Ion Cristoiu: Din totdeauna presa s-a preocupat de muieruştile din show-biz, care au pulpe, dar nu talent

Publicistul Ion Cristoiu afirmă că presa răspunde preocupărilor de esenţă ale marelui public şi îşi demonstrează susţinerea cu o povestire de Cehov în care eroul, un inginer, şi-a dedicat întreaga existenţă pentru a deveni vedetă, dar meritele sale nu au fost recunoscute niciodată de presa vremii, interesată mai mult de amanta lui decât de el.

Redăm integral editorialul publicat pe cristoiublog.ro:

 „Plîngerile oamenilor de cultură că presa autohtonă se ocupă de fleacuri şi nu de lucruri serioase, de chestiuni de tabloide, cum ar fi, de exemplu, dezlegarea misterului dacă rufăria intimă a cutărei starlete era neagră sau roză, sînt o realitate de nezdruncinat a spaţiului nostru public.

Deşi nu totdeauna o spun, distinşii lasă să se înţeleagă că presa, Presa cu p mare, se ocupă cu altceva decît cu năsucul muieruştilor, care nici măcar ca al Cleopatrei nu e, ca să justifice atenţia acordată de media.

Face însă presa noastră de azi excepţie cînd cultivă nu pe autorii de cărţoaie academice sau pe doctorii docenţi în fisiune nucleară, ci pe muieruştile din aşa-zisul show-biz, care au pulpe, dar nu talent?

Întrebării îi dă un răspuns povestirea lui Anton Pavlovici Cehov Un călător de clasa întîi, tipărită în Novoe Vremia, din 23 august 1886.

Într-un compartiment de clasa întîi, un călător îşi provoacă vecinul de pe bancheta din faţă la un taifas despre glorie.

Cel preocupat de afacerea asta se numeşte Krikunov şi e un foarte bun inginer.

Suferă însă de o meteahnă.

Vrea să fie vedetă.

Taifasul porneşte de la discuţia surprinsă de inginer la restaurantul gării, dintre cîţiva tineri, despre renumele pe care unul dintre ei era pe cale să-l obţină. adaugă vorbăreţul.

Chiar din debut, inginerul se dezvăluie obsedat de popularitate, de glorie:

Tovarăşul de compartiment îl zădăreşte:

<— De unde poţi să ştii? Poate că eşti cunoscut…>.

Convins că avea dreptate, inginerul îl pune la încercare întrebîndu-l dacă a auzit de numele unuia Krikunov. Interlocutorul nu auzise. Satisfăcut că nu se înşelase, inginerul lansează teza potrivit căreia a deveni favoritul gloriei rămîne un mister. Fireşte, Cehov foloseşte aici binecunoscutul truc al ignoranţei voite. În realitate, aşa cum se va vedea imediat, gloria nu ascunde nici un mister. Pur şi simplu criteriile de promovare a cuiva ca glorios n-au nici o legătură cu talentul, chiar cu geniul şi, cu atît mai puţin cu sîrguinţa, cu îndeplinirea conştiincioasă a îndatoririlor.

Inginerul simte nevoia unui exemplu. El povesteşte că într-o vreme a construit în K. un pod. Fiind vorba de un soi de Vaslui al Rusiei ţariste, ca să nu moară de plictis şi-a făcut amantă o cîntăreaţă:

El însă crede că respectiva n-avea nimic în stare să stîrnească admiraţia: nici ca actriţă, nici ca femeie:

Cehov, cel care, în ultimă instanţă, face portretul muieruştii, va fi cunoscut la viaţa sa multe asemenea starlete nesărate. La o adică, respectiva e măcar cîntăreaţă. Ce te faci însă cu muieruştele cultivate de lumea românească de azi care n-au nici o profesie?

Pur şi simplu apar la televizor şi-şi desfac pulpele în direct.

În campania menită a demonstra că opinia publică face glorii după criterii aiurea, inginerul povesteşte mai departe că, la inaugurarea podului, beneficiind de participarea întregului oraş, nimeni din public nu i-a dat nici cea mai mică atenţie.

Apariţia starletei locale, cîntăreaţa – amanta sa – stîrneşte însă mare agitaţie:

„Deodată, lumea începu să se frămînte şi să şuşotească… Feţele tuturor se luminară, umerii începură să se agite. «Se vede că m-au zărit!» – mi-am zis. Dar ţi-ai găsit! Mă uit şi văd cum îşi făcea loc prin mulţime cîntăreaţa mea, urmată de o şleahtă de nătărăi. Cortegiul era petrecut de privirile iscoditoare ale publicului. Şi mii de glasuri începură să şoptească: «Asta-i cutare… O, e minunată! Fermecătoare!“

Graţie acestui moment, inginerul începe să fie luat în seamă:

— Ştiţi cine-i doamna ceea de pe malul celălalt? Să vă spun eu: cutare… Vocea ei e mai prejos de orice critică, dar în schimb o stăpîneşte la perfecţie!…

— N-aţi putea să-mi spuneţi, l-am întrebat pe tipul cel scîrbos, cine a construit podul?

— Să vă spun drept, nu ştiu! – mi-a răspuns. Un inginer oarecare…

— Dar catedrala din oraşul dumneavoastră cine a construit-o?

— Nici asta n-aş putea să vă spun.

L-am întrebat apoi cine era cel mai bun pedagog, cel mai bun arhitect din oraşul lui, dar la toate întrebările mele individul mi-a răspuns că nu ştie.

— Dar poate că ştiţi, l-am întrebat la urmă, cu cine trăieşte cîntăreaţa aceea?

