INTERVIU Cristian Neagoe, despre ideile din spatele expoziţiei "Normalitate, ce cuvânt brutal" de la MNAC:” În cazul Normalităţii fiecare dintre noi este şi judecător, şi acuzat, şi călău, şi victimă” - FOTO

Cristian Neagoe, curatorul expoziţiei "Normalitate, ce cuvât brutal. O explorare artistică a dizabilităţii", găzduită de MNAC până pe 6 octombrie, vorbeşte într-un interviu acordat MEDIAFAX despre mizele acestei expoziţii, invitându-i pe vizitatori să exploreze universul persoanelor cu dizabilităţi.

Urmărește
804 afișări
Imaginea articolului INTERVIU Cristian Neagoe, despre ideile din spatele expoziţiei "Normalitate, ce cuvânt brutal" de la MNAC:” În cazul Normalităţii fiecare dintre noi este şi judecător, şi acuzat, şi călău, şi victimă” - FOTO

INTERVIU Cristian Neagoe, despre ideile din spatele expoziţiei "Normalitate, ce cuvât brutal" de la MNAC:” În cazul Normalităţii fiecare dintre noi este şi judecător, şi acuzat, şi călău, şi victimă” - FOTO

Mediafax: Cum este Normalitatea? Fă-mi o poză a ei.

Cristian Neagoe: Vrei o poză cu Normalitatea în cuvinte? Stai să-mi încarc filmul în aparat. Cea mai grafică descriere a Normalităţii la care mă pot gândi este un pat al lui Procust. Asta e Normalitatea: nu încapi în ea, cineva vine şi taie ceva din tine. Eşti prea mic pentru ea? Cineva te prinde în chingi de cap şi de picioare şi trage până te întinde suficient.

Doar că în cazul acestui pat al lui Procust nu e vorba de un singur personaj care vrea să te schimbe. Nu, în cazul Normalităţii fiecare dintre noi este şi judecător, şi acuzat, şi călău, şi victimă. Chiar în momentul în care ne definim pe noi înşine ca fiind “normali”, îi definim pe ceilalţi, care ar trebui consideraţi “anormali” în comparaţie cu noi, îi punem într-o cutie pe “devianţi” şi ne auto-normăm în funcţie de regulile societăţii în care se întâmplă să trăim.

În societatea noastră, normalitatea este deseori echivalată în mod facil cu normativul. O persoană e considerată normală dacă se adaptează la societate, dacă se supune legii, dacă îndeplineşte aşteptările comunităţii fără să opună rezistenţă. În societatea noastră, conceptul de “normalitate” e folosit abuziv pentru a izola şi instituţionaliza persoanele cu dizabilităţi, pentru a da afară oamenii străzii şi “ţiganii” din spaţii publice sau din instituţii ale statului în care au tot dreptul să se afle, cei care caută un refugiu sau un azil sunt internaţi cât mai departe în afara societăţii, homosexualitatea e privită ca un “păcat împotriva firii”, femeile care au mai mulţi parteneri sexuali sunt “curve”, iar copiii care învaţă mai lent sunt “înapoiaţi mental” sau “handicapaţi”. De aceea e “normalitatea” un cuvânt brutal.

Mediafax: Ce sens are expoziţia? Pe cine vrei să zgudui?

Cristian Neagoe: Nu e o expoziţie gândită să zguduie, să stârnească lacrimi sau sentimente de milă. Dimpotrivă, vreau să cred că e o expoziţie veselă, vitală, energizantă. Nu-mi place arta încărcată cu muniţie socială, care vrea să te acopere cu sentimentul de vină.

Am plecat de la o întrebare şi un experiment mental: cum ar arăta lumea (şi, în particular, o expoziţie de artă, care e un micro-univers autoconsistent) dacă oamenii cu dizabilităţi ar fi majoritari, nu o minoritate lipsită de putere. De aici am dezvoltat mai departe nişte reguli pe dos faţă de experienţa vizitatorului tipic: lucrările sunt dispuse mult mai jos, la nivelul persoanelor în scaun cu rotile, trebuie să te apleci ca să ai acces la ele. Asta dacă vezi ceva, fiindcă multe dintre lucrări sunt ascunse şi ţi se solicită mai întâi celelalte simţuri pentru a avea acces la experienţa imersivă a unei lucrări de artă vizuală. Dacă în cubul alb al muzeului n-ai voie de obicei să atingi exponatele, să-ţi bagi nasul, să te urci pe pereţi, să vii cu animale, în expoziţia asta fix asta poţi şi merită să faci, dacă vrei să pricepi ceva.

Am vrut să creez o experienţă artistică la care să aibă acces oricine, cu sau fără dizabilităţi, cu sau fără cunoştinţe despre artă, cu sau fără prejudecăţi. E o expoziţie despre vulnerabilităţile fiecăruia dintre noi, povestite prin gura oamenilor care se confruntă zilnic cu ele. E o expoziţie despre diferenţă, nu despre deficienţă.

Mediafax: Cum ai lucrat, cu cine, ce idei ai abandonat?

Cristian Neagoe: Am lucrat la început cu cei de la Active Watch (Mircea Toma şi Ana Ciutu, în principal), care m-au invitat să scriu conceptul acestei expoziţii şi m-au sprijinit cu discuţii, cu feedback, oferindu-mi în acelaşi timp mână liberă şi încredere. Singura lor condiţie a fost „să fie o expoziţie cu sau despre oameni cu dizabilităţi”.

Iniţial, am vrut să găsesc artişti români cu dizabilităţi şi să aflu ce fel de artă fac ei. Poate că informaţiile despre ei nu sunt uşor accesibile sau poate că nu am căutat eu suficient, dar n-am găsit nimic care să treacă dincolo de nivelul de kitsch. Aşa că am invitat mai mulţi artişti despre care ştiu că obişnuiesc să lucreze cu marginali, cu „anormali”, cu „devianţi”, cu persoane care au diverse deficienţe, cu vârstnici sau copii să creeze lucrări noi pe conceptul propus de mine. Mihai Barabancea, Paul Dunca & Virginia Lupu, Cosmin Manolescu, Ivana Mladenovic, Monotremu, Mircea Ioan Topoleanu Ciocolatescu, ei sunt artiştii cu care am lucrat, iar ceea ce propun ei se integrează şi comunică bine pentru cine are chef să se joace într-o expoziţie.

Am vorbit apoi cu nevăzători, iar unul dintre ei, Florin Georgescu, a devenit expertul nostru în deficienţe de vedere şi ne-a ajutat să integrăm multimodal expoziţia pentru nevăzători. Arta contemporană e aproape exclusiv vizuală, aşa că a fost o provocare majoră să traducem fotografii făcute de orbi pentru a fi înţelese şi de alte persoane care nu văd. Ne-am folosit pentru asta de sunete, de mirosuri, de obiecte sugestive, de printuri tactile, de limbajul Braille şi de puterea imensă a imaginaţiei. Pentru o experienţă imersivă totală, îi invităm pe vizitatorii tipici să îşi asume o dizabilitate (de vedere, motorie sau mentală) înainte să parcurgă expoziţia. Şi, ca lucrările să fie bine dispuse în această convenţie, am creat de la zero obiecte de design specifice acestei expoziţii cu excelentul grafician şi designer Ciprian N. Isac de la Atelierul de Grafică.

Aflând ce vrem să facem, multă lume ne-a ajutat voluntar. Firma de marketing olfactiv ScentAir ne-a pus la dispoziţie o valiză plină cu esenţe de mirosuri specifice unor locuri şi situaţii foarte diferite, Magazinul Himalaya ne-a împrumutat prize de escaladă, Electric Brother ne-a pus la dispoziţie studioul lui şi ne-a ajutat să realizăm ghidurile audio, asociaţia AMAis a creat tururi ghidate pentru experienţa orbirii într-o galerie de artă, iar cei de la Dedeman au acoperit o parte importantă din costurile expoziţiei.

La Muzeul Naţional de Artă Contemporană am lucrat cu Sandra Demetrescu, Adriana Oprea şi Călin Dan, care au avut inspiraţia să lanseze un concurs de proiecte şi să finanţeze parţial expoziţia din fondurile muzeului. Discuţiile cu ei au fost fructuoase, au venit cu întrebări pertinente şi cu argumente solide, au asigurat robusteţea administrativă a proiectului, dar trebuie să mărturisesc că birocraţia endemică din instituţiile de stat a fost cât pe ce să ucidă această expoziţie. În orice caz, dacă o călătorie prin Castelul lui Kafka nu te omoară, atunci sigur te întăreşte.

Mediafax: Cum se face o asemenea expoziţie despre o realitate socială?

Cristian Neagoe: În România trăiesc 768.376 de persoane cu dizabilităţi (cf. Autorităţii Naţionale pentru Persoane cu Dizabilităţi, martie 2016). Accesul lor la cele mai elementare aspecte ale vieţii sociale este grav restricţionat, deşi cei mai mulţi dintre noi nici nu se gândesc că asta ar putea fi o problemă.

O să-ţi spun o întâmplare pe care am mai povestit-o şi altora: Mă întorceam într-o zi spre casă pe bd. Chişinău făcând obişnuitul slalom trotuar - stradă - trotuar - scări - terasă - gard ca să evit maşinile parcate aiurea, când mi-am dat seama că în faţa mea umblă un nevăzător. Înainta lent şi la fiecare pas îşi folosea bastonul ca pe un radar pentru obstacole. Stânga - dreapta - stânga - dreapta, pas cu pas, pe drumul lui obişnuit, atent reconstruit în minte. În mâna stângă avea o plasă de cumpărături, ieşise probabil să-şi ia ceva de mâncare. Ce aventură sinistră trebuie să fie să mergi chiar şi până la magazinul din colţ când eşti orb sau bătrân sau gravidă sau în scaun cu rotile sau bolnav psihic într-un oraş ca ăsta, mă gândeam. Şi atunci am văzut-o. Era fix în faţa lui. O maşină parcase chiar pe trecerea de pietoni a unei străzi lăturalnice spre care omul meu se îndrepta încrezător. Bastonul a mers la dreapta pe sub botul maşinii parcate şi l-am văzut cum se loveşte nasol la genunchi şi la coapse, apoi la burtă, în caroseria nesimţirii. S-a îndreptat, a pipăit cu mâinile capota de metal lucios şi a trecut şovăind pe lângă, ştergând cu cămaşa următoarea maşină parcată în scârbă pe trotuar.

În fapt, dizabilitatea nu e atât lipsa unei abilităţi, cât o relaţie între indivizi şi mediile lor sociale. Oamenii cu dizabilităţi sunt expuşi experienţei de a trăi în propriile corpuri ca în nişte realităţi fizice controlate, posedate şi abuzate de alţii. A avea dizabilităţi te condamnă la două nedreptăţi simultan: atât la o viaţă fantomatică (un soi de arest la domiciliu), cât şi la o supraexpunere în momentul ieşirii în spaţiul public (sentimentul constant că eşti privit cu milă sau cu dispreţ, cu compătimire sau cu jenă).

Expoziţii care să ia în considerare aceste realităţi sociale sunt atât de rare, încât cred că dacă nu am fi făcut-o noi, cineva tot ar fi trebuit să o facă. Iar bucuria persoanelor cu dizabilităţi prezente la vernisaj e argumentul cel mai puternic că am reuşit să producem nu doar o expoziţie mişto, dar şi un bine public.

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici