Horia Gârbea: Lecţia supremă a lui Shakespeare ne spune că magia este memoria - FOTO

Lucrarea este, în egală măsură, necesară, ambiţioasă, laborioasă şi dificilă. Doar câţiva oameni, traducători de elită, au acceptat şi şi-au asumat această provocare. Am stat de vorbă despre Shakespeare şi despre, cum îi place să spună „alte lucruri care fac viaţa frumoasă” cu unul dintre membrii echipei care ne va dărui integrala marelui Will în secolul XXI, Horia Gârbea: un autor polivalent (a scris şi scrie poezie, teatru, proză, eseu, critică literară, jurnalism, a primit Premiul Academiei Române, al Uniunii Scriitorilor din România, al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti şi încă altele). Dialogul l-am purtat în noaptea de dinaintea „Zilei Mondiale Cărţii” (23 aprilie) instituită de UNESCO în 1995. Tot la 23 aprilie, dar în 1616, începea şi posteritatea lui Shakespeare. (Lucian Vasilescu)

– Cine face parte din din echipa de traducători Shakespeare a anilor 2000 în limba română şi cum aţi demarat acest proiect?

– Proiectul a fost lansat în anul 2010. Primul volum a cuprins „Furtuna” şi „Sonetele”, traduse de George Volceanov, iniţiatorul ediţiei şi al proiectului „Un Shakespeare pentru Mileniul III”, şi respectiv Violeta Popa. S-au alăturat Horia Gârbea la sfârşitul anului 2010, când apăruseră deja trei volume, şi Lucia Verona. Au mai colaborat până acum Adriana Volceanov şi Ioana Diaconescu. Trebuie spus că multe nume ilustre de traducători şi poeţi au fost în vederile coordonatorului ediţiei, domnul profesor George Volceanov. Au refuzat să se alăture şi este oarecum firesc, investiţia de timp fiind mare şi succesul îndoielnic. Aşa a şi fost vreme de cinci ani. Dar acum am ajuns la volumul X, se joacă patru traduceri şi alte două sunt în pregătire. Încet, nedrept de încet şi de greu, ediţia se impune.

– De ce este nevoie de aceste noi re-vizitări/ traduceri/ interpretări ale lucrării lui Shakespeare?

