Corneliu Porumboiu: Probabil sunt prea leneş să fiu scriitor

Filmele "Poliţist, adjectiv" de Corneliu Porumboiu (2009) şi "Nord/ North" de Rune Denstad Langlo (Norvegia, 2009) au împărţit Trofeul Transilvania, acordat, sâmbătă seară, la Gala de închidere a Festivalului Internaţional de Film Transilvania (TIFF).

"Poliţist, adjectiv" prezintă demersul poliţistului Cristi, care trebuie să urmărească un licean, Alex, bănuit că ar face trafic cu haşiş. Filmul, care îi are în distribuţie pe Dragoş Bucur şi Vlad Ivanov, a fost difuzat în premieră în Romania la TIFF, imediat după premiera de la Cannes, din cadrul secţiunii Un Certain Regard. De altfel, Corneliu Porumboiu a câştigat, două premii în cadrul secţiunii Un Certain Regard: premiul criticii internaţionale - FIPRESCI şi Premiul Juriului acordate peliculei "Poliţist, adjectiv".

Filmul a rulat, la TIFF (29 mai-7 iunie) atât în competiţie, cât şi în cadru Zilelor Filmului Românesc.

În interviul acordat MEDIAFAX, Corneliu Porumboiu povesteşte de ce alege să filmeze în Vaslui, cum l-a învăţat pe actorul Dragoş Bucur tenis de picior şi cum a devenit DEX-ul personaj în "Poliţist, adjectiv".

Prezentăm integral interviul acordat MEDIAFAX de Corneliu Porumboiu:

Reporter: Ţi-ai asumat foarte multe riscuri făcând filmul "Poliţist, adjectiv", pentru că dacă nu era foarte bine făcut, putea să fie un film foarte plictisitor.

Corneliu Porumboiu: Încă unii mai spun că e plictisitor. Spun că până la dicţionar e plictisitor, aşa că nu ştiu cât am reuşit.

Rep.: Te-ai consultat cu cineva ca să vezi care este feedback-ul în cazul acestui film?

C.P.: Nu, după ce l-am făcut, după ce l-am montat, am avut nişte vizionări şi unii mi-au spus: "Băi, mi se pare că este foarte greu... mi se pare că ajungi foarte greu la o scenă". Bine, aceeaşi dicuţie a fost şi cu "A fost sau n-a fost?". Cumva eu ştiam. Ce vezi pe DVD, pe ecran, e altfel. Eu gândesc filmul pentru ecran mare. Aveam discuţii din astea: "Băi, e foarte larg cadrul", "Lasă măi, că e ecran mare". Ştiam, aveam doza asta că va fi altfel în sală, pentru că am avut aceeaşi experienţă cu "A fost sau n-a fost?". Dar la un moment dat, mi-a zis multă lume şi am încercat o variantă cu 5-6 minute mai scurtă şi m-am enervat foarte tare când am văzut filmul. Mi s-a părut că e altceva şi am oprit-o şi am refăcut la loc.

Rep.: Ai revenit la varianta iniţială a filmului?

C.P.: Da, am făcut cum era înainte. Am zis: "Aşa l-am gândit, asta este".

Rep.: Miza filmului este scriitura, să vezi dacă merge scenariul pe ecran?

C.P.: Aşa, din scriitură era foarte sec. Mulţi prieteni mi-au zis: "Ce e subiectul ăsta? Ăla cu conştiinţa...". Dar după aia, făcându-l şi văzându-l ai timpul ăsta real şi îl vezi, şi îl vezi pe omul ăsta... e altceva. Dar din scenariu nu îşi închipuiau, pentru că în scenariu era "Cristi merge pe stradă", după aia secvenţa următoare - "Cristi merge pe o stradă nu principală", "Blocurile sunt aşa....", "Merge pe o stradă cu case". Nimeni nu vedea nimic. Dar, până începe filmul, până la prima replică, sunt opt minute, totuşi.

Rep.: La Cannes de ce reacţie ţi-a fost cel mai frică?

