Dorin Tudoran: Paradigma lecturii s-a schimbat, şi nu doar în România

Reporter: Eu nu am putut termina cartea dvs. Eu, fiul lor. Dosar de securitate, de la un moment dat încolo îmi făcea rău fizic să mai citesc. Dumneavoastră ce aţi simţit citind mii de pagini de dezvăluri şi descoperind că oamenii pe care i-aţi crezut prieteni ani în şir de fapt nu v-au fost prieteni?

Dorin Tudoran: Au fost vreo zece mii de pagini şi acum cred că au mai apărut altele. Eu ani de zile nu am vrut să îmi văd dosarul, cam bănuiam cât de mari pot fi deziluziile pe care le găseşti acolo. La un moment dat, dintr-un anumit motiv, m-am hotărât să îl caut şi, deşi credeam că sunt pregătit pentru un anumit gen de deziluzii, am găsit în dosare lucruri dincolo de previzibil. Am descoperit că oamenii pot să cadă mai jos decât trebuia. A fost o lectură foarte traumatizantă şi de câte ori sunt întrebat de cineva dacă ar fi bine să încerce să îşi găsească un dosar, dacă îl are, sfatul meu este că dacă poate trăi şi fără să-şi vadă dosarul, este poate mai liniştit.

Reporter: Ştiu că aţi mai fost întrebat, care a fost cea mai amară descoperire de trădare din dosarul acesta?

Dorin Tudoran: Nu există una singură. Dacă m-aş opri la una dintre ele…În urma primirii unui document de la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, în care îmi era deconspirat numele unuia dintre informatori şi care era unul dintre oamenii care mi-au făcut foarte mult rău şi mi-era foarte apropiat, i-am trimis o copie după acel document, spunându-i: "Uite ce am primit, nu ştiu cum să reacţionez". Nu mi-a răspuns câteva luni, apoi mi-a răspuns aşa, amestecat, spunându-mi că nu mi-a făcut niciodată nici un rău, că împotriva mea nu a făcut nimic, o poliloghie de genul acesta.

După câteva săptămâni, ajungând la un alt volum din acel dosar de urmărire de 18 volume, am dat acolo peste turnătoriile lui de mână, olograf. Ce făceam, cum raporta, ce a spus, cum a spus oamenilor să se ferească de mine pentru că sunt omul securităţii, toate cele prevăzute în planurile de compromitere. Şi le-am pus faţă în faţă: ce i s-a cerut să facă şi ce a făcut. Momentul acela a fost pentru mine o deziluzie extrem de mare, mai ales că am lucrat împreună până şi în Statele Unite. Dacă mă aşteptam ca în România cineva să facă lucrurile astea, s-a coborât să le facă, ideea că am mai şi lucrat afară împreună şi că ar fi putut să facă şi de acolo asemenea lucruri a fost extrem de neplăcută.

Citeşte continuarea interviului pe www.elefant.ro.