– Să ne amintim că primul volum al ediţiei „Arden Shakespeare” a apărut în 1899! De atunci, an de an, integrala Shakespeare, în patria sa, e permanent revizuită şi re-editată. Nu numai la Arden. În toate ţările se reiau, se refac traducerile marilor opere ale lumii. Noi ne prezentăm onorabil prin Shakespeare în condiţiile în care cultura română are din păcate lacune jenante. Nu avem, nici măcar din autorii jucaţi cât de cât, traduceri decente. Şi-a pus cineva întrebarea cum sună Racine acum în vechile traduceri? Câte tone de praf stau pe unele traduceri din Molière, care nu s-au mai reluat de la paşoptişti? E posibil să nu avem o traducere integrală a Divinei Comedii în ultimii 50 de ani? A traduce nu înseamnă că iei textul şi traduci cuvintele. Trebuie să te identifici cu autorul, să cunoşti cât mai bine lumea lui, să înţelegi cât mai multe conotaţii (pe toate e imposibil). Cum să faci asta când trebuie să-ţi câştigi existenţa mergând zilnic la un „serviciu”, iar traducerea s-o faci în „timpul liber”? Ediţia Goethe, începută de profesorul G. Guţu, unde mai e, cine mai ştie de ea? De Chaucer cine se apucă şi pe ce bani, că nu avem nimic? Stăm pe traducerea lui Dan Duţescu, meritorie desigur, singura de la Bătălia de la Călugăreni încoace. Nu putem avea o mare literatură dacă nu avem traduceri bune ale marilor opere.
Am avut traduceri de Shakespeare, dar prin germană şi franceză, după transpuneri îndoielnice. Ce-am găsit în „Coriolanus”, tradus de Tudor Vianu prin germană, ne-a stupefiat pe mine şi pe prof. Volceanov. Şi e foarte puţin vina lui Vianu. Traducerile din perioada 1949-1989 au fost afectate de (auto)cenzură. Regii Franţei şi Angliei devin „rigi” (din cărţile de joc) sau „vodă”. Lorzii li se adresează cu „Măria-Ta”. Episcopii englezi devin „vlădici” iar ţăranii liberi (yeomen) „plăieşi”, ceea ce literal e corect, dar scenic sună ridicol. Nu mai vorbesc de licenţele de limbaj, numeroase la bard, care sunt escamotate, „bowdlerised”, cum zic englezii, de la Thomas Bowdler, sau de „ursul rusesc” devenit „fiară păroasă” în Macbeth ca să nu ofenseze vreun vecin. Traducăorii nu aveau acces la ediţii noi. Aşa se explică faptul că, în „Vis de-o nopate-n miezul verii”, Dan Grigorescu a avut ideea excelentă de a traduce numele meşterilor din Atena, dar a greşit toate numele: Quince a devenit „Gutuie” (din engleza secolului XX). Omul era dulgher şi numele (arhaic) venea de la pana de despicat sau ic. Am corectat în 2011: Pătru Iculeţ. Bottom nu e „Fundulea” (Doamne-fereşte!) ci Nicu Mosor. Bottom înseamnă axul pe care se înfăşoară firul, Nicu fiind ţesător cum se spune clar în text.
Studiile shakespeare-iene dar şi limba noastră au evoluat rapid. Ar trebui să vorbim o săptămână despre asta. Este ridicol, când un regizor are la dispoziţie traducerea extraordinară a lui George Volceanov la „Furtuna”, să pună piesa în scenă, în anul 2015, cu încropeala Ninei Cassian, care nici nu s-a publicat vreodată. Am spus ridicol, dar cuvântul potrivit este ruşine, o batjocură faţă de spectatori şi faţă de memoria lui Shakespeare.

Citeşte şi: Astăzi, 23 aprilie. Sfântul Gheorghe

– Cum a pornit, cum arată acum proiectul vostru şi în ce stadiu se află?

– Proiectul a pornit în 2010, la iniţiativa lui George Volceanov. Au apărut patru volume la Editura Paralela 45, reluat acum şi la Tracus Arte, care editează în prezent ediţia. S-a ajuns la volumul X din cele XVII proiectate. Proiectul arată bine. Traducătorii însă sunt puţini, săraci şi supuşi timpului, ca oricine. Ar trebui o subvenţie fermă şi nişte tineri care să vină cu noi. Când domnul profesor Volceanov m-a solicitat şi mi-a obţinut acordul oferindu-mi piesa mea preferată „Vis de-o noapte-n miezul verii”, mi-a expus liniile conducătoare ale ediţiei: limbaj contemporan, traducere vers pe vers, traducere în versuri (rimate sau nu, ca la Shakespeare) şi proză unde a folosit-o şi bardul, supunere la cele mai noi ediţii şi descoperiri ale exegezei la zi, nicio prejudecată, nicio autocenzură. Toţi cei care ne-am implicat am respectat aceste cerinţe. Mă simt, şi cred că şi colegii, ca şi cum am fi depus un jurământ („oath”, se jură des la Shakespeare) faţă de autor. Să-l redăm aşa cum a scris el.
Referitor la stadiu, volumul X a fost lansat în 2015 şi a fost prezentat recent la Festivalul Internaţional Shakespeare de la Craiova. Volumele XI, XII şi XIII sunt în pregătire. Sunt traduse şi vor intra în aceste volume „Henric al IV-lea” părţile I şi II realizate de George Volceanov şi Luciua Verona, „Richard al II-lea” (George Volceanov) şi „Coriolanus” (G. Volceanov şi Horia Gârbea). Eu, la „Henric al V-lea”, am ajuns la actul V.
În cei şase ani, am avut bucuria unor premii şi nominalizări pentru volumele IV (Premiul Andrei Bantaş), VIII şi IX (nominalizare la Cartea Anului, prestigiosul premiu al „României literare”, şi dobândirea Premiului Uniunii Scriitorilor pe 2014).
Cu cât trece timpul, în pofida controverselor bio-bibliografice, lui Shakespeare i se atribuie tot mai multe lucrări şi contribuţii literare. Avem, acum, în 2016, un „inventar” închis sau povestea merge mai departe?
Actuala ediţie îşi propune să redea şi opere care au intrat recent în canonul shakespearian şi altele la care el a contribuit parţial („Sir Thomas More”, de pildă). Au apărut deja, în traducerea lui George Volceanov, „Eduard al III-lea” şi „Doi veri de stirpe aleasă”. E uşor de demonstrat că poemele „orfane” din „Pelerinul îndrăgostit”, la care lucrez acum, îi aparţin de fapt Omului din Stratford.

Evident, Shakespeare e mai viu decât noi. Şi scrie mai bine decât toţi autorii contemporani. Recent, (12-14 aprilie 2016) a avut loc la Bucureşti Simpozionul Internaţional Shakespeare organizat de Muzeul Naţional al Literaturii Române şi Academia Română în colaborare cu ICR, Teatrul Naţional Craiova şi alte instituţii. O manifestare de un nivel ştiinţific şi ideatic înalt. Comunicările vor fi publicate în „Romanian Shakespeare Journal” şi într-un volum al Editurii MNLR. Au fost 30 de comunicări. Au venit exegeţi ai lui Shakespeare din toată lumea, în frunte cu domnul Stanley Wells, cotat drept cel mai de seamă shakespearolog al lumii. Dar şi Michael Dobson, care a fost doctorand al profesorului Wells şi e succesorul său. Au venit exegeţi ai lui Shakespeare din toată ţara şi români care-l predau pe Shakespeare la universităţi din patria sa (Nicoleta Cinpoeş) sau din SUA (Lucian Ghita). Trebuie spus că ediţia Shakespeare coordonată de prof. Volceanov e una critică. Fiecare piesă are zeci de note (realizate de traducători de regulă), prefeţe ale unor universitari reputaţi pentru contribuţii în domeniul operei bardului (Pia Brânzeu, Monica Matei-Chesnoiu, Codrin Liviu Cuţitaru şi muţi alţii). În paralel cu ediţia se publică două periodice : „Caietele Shakespeare” şi „Romanian Shakespeare Journal”, ultimul în limba engleză cu contributori din toată lumea. Ţin să relev aici meritul domnului conf. dr. Ioan Cristescu, directorul Muzeului Naţional al Literaturii Române, distins filolog şi teatrolog, pasionat editor al lui Shakespeare. Shakespeare e inepuizabil. Dau un exemplu personal. La simpozion, am vrut să prezint o lucrare : „Fauna şi flora la Shakespeare”. În câteva zile mi-am dat seama că nu pot cuprinde decât fauna. Apoi că pot spune doar „Ceva despre fauna lui Shakespeare”. N-am acoperit decât, poate, şaizeci la sută din ce aveam de scris pe orizontală (specii, menţiuni) şi zece la sută pe verticală (simbolistică, relaţia cu personajele, intenţii ale autorului etc.). Şi m-am referit cu precădere la cele nouă piese traduse de mine singur sau în colaborare. La celelalte doar tangenţial. Ar trebui să scriu o carte numai despre asta. Şi una despre floră.

– Credeţi că va fi, aceasta, a voastră, o ediţie definitivă, sau una perfectibilă?

– Nu există nimic definitiv sau finit în ceea ce-l priveşte pe Shakespeare. Am tradus chiar (şi) eu „Sonetul XVIII”. Ultimul distih e aşa:

„Cât ochii văd şi oameni vor mai fi,
În versurile mele vei trăi.”