C.P.: Nu ştii niciodată. La Cannes nu ştii niciodată la ce să te aştepţi. Cannes-ul poate să distrugă un film sau poate să îl ridice sau poate să rămână indiferent la un film. Deci nu poţi să ştii nimic dinainte. Te duci, eşti bucuros că eşti acolo şi după aia nu mai ştii ce se întâmplă. E foarte greu pentru că vin atâţia critici, atâta lume. Ai emoţii, e prima vizionare publică, pentru că vizionările pe care le fac sunt destul de tehnice, cu oameni pe care îi ştiu şi sunt de meserie.

Rep.: La final, mulţumeşti multor poliţişti din Vaslui. Cum te-ai documentat pentru film?

C.P.: Am prieteni poliţişti care m-au ajutat foarte mult. Am filmat în secţia de poliţie. M-au ajutat foarte mult şi trebuie să le mulţumesc.

Rep.: Le-ai arătat filmul?

C.P.: Încă nu, o să le arăt acum. Trebuie să fac premiera la Vaslui. Premiera va fi pe 3 iulie în Bucureşti, dar cu o săptămână înainte fac la Vaslui.

Rep.: Unde anume, pentru că Vasluiul nu mai are cinematografe?

C.P.: Este un mall cu două cinema-uri mici.

Rep.: La Cannes ai plecat cu două zile înainte să se dea premiile, deşi aveai critici foarte bune. De ce?

C.P.: Am o fată mică acasă şi nu puteam să stau prea mult. Dinainte nu ştiam cât o să stau.

Rep.: Dar cum ai reacţionat la cronicile care au fost foarte bune?

C.P.: Sincer, nu mă aşteptam să fie aşa de bune. Sunt cei mai importanţi jurnalişti americani. Şi au scris acolo. După aia au scris şi francezii. Cronicile au fost extraordinare. Nu mă aşteptam. Toate plasau filmul nu mai jos de primele trei filme din festival. Asta contează enorm pentru mine. Chiar nu mă aşteptam.

Rep.: Toată lumea te întreabă de tatăl tău, fostul arbitru de fotbal Adrian Porumboiu. Mama ta este profesoară de limba română?

C.P.: Da.

Rep.: Soţia lui Cristi (poliţistul interpretat de Dragoş Bucur în "Poliţist, adjectiv", n.r.) este profesoară de limba română. Filmul face referiri la Gramatica Academiei. Este o influenţă a mamei tale?

C.P.: Rolul în sine nu este influenţat de mama. Dar eu am crescut sub influenţa asta şi am citit şi am fost influenţat foarte mult de maică-mea. Cred că de asta fac şi filme despre cuvinte. Mai folosesc şi DEX-ul din când în când.

Rep.: Tu recunoşti că, din procesul creării filmului, cel mai mult îţi place să scrii scenarii. De asemenea, se zice despre tine că nu prea iei în serios aprecierile care se fac filmelor tale. Care este relaţia ta cu filmul, până la urmă?

C.P.: Sunt prea leneş ca să fiu scriitor, probabil, şi am nevoie de ajutor (râde). Nu ştiu foarte multă gramatică pentru a face un roman cap-coadă şi îmi iau actori, operator, scenograf şi fac film.

Rep.: Altfel ai fi scris romane?

C.P.: Exact, sunt prea leneş... sunt moldovean.

Rep.: Ai putea să scrii un scenariu fără să fii tu regizorul?

C.P.: Da, chiar am un proiect pe care îl va face Igor Cobileanschi. El va face nişte schimbări, probabil. I-am dat un proiect pe care l-am avut la un moment dat, dar nu vreau să îl mai fac.

Rep.: Cum se numeşte proiectul?

C.P.: La mine se chema "Despre îngeri şi păr", dar el i-a schimbat numele. Nu mai ştiu cum se cheamă.

Rep.: Tu alegi să filmezi în Vaslui. Putem zice că ai pus, indirect, Vasluiul pe harta mondială a filmului. Cum e New York-ul pentru filmul american, aşa este şi Vasluiul pentru filmul românesc?

C.P.: Nici chiar aşa (râde).

Rep.: De ce Vaslui?

C.P.: Păi e locul pe care îl ştiu cel mai bine, e lumea care mă inspiră, e lumea din care sunt eu. Până la urmă, na, trăiesc în Bucureşti dar am datele astea care mă interesează. Instinctiv fac asta. Probabil, la un moment dat o să fac filme şi în Bucureşti (...) Între cele două filme ("A fost sau n-a fost" şi "Poliţist, adjectiv", nr.) am scris patru scenarii. Pe unul chiar l-am terminat acum. Şi toate se petreceau în Vaslui. După aia mi-am dat seama: "Măi, da' toate se petreceau în Vaslui?". Nu ştiu, nu e ceva premeditat. Dar e o lume pe care o ştiu foarte bine, când mă duc la filmare... Toată lumea îmi zice: "Băi, da' ce estetică...". Ălea sunt străzile pe care le ştiu de când eram eu copil. Mă duc acolo: "Păi tragem aici asta, aici asta". Îmi mai spun unii: "Băi, ce bine ai gândit". Păi ce să gândesc, că m-am născut acolo.

Rep.: În acelaşi timp îi duci şi pe actori în Vaslui. Una dintre actriţe spunea că a fost foarte influenţată, pentru rolul ei, de faptul că a stat acolo. Tu faci cantonament cu actorii la Vaslui?

C.P.: Cam aşa, cam aşa. Nu, depinde de rol. Unii îşi fac documentarea în Bucureşti, pe rol. Adică nu pot să zic "trebuie să mergi acolo". Dar după aia e important să simtă, mai ales dacă sunt bucureşteni, să simtă un anumit timp, un anumit fel de a fi, de a trăi, ca o biografie din aia pentru un personaj. Să vadă cam ce face într-o zi. Asta ajută enorm. Te duci la şcoală, te întorci. Faci de mâncare.

Rep.: Deci pe Dragoş Bucur l-ai pus să facă mâncare în Vaslui, să meargă pe drumul spre şcoala lui Alex?

C.P.: Nu l-am pus să facă mâncare, dar ne-am jucat mult cu zona asta de rol. A jucat tenis cu piciorul, a trebuit să înveţe.

Rep..: L-ai învăţat tu?

C.P.: Nu, cu nişte prieteni de-ai mei foarte buni. A jucat. Zilnic avea antrenamente de tenis cu piciorul şi a ieşit decent.

Rep.: Cum apare DEX-ul în film?

C.P.: Ajunsesem în varianta a doua. Aveam o discuţie în care şeful avea o altă opţiune despre conştiinţă. Dar când şeful a devenit atât de machiavelic şi atât de deştept, pentru a treia variantă, la un moment dat, am întrebat prietenii: "Băi, ce înseamnă conştiinţă pentru voi?". Pe mail le-am scris şi am primit vreo 15 răspunsuri, toate foarte diferite. Şi mi-am dat seama: "Ok, mă duc la DEX". Aşa a apărut şi DEX-ul.

Rep.: A fost greu să introduci DEX-ul în film?

C.P.: La scriitură nu. Chiar râdeam cu Vlad Ivanov. La sfârşit îi ziceam: "Băi, uite, aicea schimbi într-o replică cuvântul nu ştiu care". Şi Vlad făcea: "Nu, nu schimb". "Vlad, schimbă". Şi el nu voia. Îi plăcuse atât de mult textul. "Vlad, schimbă, te rog". "Da de ce? Că nuanţa...".

Rep.: Câte duble ai făcut la scena de final care are aproape 30 de minute?

C.P.: E din două cadre şi am făcut cam nouă duble pe fiecare cadru, dar am repetat-o foarte bine înainte. Am repetat trei zile în locaţie şi mai repetasem şi în Bucureşti.

Rep.: Şi când Paolo Sorrentino (preşedintele juriului secţiunii Un Certain Regard de la Cannes, nr.) ţi-a zis că scena este genială, l-ai crezut?

C.P.: L-am crezut. Când un regizor e mare, nu spune doar aşa. Adică acolo, când sunt regizori foarte buni, există, totuşi, o deontologie.

(Interviu realizat de Oana Ghiţă, oana.ghita@mediafax.ro)