Eugen Ionescu şi Emil Cioran - numiţi post-mortem membri ai Academiei Române

Anunţul a fost făcut în timpul unei şedinţe de omagiere a lui Eugen Ionescu, organizată cu ocazia centenarului dramaturgului, care s-a născut pe 26 noiembrie.

La eveniment, care este în desfăşurare, mai sunt prezenţi academicieni, precum Eugen Simion, Ion Păun Otiman, Radu Beligan, dar şi ambasadorul Franţei la Bucureşti, Henri Paul.

Marius Sala a anunţat că va prezida şedinţa în locul lui Ionel Haiduc, preşedintele Academiei Române, aflat în prezent la Cluj.

Sala a vorbit despre Eugen Ionescu, spunând că numele acestuia face parte din patrimoniul literaturii universale, şi despre opera lui, subliniind că nu se poate vorbi despre Ionescu fără a se menţiona că primele sale lucrări au fost scrise în România şi în limba română.

De asemenea, Sala a menţionat că la baza operelor lui Ionescu se află trei surse de inspiraţie româneşti: I.L. Caragiale, Urmuz şi Gheorghe Ciprian.

Academicianul a mai vorbit şi despre "spiritul de frondă" al lui Ionescu, care s-a manifestat în viaţa socială atât împotriva extremei dreapta, cât şi împotriva celei stângi. Sala a amintit că Ionescu i-a adresat o scrisoare deschisă lui Nicolae Ceauşescu, în care a protestat faţă de politica acestuia.

În încheiere, Marius Sala l-a citat pe Eugen Ionescu, care a spus: "Mi-e teamă de uitare, nu de moarte".

"Spiritul său poate fi liniştit, pentru că Academia Română nu îl va uita", a spus el, anunţând că Eugen Ionescu a fost numit, post-mortem, membru al Academiei Române, alături de Emil Cioran (1911 - 1995).

Cei doi scriitori români se alătură astfel altor intelectuali deveniţi academicieni post-mortem, precum Constantin Noica (1990), Mircea Eliade (1990) şi Nichita Stănescu (1990).

Eugen Ionescu (26 noiembrie 1909, Slatina - 28 martie 1994, Paris), cunoscut în afara României sub numele de Eugène Ionesco, a fost un scriitor de limbă franceză originar din România, protagonist al teatrului absurdului şi membru al Academiei Franceze.

Primele apariţii ale lui Eugen Ionescu sunt în limba română, cu poezii publicate în revista Bilete de papagal (1928-1931) a lui Tudor Arghezi, articole de critică literară şi o încercare de epică umoristică, "Hugoliada: Viaţa grotescă şi tragică a lui Victor Hugo". Volumul de debut este unul de versuri şi se numeşte "Elegii pentru fiinţe mici". Cele mai de seamă scrieri în limba română rămân eseurile critice, reunite în volumul intitulat "Nu!", premiat de un juriu prezidat de Tudor Vianu, pentru "scriitori tineri needitaţi".

Prima lui piesă de teatru, "Cântăreaţa cheală/ La Cantatrice Chauve", a fost reprezentată pe 11 mai 1950 la Théatre de la Huchette, în regia lui N. Bataille, fiind primită cu răceală de public şi de critică. Piesa relua o alta, scrisă în limba română şi intitulată "Englezeşte fără profesor", publicată din nou în limba natală abia după 1990. Urmează o perioadă foarte fecundă, în care autorul prezintă, an de an, câte o nouă piesă. Sălile de teatru rămân goale, dar treptat începe să se formeze un cerc de admiratori care salută acest comic ivit din absurd, unde insolitul face să explodeze cadrul cotidian.

Teatrul cel mai de seamă al Franţei, La Comédie Française, prezintă în 1966, pentru prima dată, o piesă de Ionescu, "Setea şi Foamea", şi apoi piesa "Regele moare". Anul 1970 îi aduce o importantă recunoaştere: alegerea sa ca membru al Academiei Franceze, devenind prin aceasta primul scriitor de origine română cu o atât de înaltă distincţie.

Opera lui Eugen Ionescu a constituit obiectul a zeci de cărţi şi sute de studii, teze de doctorat, colocvii internaţionale, simpozioane şi festivaluri. Criticii disting, în general, două perioade sau maniere ale teatrului ionescian. Prima cuprinde piese scurte, cu personaje elementare şi mecanice, cu limbaj aberant şi caracter comic predominant: "Cântăreaţa cheală", "Lecţia", "Scaunele" şi altele. A doua încadrează piese ca "Ucigaş fără simbrie", "Rinocerii", "Regele moare" etc., în care apare un personaj principal, un mic funcţionar modest sau rege visător şi naiv. În aceste piese, acţiunea şi decorul capătă importanţă, limbajul este mai puţin derutant şi comicul este înlocuit progresiv cu tragicul. Temele predominante sunt singurătatea, izolarea şi falsitatea. Obsesia morţii este marea forţă motrice a operei lui Eugen Ionescu, de la moartea gândirii şi a limbajului la moartea neînţeleasă şi inacceptabilă a individului.

În anul 2009 opera lui Eugen Ionescu este celebrată în mod oficial în întreaga lume, la propunerea României şi a delegatului permanent la UNESCO, criticul literar Nicolae Manolescu. Cu această ocazie, fiica scriitorului, Marie-France Ionesco, posesoare a drepturilor de autor, a protestat faţă de prezentarea lui Eugen Ionescu ca autor român, argumentând că toate piesele acestuia au fost scrise în limba franceză.

Emil Cioran s-a născut la Răşinari, judeţul Sibiu. Prima lui carte apărută, în 1934, în România, "Pe culmile disperării", a fost distinsă cu Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi şi premiul Tinerilor Scriitori Români. Succesiv au apărut: "Cartea amăgirilor" (1935), "Schimbarea la faţă a României" (1936), "Lacrimi şi sfinţi" (1937). Cel de-al doilea volum, "Schimbarea la faţă a României" a fost autocenzurat în ediţia a doua, apărută la începutul anilor '90, autorul însuşi eliminând numeroase pasaje considerate extremiste, "pretenţioase şi stupide".

În 1937, Emil Cioran pleacă în Franţa, cu o bursă a Institutului Francez din Bucureşti. După o scurtă întoarcere în ţară (două luni) în 1940, el părăseşte pentru totdeauna România şi se stabileşte la Paris. Din acest moment, Cioran va publica numai în limba franceză, operele lui fiind apreciate nu numai pentru conţinutul lor, dar şi pentru stilul plin de distincţie şi fineţe al limbii. În 1949 îi apare la editura Gallimard - care va publica mai târziu majoritatea cărţilor sale - prima lucrare scrisă în limba franceză, "Précis de décomposition (Tratat de descompunere)", distinsă în 1950 cu premiul Rivarol. Ulterior, Cioran refuză toate distincţiile literare care i-au fost atribuite.

Emil Cioran a locuit la Paris în Cartierul Latin, pe care nu l-a părăsit niciodată. A trăit mult timp retras. În schimb, a cultivat darul conversaţiei cu numeroşii săi prieteni (Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Paul Celan, Barbu Fundoianu, Samuel Beckett, Henri Michaux). Cioran a întreţinut o vastă corespondenţă, dezvăluindu-se ca un remarcabil autor epistolar.