Emil Cioran, supranumit „filosoful disperării”, ar fi împlinit vârsta de 100 de ani pe 8 aprilie

Acest „stilist al disperării”, care obişnuia să spună că preferă „să moară decât să se întindă şi să caşte”, a alcătuit un sistem filosofic marcat de mult umor negru.

Născut în satul Răşinari din Transilvania, acest fiu de preot ortodox a trăit până la vârsta de 26 de ani în România, unde şi-a publicat primele cărţi – „Pe culmile disperării”, la vârsta de 22 de ani, şi „Lacrimi şi sfinţi”, un volum filozofic care a provocat un imens scandal în ţara lui natală.

Pe atunci, tânărul Cioran s-a lăsat cuprins de febra naţionalismului, simpatizând mai întâi cu hitlerismul, iar apoi cu Garda de Fier, mişcarea fascistă apărută în România. A fost „o greşeală”, potrivit propriilor cuvinte, pe care a renegat-o ulterior, dar care a stat la baza operelor sale din viitor. „Mi-am urât ţara, i-am urât pe toţi oamenii şi tot universul. Îmi rămânea doar să mă urăsc pe mine: ceea ce am şi făcut, odată cu revenirea disperării”, scria el.

După ce haosul s-a instalat în ţara lui, Cioran a părăsit România în 1937, graţie unei burse de studii, iar apoi s-a stabilit definitiv în Franţa.

După ce operele sale au fost interzise de regimul comunist din România, Cioran a renunţat la limba lui maternă în 1947 şi a decis să scrie doar în franceză, într-o limbă cizelată, în care gustul său pentru aforism se aliază cu un anumit lirism. „Stilul, care m-a interesat atât de mult, l-am adoptat pentru că am văzut în el o sfidare a neantului”, scria Emil Cioran în renumitele sale „Caiete”.

Deşi a trăit în Franţa până la moarte, nu a cerut niciodată cetăţenia franceză.

Apropiată de Eugen Ionescu, Samuel Beckett, Henri Michaux şi Fernando Savater, filosofia sa a fost inspirată de Friedrich Nietzsche, Arthur Schopenhauer şi Søren Kierkegaard.

Titlurile cărţilor scrise de acest autor suferind de insomnie cronică anunţă de fapt „culoarea” operei sale, o evidentă nuanţă de negru, străbătută de luciditate: „Précis de décomposition” (Tratat de descompunere), publicată în 1949, „Syllogismes de l’amertume” (Silogismele amărăciunii), „De l’inconvénient d’être né” (Despre neajunsul de a te fi născut) şi „La tentation d’exister” (Ispita de a exista). Ultimul său roman, intitulat „Aveux et anathèmes”, a fost publicat în 1987.

Într-un eseu conceput sub forma unui omagiu, care a fost publicat recent, institulat „Cioran, éjaculations mystiques” (publicat de editura Le Seuil, n.r.), Stéphane Barsacq nu ascunde nimic din episodul antisemit al tânărului Cioran, nici din filosofia cinică a acestui mare seducător care scria: „Demnitatea unei iubiri depinde de afecţiunea tristă care urmează după o clipă în care ţi-au curs balele” sau „Orgasmul este un paroxism. Ca şi disperarea. Unul durează o clipă. Celălalt, o viaţă”.

În scrierile sale, Emil Cioran povestea adeseori despre nopţile sale de insomnie şi despre lungile lui plimbări nocturne.

A locuit timp de multe decenii într-o mansardă din cartierul parizian Odéon, despre care spunea că era turnul lui de fildeş, şi a primit numeroase premii literare, precum Prix Morand, ce i-a fost decernat în 1988 de Academia franceză.

Rămas sărac, a continuat să frecventeze restaurantul universitar din Paris până la vârsta de 40 de ani, înainte ca oficialii francezi să-i interzică accesul – un episod pe care l-a trăit cu o intensitate dureroasă.

După 12 opere salutate de critici, publicarea postumă, în 2009, a romanului „De la France” s-a bucurat de un mare succes internaţional. „Am cunoscut toate eşecurile posibile, chiar şi succesul”, obişnuia el să spună.

Fără să se fi întors niciodată în ţara natală, Emil Cioran a murit la Paris, în 1995.

După un proces care a durat 10 ani, Curtea de apel din Paris a decis recent în favoarea unei comerciante de vechituri, Simone Baulez, care s-a luptat în instanţă pentru a deveni proprietara a 37 de manuscrise ale lui Emil Cioran, descoperite în pivniţa imobilului în care locuia scriitorul.