce, coada Europei nu-i tot în Europa? Şi, până la urmă, şi 2018 nu-i decât un an ca oricare altul. Adică va trece şi el, cum au trecut atâţia...

Post Scriptum:

Fiindcă am tot vorbit despre PIB ceva mai înainte, reproduc mai jos un fragment dintr-un text scris de un coleg, cu câţiva ani în urmă, în revista "Business Magazin":

"Descopăr prin cărţi că dilemele mele asupra PIB le-au încercat şi alte persoane; primul exemplu este chiar creatorul PIB, Simon Kuznets, laureat al premiului Nobel pentru acest lucru, care atenţiona Congresul american, încă din 1934, că nivelul de bunăstare al unei naţiuni pate fi dedus numai cu aproximaţie în urma calculării venitului naţional. Robert Kennedy, regretatul senator, a fost mai plastic şi de aceea recurg la un citat lung: «PIB-ul include contaminarea atmosferei, reclamele pentru ţigări şi ambulanţele folosite pentru carnagiul de pe autostrăzi. Numără lacătele speciale pentru uşile noastre şi închisorile pentru cei care le sparg. Creşte şi producţia de napalm, rachete şi focoase nucleare… Este indiferent la decenţa mediului de lucru şi la siguranţa de pe străzi. Nu include frumuseţea poemelor, trăinicia căsătoriilor, inteligenţa dezbaterilor publice sau integritatea funcţionarilor publici… pe scurt, măsoară totul, cu excepţia a ceea ce face ca viaţa să merite să fie trăită."