„Hora Unirii” – în paşi de dans, între un simbol naţional şi o formă fără fond

„Steaua Dunării” a fost o publicaţie înfiinţată de Mihail Kogălniceanu, la Iaşi, în 1855, dar şi numele unei loji masonice din vremea lui Cuza Vodă.

Muzica pentru „Hora Unirii” a fost scrisă de un compozitor cu origini săseşti, Alexandru Flechtenmacher. Flechtenmacher a mai colaborat cu Alecsandri, compunând muzica pentru seria de spectacole „Chiriţa”.

Istoricul Adrian Majuru, directorul Muzeului Municipiului Bucureşti (Palatul Suţu) a făcut o interesantă incursiune în povestea „Horei”:

„De când datează povestea «Horei Unirii»? «Din anul 1859» se va răspunde. Dar cum s-a născut ea? A fost rezultatul unui sentiment naţional apărut spontan în piepturile moldovenilor şi muntenilor de odinioară? Cert este că evenimentul nu a rămas fără ecou în fantezia oamenilor simpli căci, cincizeci de ani mai târziu, dr. Nicolae Minovici descoperea un tatuaj reprezentând două femei nud, care-şi uneau mâinile sub o singură coroană. Acel tautaj reprodus în anul 1898 în lucrarea «Moda tatuajelor din România» reprezenta simbolic, prin filtrul înţelegerii unui om simplu, «unirea Moldovei şi a Valahiei».

«Hora Unirii» a apărut şi ea cu prilejul acelui eveniment şi am avut surpriza să descopăr că nu ar fi fost rezultatul unui sentiment puternic de manifestare a mulţimilor înflăcărate de patriotism.

Viaţa ţăranului nostru, precum şi a târgoveţilor, nu era de invidiat la mijlocul secolului al XIX-lea. Sărăcia, adesea bolile nutriţiei insuficiente, ale mizeriei în general, erau prezente în viaţa multora. Apoi, alternative sociale nu prea existau pentru cei aflaţi la baza piramidei sociale, iar conturarea unui stat nou îi lăsa pe mulţi aproape indiferenţi. Obiceiurile şi mentalităţile nu se puteau schimba de la o zi la alta, lucru pe care îl ştim şi astăzi, însă noul stat trebuia să se legitimeze cu simboluri cotidiene mai puţin manevrate înainte.

În anul 1860 a fost publicată o caricatură a noilor moravuri, al cărei mesaj ar surprinde pe orice istoric şi nu este de trecut cu vederea o astfel de imagine a trecutului. Deoarece în această aparent banală caricatură apare un grup de ţărani dansând o horă, desculţi şi stimulaţi de biciul jandarmilor îmbrăcaţi în uniformă napoleoniană. Textul care însoţeşte imaginea este una dintre strofele «Horei Unirii», în alfabet chirilic. Până şi soarele zâmbea loviturilor de bici, care-i forţau pe ţărani să danseze «Hora Unirii», astrul ceresc fiind împodobit şi el cu celebra pălărie napoleoniană. Forme fără fond. Folosindu-se forme noi, precum uniforma evropenească şi simbolurile unităţii statale, care traversau Europa naţiunilor moderne, fondului autohton i se aplicau aceleaşi formule: lovituri de bici pentru a-l forţa pe localnic să adopte noile simboluri, în care el nu credea. De aceea, nu-i de mirare că la 1848-1849 aceiaşi ţărani forţaţi să danseze «Hora Unirii» la 1859 nu erau interesaţi de cuvintele cele noi precum «libertate» sau «constituţie». Ei doreau ceva mult mai simplu şi mai aproape de nevoile lor: pământ. Cât de mult s-a înţeles acest lucru la 1848 sau zece ani mai târziu, ne oferă un răspuns anul 1907.

Povestea pe scurt a naşterii simbolului propagandistic al «Horei Unirii» vine să întărească certificarea unei realităţi: România modernă s-a născut grabnic fiindcă timpurile o cereau pentru a nu dispărea politic, dar sacrificiul a fost ceea ce numim «forme fara fond».”