FOCUS. La 9 noiembrie 1989 s-a prăbuşit un simbol al comunismului – Zidul Berlinului

Berlinul, fosta capitală a Germaniei, era divizat în două: o parte sub ocupaţie sovietică, o parte sub control Aliat. În mod firesc, nemţii din partea ocupată de sovietici fugeau de mâncau pământul în zona controlată de Aliaţi. Dacă lucrurile ar fi continuat în acelaşi ritm, sovieticii s-ar fi trezit, într-o bună zi, singuri în partea de Berlin pe care o stăpâneau.

Astfel stând lucrurile, în 1961, ocupanţii sovietici au purces, tovărăşeşte, la ridicarea unui zid, pentru a rezolva problema exodului între Berlinul de Est şi cel de Vest. Zidul Berlinului, însă, n-a avut eficienţa dorită: din 1961 şi până în 1989, 10.000 de est-germani au încercat să treacă de zid, iar cam jumătate dintre ei au reuşit. 140 au plătit cu viaţa tentativa de a evada din lagărul comunist, restul au fost prinşi.

În 1975, când „fortificaţia” a fost gata, ea era compusă din 155 de kilometri de zid, 128 de kilometri de gard electric, peste 300 de turnuri de pază şi câteva zeci de buncăre păzite de peste 10.000 de soldaţi.

În iunie 1989, comuniştii au pierdut controlul puterii în Polonia; în noiembrie acelaşi an, în Ungaria, comuniştii au fost alungaţi de la putere; la 10 noiembrie, liderul comunist bulgar Todor Jivkov a fost îndepărtat de la conducerea ţării; la 17 noiembrie a început Revoluţia de catifea în Cehoslovacia; la 17 decembrie a început revolta anticomunistă şi în România, la Timişoara.

La 9 noiembrie 1989, zeci de mii de germani, atât din Est cât şi din Vest, s-au adunat la punctele de trecere a frontierei, iar militarii care erau de pază s-au văzut nevoiţi să ridice barierele. Acesta a fost sfârşitul Zidului, a cărui demolare sistematică a început în iunie 1990. În luna octombrie, acelaşi an, avea să fie consemnată unificarea Germaniei.

La 26 decembrie 1991 avea să fie declarat şi decesul URSS. În Europa, utopia comunistă luase sfârşit.