FOCUS: Mihail Sadoveanu, de la „Dumbrava minunată” la sentinţe de condamnare la moarte

A publicat peste 100 de titluri în 50 de ani de activitate literară. A scris de toate: feerii pentru copii – „Dumbrava minunată” – despre o fetiţă, Lizuca şi căţeluşul ei, Patrocle, care hălăduiesc printr-un vis, „Baltagul” – un soi de policier bucolic, „Fraţii Jderi” (trei volume) – o frescă istorică, apoi „Lumina vine de la Răsărit” – textul unei conferinţe pe care Sadoveanu a ţinut-o în 1945, după întoarcerea dintr-o vizită în URSS, urmată de „Mitrea Cocor” – o odă adusă colectivizării.

Când a murit, la 19 octombrie 1961, Sadoveanu a fost înmormântat cu onoruri la Cimitirul Bellu, deşi el se sinucisese încă din 1945, aruncându-se de bunăvoie şi cu nedisimulată voluptate în hăul căscat în epocă între etic şi estetic.

Niciun alt scriitor român, niciodată, n-a deţinut funcţii mai importante în stat decât Sadoveanu. Din păcate pentru el, a deţinut aceste funcţii în statul comunist.

În această calitate, de înalt demnitar al statului român, între două elogii aduse marelui vecin de la răsărit, ilustrissimului Iosif Vissarionovici Stalin, eliberatorul popoarelor şi comunismului, Sadoveanu şi-a făcut timp să semneze, cu propria lui mânuţă, şi câteva condamnări la moarte.

În calitatea sa de Preşedinte al Adunării Deputaţilor (1946-1948) înaintea desfiinţării celor două camere şi de formarea Marii Adunări Naţionale ca for legislativ unicameral, Sadoveanu a confirmat, sub semnătură proprie, sentinţe de condamnare la moarte date de tribunalele comuniste împotriva unor „duşmani ai poporului”.