FOCUS: Cu nostalgie, despre Revoluţia de la ’89 din muzica românească

Cântăreţii celebri ai anilor '80 alături de compozitorii în vogă ai aceleaşi generaţii îşi amintesc de perioada eliberatoare nu fără un pic de nostalgie, privind acum spre scenele de muzică actuale ale României.

La momentul Revoluţiei din '89, mai toţi erau implicaţi în proiecte, fie că înregistrau albume, fie că se pregăteau de concerte de Crăciun şi spectacole de Revelion populare, sau doar îşi făceau planuri sub cenzura comunistă, care le interzicea actul artistic.

"În acea perioadă, decembrie '89, lucram în studiourile Electrecord la o variantă în limba engleză a pieselor mele de succes, pentru un album ce urma să fie distribuit în ţările pactului de la Varşovia. Din lagărul socialist adică", îşi aminteşte Gabriel Cotabiţă.

"Aşa am şi aflat despre mişcările de la Timişoara, pentru că eram rupt total de ceea ce se întâmpla, de fapt, de ceea ce NU se întâmpla. Mă întorceam într-o noapte de la studio şi m-am întâlnit cu un prieten foarte bun care ieşise la plimbare cu căţelul şi el mi-a povestit", povesteşte el. Revoluţia "propriu-zisă" l-a găsit pe cântăreţ pe scenă la Bacău. "Eram la telefon cu soţia şi-mi spunea ce se întâmpla la Universitate, iar eu am intrat pe scenă în faţa a 1.300 de spectatori cărora nu aveam voie să le spun nimic. Fusesem avertizat de asta foarte ferm înainte de intrarea în scenă", îşi aminteşte Cotabiţă.

Însă, aşa cum subliniază şi compozitorul Horia Moculescu, proiectele muzicale ale acelui moment erau "meschine ca anvergură şi perspectivă". "Ţineau, deci, de lucruri mărunte, dacă nu cumva erai implicat, ca muzician, în vreun contract cu muzică de film. Practic, însă, îi scrisesm Aurei Urziceanu o samba şi urma, pe 21 decembrie, după amiaza, s-o înregistrăm", îşi aminteşte muzicianul.

Aura Urziceanu, plecată de mult timp în America de Nord, unde îşi construise deja o carieră în muzică, revenise în România chiar înainte de Revoluţia din '89. "Pe 4 decembrie 1989 am sosit la Bucureşti pentru că semnasem contract cu Radioteleviziunea Română pentru un Concert Extraordinar la Sala Radio. Am început să lucrez cu colaboratori, colegi şi prieteni precum Marius Popp şi George Natsis, pentru concert, şi, aşa cum ne reamintim cu toţii, conducătorul ţării s-a reîntors pe 17 decembrie în ţară. Iar restul îl ştim cu toţii. Am continuat pregătirile pentru un concert pe 21 decembrie, la studioul de imprimare tv. Toate proiectele care urmau să aibă loc s-au anulat", spune ea.

De asemenea, şi Marius Ţeicu era implicat într-un proiect. Acesta scria un musical care a fost pus în scenă abia după Revoluţie, "Frumoasa din Pădurea Adormită".

La momentul respectiv însă, muzicienii nu împărţeau aceleaşi situaţii. Cântăreţii şi trupele rock aveau probleme tot mai grele cu regimul comunist, cenzura fiind tot mai dură.

"Era o problemă în a mai scoate albume", îşi aminteşte Nelu Dumitrescu de la Iris. "Era vorba de existenţa noastreă - simţeam că se va strânge laţul şi că nu vom mai putea cânta. Ajungeam să ne pună la zid. Într-un an doi-sigur se întâmpla asta". Formaţia Iris fusese suspendată în 1988, fiind considerată la momentul respectiv un adversar periculos al regimului şi, totodată, un exemplu negativ pentru tineretul României comuniste. Astfel, la momentul la care a izbucnit Revoluţia, evenimentul a fost resimţit de toboşarul Iris ca o "bucurie imensă". "În perioada aceea ne gândeam ce păcat e că nu a venit Revoluţia mai devreme. Aveam 30 şi ceva de ani şi ne consideram deja bătrâni", a mai spus muzicianul Iris, trupă care anul acesta a împlinit 32 de ani de existenţă.