Cât vor mai fi oameni pe Pământ, fiecare îl va regăsi pe poet şi va adăuga ceva gloriei lui. Fiecare generaţie îl va traduce după sensibilitatea ei.

– Lucrarea voastră a stârnit interesul teatrelor şi al regizorilor?

– Da. Din păcate teatrele la noi suferă de multă birocraţie, inerţie, suficienţă. Munca unui traducător e departe de a fi plătită. Lipsesc instituţiile. Un agent literar de pildă care să umble din teatru-n teatru, secretari literari care să fie interesaţi de noile traduceri şi să le (re)comande. Lipsesc subvenţiile sau sunt cu totul derizorii. Ar trebui să existe fonduri speciale pentru ca zeci de traducători să stea „închişi” în scriptorium-uri, ca în abaţia din „Numele trandafirului”, şi să trudească la ediţii noi, integrale, ale marilor autori. Apoi circulă prejudecata că opera literară (originală sau tradusă) poate fi furată şi că un asemenea act nu e tot furt, ca furtul din buzunare sau spargerea unui cont. E îngrozitor să spun, dar trebuie s-o spun: în două ocazii, când teatre profesioniste au jucat fără a ne cere permisiunea traducerile noastre, fără a pune măcar numele traducătorilor pe afiş, am recurs la ajutorul poliţiei. Din fericire poliţia s-a comportat exemplar. Alte teatre se prevalează de ideea de „adaptare” ca să nu dea banii. E un act barbar, de incultură crasă. Un traducător, bun sau rău, vechi sau nou, are o concepţie unitară, vine cu lumea lui care interferă cu lumea lui Shakespeare. Dacă vine un troglodit care n-a citit de fapt Shakespeare, care nu a deschis o ediţie Arden sau Oxford şi face o croşetare din mai multe texte traduse cine ştie cum, furând şi din cele consacrate, aducând şi „preţioasa” lui contribuţie după ce s-a consultat eventual şi cu maşiniştii din teatru,
acela săvârşeşte un act infam, demn numai de Caliban sau de Nicu Mosor, care voia să joace simultan şi Leul şi pe Thisbe. Am tot dispreţul pentru asemenea inşi. Din fericiere există în teatre şi actori receptivi la nou, regizori luminaţi care înţeleg demersul nostru. În acest moment, aşa cum am menţionat, se joacă patru traduceri şi alte două sunt în pregătire. Ediţia actuală e una cu traduceri pentru scenă cu texte pentru gura actorilor şi urechile publicului de azi.

– De ce crezi că, după 400 de ani, Shakespeare este încă actual iar nu doar un capitol de istorie literară?

– Nu aş putea deschide aici o discuţie care ar umple o carte. Dau un singur exemplu. În tumultul politic de la noi, de acum vreo 3-4 ani, traduceam o piesă puţin cunoscută dar nu mai puţin genială a lui Shakespeare: „Henric al VI-lea” partea a treia sau „Richard Duce de York”, poate prima înfăţişare a geniului său. Totul, absolut tot ce se petrecea în acele zile în România secolului XXI, fusese observat şi descris impecabil cu 420 de ani înainte de Shakespeare, care vorbea despre evenimente petrecute cu încă vreo 110 de ani înaintea lui. Nu-l vedem azi pe Caliban care distruge cu hotărâre? Ce? Memoria culturală în primul rând. Dacă dispar cărţile, clădirile istorice cu „magia” lor, presa culturală, el va stăpâni Insula. Lecţia supremă a lui Shakespeare ne spune că magia este memoria. Povestea trebuie spusă mereu, cu riscul de a vieţui prea mult în lumea ticăloşită, cum cere Prinţul: „And in this harsh world draw thy breath in pain/ To tell my story.” (Hamlet, V. 2)