FOCUS: Literatura a ieşit de sub cenzură, după Revoluţie, dar capodoperele încă sunt aşteptate

"N-am fost niciodată destul de optimistă să-mi imaginez că voi trăi mai mult decât Ceauşescu", spune Ana Blandiana, care, în decembrie 1989 era "interzisă" de un an şi jumătate.

"Era a treia interdicţie de când începusem să scriu, dar spre deosebire de primele două, acum îmi fuseseră scoase şi cărţile din biblioteci (deci eram interzisă nu numai pentru viitor, ci şi pentru trecut), nu mai aveam corespondenţă, telefon, iar în faţa casei se postase o maşină", povesteşte Ana Blandiana.

"În aceste condiţii, tot ce puteam să fac era să scriu, lucram de mai mulţi ani la un roman care avea să se numească «Sertarul cu aplauze» şi despre care eram convinsă că va fi publicat postum", îşi mai aminteşte scriitoarea disidentă."Singurul meu proiect era să reuşesc să trec în el toate înţelesurile pe care le trăiam şi, cu cât trăiam mai multe, cu atât materia primă a cărţii pe care o scriam devenea mai abundentă. Era o atmosferă de sfârşit de lume şi singura mea spaimă era că voi sfârşi cartea înainte ca lumea să se sfârşească. Nu cred că aş mai fi avut putere să încep o alta", povesteşte ea.

Nu toţi scriitorii erau în situaţii la fel de dramatice în 1989. Atunci, criticul Nicolae Manolescu, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România era profesor de literatură, în timp ce Dan Lungu, unul dintre cei mai traduşi tineri scriitori români, era student, în anul I, la Iaşi. "Viitorul meu era oarecum prestabilit. Era liceul, facultatea apoi repartiţia", îşi aminteşte acesta "firea lucrurilor" de atunci. "Speram că repartiţia nu va fi la ţară sau că, dacă va fi la ţară, voi putea să mă transfer", spune scriitorul care, anul acesta a coordonat, împreună cu Lucian-Dan Teodorovici, volumul "Str. Revoluţiei Nr. '89", care cuprinde mărturii ale mai multor personalităţi, legate de momentele 21-22 decembrie 1989.

"Nu eram obişnuiţi să ne facem planuri de viitor. Planuri de viitor ne-am făcut mai târziu", spune acesta. Cât despre ideea de a fi scriitor într-o Românie comunistă, Dan Lungu spune că ar fi fost "sinucidere asistată". "Să fiu scriitor într-o ţară fără cenzură este formidabil pentru mine", mai spune scriitorul. Pe de altă parte, Nicolae Manolescu apreciază că, după căderea comunismului, scriitorii care au trăit perioada respectivă ar fi avut ocazia să îi scrie romanele-mărturie, însă nu au făcut acest lucru, în timp ce "tinerii se ocupă de teme minore şi fără rezonanţă". Dan Lungu apreciază, însă, că noua literatură a redescoperiit umorul şi sexualitatea, teme, de altfel, prea puţin exploatate în condiţiile cenzurii.

Mai tranşantă este Ana Blandiana:, care consideră că, după Revoluţie "a crescut exponenţial libertatea de expresie, a scăzut catastrofal audienţa şi impactul fenomenului cultural". "Şi în literatură, şi în film, diminuarea publicului intern s-a petrecut - fără legătură, dar paralel - cu tot mai numeroase semne de prezenţă şi recunoaştere internaţională. Treptat, treptat devenim - din acest punct de vedere - una dintre ţările obişnuite ale Europei, cu tot ce înseamnă asta şi în bine şi în rău", spune aceasta. În aceeaşi notă şi Dan Lungu apreciază că una dintre cele mai mari descoperiri de după Revoluţie a fost publicul străin şi, implicit, o "identitate europeană" a literaturii române. "Înainte de 1989 nu vorbeam de public. Publicul avea o pondere foarte mică", spune acesta.

Cât despre felul în care scriitorii văd România după 20 de ani de la Revoluţie, părerile sunt împărţite.

"Evident, de departe cel mai important şi primul lucru care mi s-a întâmplat a fost că am devenit liberă: liberă să spun şi să fac ce vreau. Al doilea a fost descoperirea că libertatea cuvântului a diminuat importanţa cuvântului. Al treilea a fost uimirea că a fi liber era mult mai dificil decât a nu fi liber. Dar poate că cel mai greu am suportat revelaţia şi surpriza dezbinării profunde pe care nu o bănuisem înainte, pentru că toţi tăceau şi numai când am început să vorbim am văzut că tăcusem lucruri diferite", povesteşte Ana Blandiana, care se regăseşte într-"o ţară incapabilă să nască o clasă politică în stare să formuleze un proiect unitar, care să depăşească interesele personale sau de grup".

Pe de altă parte, Nicolae Manolescu este optimist, considerând că, pe plan politic, România se îndreaptă spre democraţia parlamentară iar, financiar, spre economia de piaţă. "Societatea românească a evoluat lent, dar în direcţia bună", spune preşedintele Uniunii Scriitorilor din România. "Evoluţia nu a fost cea pe care am sperat-o atunci, dar nu societatea este de vină, ci euforia de care eram stăpâniţi", mai declară acesta, care, în perioada comunistă spune că a sperat să îşi petreacă în libertate şi democraţie câţiva ani din viaţă.

Cât despre evoluţia culturii, Manolescu spune că libertatea de exprimare nu înseamnă creşterea calităţii produselor culturale. "Cultura este total autonomă şi independentă", spune criticul, care speră că, în condiţiile date, "poate vom avea şi capodoperele pe care ni le dorim".

(Material de Laura Mitran, laura.mitran@mediafax.ro)