Imediat după Revoluţie, mai toţi priveau noile orizonturi deschise cu speranţă, cu toate că nou (re)găsita libertate a fost un concept mai greu de digerat decât s-ar fi aşteptat. "Ne bucuram că vom lansa ceva, dar vă daţi seama că a fost foarte greu... Nu mai era un fruct oprit, cum spun unii. Şi e greu, trebuie să alegi un drum. Esti singur, nu te mai opreşte nimeni", îşi mai aminteşte Nelu Dumitrescu. "Atunci a fost o perioadă mai lungă în care spuneam că trebuie să facem ceva - dar ce? A mai trecut o vreme şi în '97 a am pornit din nou", afirmă el.

"Viitorul meu nu părea roz de loc", îşi aminteşte, la rândul său, Cotabiţă. "În urmă cu câteva luni, ca urmare a unei altercaţii cu nişte activişti de partid la un spectacol la Ploieşti, mi se făcuse un dosar către Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste pentru că incit publicul la manifestări care nu corespund cu etica şi morala socialistă. De fapt, îi puneam să cânte şi să bată din palme. Asta nu m-a făcut «s-o las mai moale», ba mai mult! Am refuzat foarte ferm să particip la Revelionul tineretului care urma să aibă loc la Pavilionul Expoziţional - Romexpo de astăzi - şi la care urma să vină si secretarul general al partidului. Asta a pus gaz pe foc. Mi se pregătise dosarul la Comitetul de partid Bucureşti şi urma a fi înaintat la cultură pentru a mi se ridica atestatul de liber-profesionist şi, în consecinţă, a fi interzis din viaţa muzicală românească! Şters, pur şi simplu. Aşa cum se întîmplase şi cu mulţi alţi artişti români".

Cât despre Aura Urziceanu, ea îşi vedea viitorul mult mai conturat, în baza contractului semnat încă din 1971, care îi conferea statutul de artist român internaţional, astfel că ea s-a întors în America, unde şi-a continuat concertele şi turneele.

Mihaela Mihai, care la momentul izbucnirii Revoluţiei se afla la Paris, unde terminase cursurile universitare şi se pregătea de admitere la Şcoala de Magistratură din capitala franceză, avea deja o fiică de nouă ani, Isabelle. "Dar am abandonat orice proiect profesional ca să mă întorc în ţară", povesteşte cântăreaţa.

"În momentul în care a izbucnit Revoluţia nu ştiam ce aşteptări anume pot să am", spune compozitorul Marius Ţeicu. "Dar, în mare parte, există împlinirea acestor aşteptări, pentru că, din punct de vedere artistic, există acum o piaţă mult mai mare de desfacere, un publicul mult mai larg", continuă el. Ţeicu e de părere că, la momentul imediat Revoluţiei, în România nu exista o industrie muzicală, care ar fi presupus numeroase case de producţie, televiziuni, posturi de radio etc.

"Spre deosebire de bunii mei prieteni, Vasile Veselovsky şi Mihai Maximilian, eu eram convins că voi fi contemporan cu dispariţia, nu numai a lui Ceauşescu, ci şi a comunismului", destăinuie Horia Moculescu. "Chiar dacă urma să împlinesc 53 de ani, mă vedeam ajungând să trăiesc într-o ţară liberă (!?), înfloritoare şi prosperă, după o aşteptare de zeci de ani", adaugă compozitorul.

Revoluţia s-a dovedit a fi şi un moment care a adus, odată cu libertatea, şi nesiguranţa şi necunoscutul, însă şi noi oportunităţi, până la acel moment interzise.

"Evoluţia lucrurilor mi-a depăşit aşteptările, pentru că nu le-aveam!", a declarat Gabriel Cotabiţă. Am reuşit în primele şase luni după Revoluţie să «ies» în sfârşit în Occident şi nu oricum. În februarie am participat la a 40-a ediţie a festivalului San Remo pe aceeaşi scenă cu Cutugno, I Pooh, Ray Charles, DeeDee Bridgewater, Riccardo Fogli, Cocciante şi mulţi alţii. În mai, am fost la Madrid să înregistrez împreună cu Paloma San Basilio un cântec pe albumul ei, iar în iunie am participat în Belgia împreună cu Lara Fabian la lansarea unui single dedicat revoluţiei române - «Le soleil se leve a l'est». Cu această ocazie mi s-a propus un contract de disc pentru «Prima iubire şi ultima» în limba italiană şi... au venit minerii! A urmat cea mai activă perioadă concertistică. În următorii ani am avut în medie 40 de spectacole pe lună...", spune Cotabiţă despre perioada ce-a urmat.

Pe de altă parte, pentru compozitorul Horia Moculescu, nimic din ce-a fost consecutiv Revoluţiei nu i-a confirmat speranţele. "În afara unor drepturi câştigate, privind libertatea, nimic nu a evoluat spre ceva ce ar fi putut să ne aducă la un statut de ţară europeană, părăsită în '46 de Marile Puteri şi recompensată după cincizeci de ani de stalinism feroce. Ori noi n-am meritat recompensa, ori ei nu ne-au oferit-o! Ori ne merităm soarta", e de părere compozitorul.

Însă cât priveşte strict industria muzicală, aceasta, în mod natural, a început să se construiască, aproape de la zero. "Industria muzicală a reînceput să funcţioneze, după cinci decenii de cenzură şi creaţie planificată. Aş dori să nu se uite că, până în 1947, în România aveam o excepţională producţie muzicală, întreruptă brutal de Dunaevsky, Soloviov Sedoi şi reprezentanţii «de seamă» ai creaţiei comuniste româneşti sau ai naţionalităţilor conlocuitoare", notează Moculescu. "Dezvoltarea acestei industrii, după '90, a fost exponenţială, ajungând să propună câştiguri fabuloase unor investitori abili, nu întotdeauna, însă, şi oneşti sau, măcar, bine intenţionaţi faţă de muzică. Răspunsul corect ar fi trebuit să fie: importanţi au fost paşii făcuţi spre lumea liberă, chiar dacă ne poticnim la fiecare jumătate de metru", conchide el.

"Lucrurile, în mod firesc, s-au schimbat şi în ceea ce priveşte gustul publicului", e de părere şi colegul său de breaslă, compozitorul Marius Ţeicu. "Există un public tânăr cu un anumit gust, un public mediu, şi un public în vârstă, pe care nu l-am pierdut deloc, din moment ce cumpără toate CD-urile cu muzica anilor '80. Au apărut cântăreţi noi, compozitori talentaţi, au apărut mai multe televiziuni, au apărut mai multe posturi de radio, s-au făcut mai multe emisiuni...".

Însă alţii s-au confruntat cu problemele schimbării. Cei de la Iris nu aveau experienţa organizării de concerte, de turnee, de editare de albume pe o piaţă liberă. "Noi nu ştiam cu ce se mânăncă muzica, vroiam să ştim cum să comunicăm, cum să atragem un sponsor, o sursă financiară", mărturiseşte Nelu Dumitrescu, menţionând că, în cele din urmă, toate s-au învăţat, fie chiar şi "după ureche". "Ce pot să vă mai spun e că, acum, noi ne exprimăm liber şi fanii nostrii, la fel ne primesc şi ei - cu libertate!".

"Uşor-uşor au apărut şi casele de discuri independente, ei au învăţat - ca şi noi -, cu timpul. Doar că la noi e altă piaţă. În alte ţări mai mici decât noi, trupele cunoscute vând câte un milion-două de albume. La noi nici la trupele mari pe plan internaţional nu se ajung la cifrele astea", mai spune el.

O părere similară o împărtăşeşte şi Mirabela Dauer. "Noi românii nu vom face niciodată carieră în străinătate. Eu am fost plecată şi plec tot timpul, dar sunt doar câţiva oameni, privilegiaţi, care au reuşit să se facă cunoscuţi afară", e de părere artista, care este însă dezamăgită de evoluţia lucrurilor postdecembriste, atât pe plan general, cât şi în ceeea ce priveşte muzica autohtonă. "Eu am sperat la o chestie bună, dar toate au fost rele. Acum kitsch-ul e la putere şi asta nu ştiu dacă e bine sau rău - eu zic că e rău", spune ea, adăugând că "muzica nu a evoluat - involutia e la putere". "Dacă soundul pieselor e mai modern - noi totul am furat. Suntem o ţară de maimuţe, de imitatori", afirmă Mirabela Dauer.