— Cu un oarecare inginer Krikunov>.

Scena se petrece în Rusia ţaristă de la finele secolului al XIX-lea.

Credeţi că acum, după vreo sută şi ceva de ani, în România zilelor noastre nu s-ar putea repeta?

Să ne imaginăm că pe Calea Victoriei trec ţinîndu-se de mînă o muieruşcă din show-bizz, una despre care vorbesc toţi, pentru că au văzut-o la televizor, deşi nimeni n-ar putea spune cu ce se ocupă, şi un mare fizician, unul dintre cei mai mari specialişti în fizica atomică.

Sînteţi convinşi că lumea întîlnită în cale se va întoarce după ei şi se va întreba:

Cu ce femeie o fi X?

Eu sînt convins că lumea se va întoarce şi se va întreba, niţel nedumerită:

Cine e ăla care o ţine de mînă pe vedetă? .

Presa – zice inginerul – îţi face azi renumele, deoarece nu mai sînt barzi.

Convins de asta, inginerul s-a grăbit, a doua zi, să parcurgă ziarul local, pentru a vedea ce s-a scris despre sfinţirea podului:

La fel stau lucrurile însă şi în capitala Rusiei, măreţul Petersburg. Krikunov, care prezentase la concurs un proiect, a pornit spre Petersburg, luînd cu el şi cîntăreaţa. Cum picase în capitală în ziua Concursului, a avut satisfacţia de a-şi sărbători victoria:

Proiectul său luase premiul întîi.

Ca şi în provincie, a doua zi, însetat de gloria pe care ţi-o dau ziarele, se precipită să vadă ce s-a scris despre el, cîştigătorul concursului:

Intelectualii noştri de azi se plîng că un vernisaj, o premieră, o conferinţă, o lansare de carte sînt trecute cu vederea de presă. În schimb – zic ei – presa găseşte de cuviinţă să se ocupă de tot felul de fleacuri.

Nu altceva spune inginerul din proza iscălită de Cehov în 1886, în Rusia ţaristă:

Supăratul, prin gura căruia vorbeşte Cehov, crede că neglijarea adevăratei autorităţi de dragul falselor glorii, produse exclusiv ale gustului presei pentru tabloid, se extinde la întreg spaţiul ştiinţifico-cultural:

Şi ca pentru a i se confirma teoria, se petrece, chiar în vagon, o scenă plină de tîlc:

— Da, urmă el, furios. Şi alături de aceşti oameni, pot să-ţi înşir sute de nume a tot soiul de cîntăreţe, de acrobaţi şi de măscărici, pe care-i cunosc pînă şi copiii de ţîţă!

Uşa scîrţîi, se făcu curent şi în vagon intră un individ ursuz, cu pelerină, joben şi ochelari albaştri. Individul cercetă cu ochii locurile, se încruntă, apoi trecu mai departe.

— Ştii cine-i ăsta? – se auzi o şoaptă sfioasă din colţul cel mai depărtat al vagonului. E N.N., celebrul trişor din Tula, care a fost dat în judecată în legătură cu afacerea de la banca din I.

— Poftim! – Şi călătorul din clasa întîi începu să rîdă. Pe trişorul din Tula îl cunoaşte. Dar întreabă-l dacă-i cunoaşte pe Semiradski, pe Ceaikovski sau pe filozoful Soloviov şi ai să vezi că va clătina din cap… Curată porcărie!>

Geniul cehovian se regăseşte în finalul bucăţilor sale de proză, multe aducînd cu ele răsturnări de situaţii sau închideri surprinzătoare, asemenea unui foc de armă tras în liniştea nopţii.

Aşa se întîmplă şi în povestirea Un călător de clasa întîi:

— Dă-mi voie să te întreb şi eu la rîndul meu, tuşi cu sfială călătorul din faţă. N-ai auzit cumva de numele unui oarecare Puşkov?

— Puşkov? Hm!… Puşkov… Nu, n-am auzit.

— E numele meu… mărturisi cel din faţă, jenat. Prin urmare, n-ai auzit de mine?… Şi eu, care de treizeci şi cinci de ani sînt profesor al unei universităţi ruse… membru al Academiei de ştiinţe… avînd la activul meu nenumărate lucrări publicate.

Călătorul din clasa întîi şi cel din faţa lui se uitară unul la altul şi izbucniră în hohote de rîs.>

Cum ar fi scris la Examenul de maturitate, de pe vremuri, un elev nătîng în creaţia sa Cehov se inspiră din viaţă.

Recitind povestirea ne încredinţăm că, mai mult, Cehov se inspiră şi din viaţa sa.

Va fi rămas şi el niţel descumpănit că presa scrie nu despre el, marele scriitor, ci despre nu ştiu ce şanteuză, nu despre premierile pieselor sale ci despre ultimele isprăvi ale trişorului din Tula.

Aşa era presa vremii sale.

Preocupată aproape exclusiv de senzaţionalul ieftin, de pitorescul mărunt, de scandalul amintind la un loc telenovela cu mahalaua.

Aşa e şi presa de azi.

A fost însă vreodată presa altfel?

Evident, nu.

Pentru că presa răspunde preocupărilor de esenţă ale marelui public, ale plebei.

Dacă ar fi fost ziare pe vremea Romei Imperiale, credeţi că acestea ar fi scris despre construirea de apeducte şi nu despre gladiatorii de la Colosseum?

Circul maxim, unde se desfăşurau cursele, un fel de stadioane de azi, găzduiau 300.000 de spectatori.

Cîţi spectatori ar fi venit să-l vadă pe Seneca citindu-şi textele?”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro