INTERVIU Aniela Mancaş, profesor de limba română, dărâmă toate miturile: Imaginea falsă a dascălului român vine de la Domnu Trandafir

10 feb. 2017, 14:34, Cultură-Media

Eugen Istodor

Nu contează metodele şi instrumentele atât timp cât pui suflet pentru ceea ce faci. FALS

Învăţarea se construieşte pe tot parcursul vieţii, este un proces complex, reglabil, de aceea, cel care se formează (în cadrul şcolii sau în afara ei) poate rămâne un novice sau poate deveni expert într-un domeniu. Astfel, profesorul care pune suflet, dar se va mulţumi doar cu prizonieratul a ceea ce ştie deja, va rămâne un novice prin faptul că, la nivel cognitiv, va manifesta rigiditate în a-şi schimba schemele de gândire, în a reflecta la anumite contexte autentice, valoroase de învăţare. Formarea iniţială, uneori aproape inexistentă, presupune doar acumularea unor cunoştinţe punctuale, ceea ce, în practica la clasă, duce la abordări superficiale, care nu sunt centrate pe elev, ci pe transferul nefiltrat al materiei. Abordarea domeniului de către profesorul-cu-suflet, în lipsa unui antrenament de tip expert, se face liniar, fără o privire de perspectivă. Ignorarea existenţei unor tehnici metacognitive şi a posibilităţii controlului propriei învăţări conduce la relaţii defectuoase cu elevii, la stereotipii didactice păguboase pentru învăţarea de orice fel.

Oricine poate fi profesor, dar foarte puţini pot fi dascali. FALS

Dua Lipa câștigă procesul privind drepturile de autor pentru Levitating

Celebra pianistă Martha Argerich, decorată de statul român

Construct dezvoltat în perioada comunistă, inclusiv prin scrieri precum Domnul Trandafir, preluat în mod absurd din domeniul religios şi laicizat propagandistic, profesorul devine dascăl prin sacrificiul de sine, prin punerea propriei vieţi în slujba şcolii care să creeze omul nou. Scrierile prolescultiste promovează imaginea unui om valoros?(dascăl) destul de umil, care nu mişcă în front, care acceptă ca un apostol? suferinţa, fără a-şi pune întrebări, fără a se revolta! Profesionalismul şi expertiza didactică sunt umbrite de devotamentul pentru noua ordine şi pentru noul tip de discurs propagandist. Profesorii care au refuzat să devină dascăli şi nu au renunţat la valorile democratice (libertate, adevăr, bine, frumos) au fost marginalizaţi sau au sfârşit în închisori. Dascălul nu promovează neapărat valorile intelectuale, nu promovează toleranţa şi multiculturalismul, ci un soi de fanatism al umilinţei şi sacrificiului (inclusiv naţional) fără obiect. Dascălul (din perspectiva acestui mit) e uneori schizoid, prin aceea că ajunge să nu mai creadă în valori şi are o imagine distorsionată despre ce înseamnă libertate şi valori, elemente importante în educaţia şi în formarea elevilor.

Dascălul este părintele elevilor lui. FALS

Relaţia părinte-copil definitorie pentru devenirea adultului se construieşte în cei şapte ani, premergători etapei de învăţare dirijată, în şcoală. Părinţii sunt primele modele, pe care elevul mic le-a urmat inconştient, iar monada familiei a dat deja structura personalităţii sale. Profesorul devine, e drept, un model, dar rolul lui nu e de surogat al unui părinte. El are rol în educarea copilului în alt context, în propunerea unor direcţii pentru formarea personalităţii. Relaţiile pe care le construieşte profesorul cu grupul de elevi funcţionează după principii diferite de cele ale comunicării din familie. Contextul învăţării sociale este diferit, iar profesorul deţine o serie de subcapacităţi care se automatizeză, având astfel competenţa de a opera la nivel superior, de a dirija şi de a regla învăţarea. Părinţii apelează la instinct, la intuiţie şi la modelele (uneori groaznice) preluate inconştient din propriile familii.

Adevăraţii dascăli fac învăţământul să fie cu adevărat gratuit, venind cu bani şi resurse de acasă. FALS

Resursele sunt foarte importante în proiectarea unui demers didactic. Resursele materiale, care lipsesc în unele şcoli (xerox, hârtie, rechizite, mijloace media), pot fi (sau nu) o garanţie pentru calitatea actului educaţional. Totuşi, resursa umană e esenţială. Profesorii manifestă uneori tendinţa să dea vina pe lipsa resurselor, fără să ştie care le sunt drepturile, fără să ştie că o cerere la administraţia şcolii poate rezolva problema xeroxului, de exemplu. În plus, pentru formare abilităţilor de gândire critică, în practica la clasă, nu sunt necesare foarte multe resurse materiale, metodele de acest tip, cer, mai degrabă, expertiză din partea profesorului. Stereotipia sacrificiului adevăratului dascăl se extinde şi la acest nivel şi poate ţine loc de experienţa didactică reală.

Ca să intri în rândul dascălilor, trebuie să primeşti o scrisoare după 10 ani de la un fost elev olimpic, care s-a angajat la o multinaţională. FALS

Imaginea distorsionată are nevoie de validare elitistă, ca să fie credibilă şi să creeze aparenţă. Promovarea unor false valori, a unor stereotipii despre ce înseamnă succesul şcolar/social, creează aşteptări false şi ţinte iluzorii pentru majoritatea elevilor. Totuşi, validarea publică se poate construi prin aparenţele succesului. Olimpiada şi multinaţionala pot fi astfel de repere. Raportarea la profilul de formare ar trebui să fie esenţială şi ar trebui să asigure echitate şi egalitate de şanse pentru toţi elevii. ZED-ul (zona proximei dezvoltări) e unică şi diferită pentru fiecare elev, de aceea e nevoie de expertiză didactică pentru ca profesorii să se asigure că, în mod real (nu doar ca discurs instituţional) cât mai mulţi elevi ajung să-şi atingă potenţialul (foarte diferit de la elev la elev). Performanţa olimpicilor se constituie într-un procent nesemnificativ pentru ieşirile din sistem şi nu oglindeşte realitatea din şcoli, de la firul ierbii.