De asemenea, şi Aura Urziceanu e de părere că tânăra generaţie de muzicieni a fost condusă pe "un drum firav, nestatornic şi foarte nemuzical". "Regret enorm şi sunt extrem de tristă şi dezamagită pentru «sărăcia» muzicii pe care tinerii noştri au îmbrăţişat-o (…). Unde sunt tinerii cântăreţi care să explodeze de talent şi iubire pentru cânt şi muzică? (…) Unde este dorinţa de a fi original? Să nu împrumuţi nimic de la nimeni?!".

De asemenea, Mihaela Mihai crede că muzica de după '89 reprezintă o ruptură totală faţă de ce a existat înainte.

"Ca şi în alte domenii, tinerii români, manipulaţi de şmecheri care s-au intitulat «producători de discuri sau/şi impresario», au incercat sa copieze modelul occidentalo- american. Necunoscându-i mecanismele profunde, de fapt au «maimuţărit» acel model. După ce au făcut mult, mult zgomot în loc de muzică, au văzut că asta-i duce către nicăieri. Şi atunci, cei mai inteligenţi s-au întors către muzică şi… ne imită tot pe noi, cei din generaţia anilor '70, cu aere importante de descoperitori de genuri noi. Melodiile si textele trupelor la modă nu au nimic superior celor compuse şi cântate, cu mare succes, de Mihai Constantinescu", spune ea.

"Din păcate, noi, artiştii din generaţia mea, am pierdut 15 ani de viaţă şi de carieră stând aruncaţi pe margine până s-au dezmeticit televiziunile şi producătorii de discuri şi spectacole. Sunt ani furaţi, pe care nu ni-i dă nimeni înapoi", conchide Mihaela Mihai.

Pe de altă parte, ea admite că există tineri talentaţi care încep să se ridice. "Dar lor le este mai greu pentru că piaţa s-a liberalizat. Este mai greu să intri într-un studio de înregistrări dacă nu plăteşti din buzunar şi concurenţa este mai mare. Toţi tinerii vor să devină vedete, este normal, mirajul succesului îi atrage ca pe fluturi lumina. Ca în toate timpurile, puţini sunt cei care se vor înălţa deasupra ei", comentează cântăreaţa.

Cotabiţă însă, vede România printr-o prismă mai optimistă. "Avem o Românie aşa cum este majoritatea populaţiei. Destul de «cenuşie», eclectică dar simpatică!". Cât despre industria muzicală, el e de părere că aceasta a făcut un pas gigantic înainte: "În primul rând s-a născut, pentru că nu exista pe vremea comunismului. Au dispărut multe nume care-şi asumau celebritatea acum 20 de ani, a apărut o nouă generaţie, s-a cernut şi s-a schimbat şi asta. După o scurtă perioadă de uitare, cei care au fost marile vedete ale vremurilor de dinainte de 1989 şi-au recâştigat locul binemeritat în sufletele oamenilor. Asta pentru că, aşa cum funcţionează şi acum, oricâtă promovare ai avea, drumul spre sufletul oamenilor nu ţi-l «asfaltează» regii media. Avem televiziuni muzicale, radiouri particulare, toate genurile şi subgenurile, avem succese internaţionale, dar asta nu poate ţine loc de talent şi har. Din păcate nu avem performeri şi încă mai funcţionează dictonul «las' că merge şi aşa». În rest, numai de bine!".

"Jazzul îşi regăseşte un public tânăr, Festivalul Enescu se desfăşoară cu casele inchise. De fapt, lucrurile revin la normal şi e bine. Cand muzica este iubită, sănătatea mintală a unui popor îşi regăseşte, treptat, echilibrul", spune şi Mihaela Mihai.

Cu toţii au avut aşteptări după '89. Justificate de anii petrecuţi sub cenzură, mulţi au încercat să profite de libertatea artistică câştigată odată cu anii '90. Că au fost sau nu depăşiţi de cerinţele şi evoluţia publicului - mult prea imprevizibilă chiar şi pentru analiştii de marketing din ziua de azi - acesta a fost doar unul dintre efectele unei pieţe libere, pline de opţiuni.

(Material de Cristina Mazilu, cristina.mazilu@mediafax.ro)