Interviu cu Luca Istodor, directorul "Super": Prezentăm filme care pot fi considerate "politice"

Cum se schimbă adolescenţii cu care lucrezi după cinci ani de când ai demarat manifestarea, tu însuţi ca adolescent?

Am început "Super" ca adolescent, în clasa a 10-a, atunci când făceam şi eu filme şi voiam să existe un loc dedicat regizorilor adolescenţi. Nu ştiu dacă pot să spun că există schimbări "generale", dar e interesant că, fiindcă trece din ce în ce mai mult timp de când am terminat liceul, ştiu din ce în ce mai puţini oameni care vin la festival. Cumva, ajung să devin din ce în ce mai "bătrân" (uau, într-un an termin facultatea), iar "Super" rămâne constant tânăr. Cu toate că e un sentiment ciudat să te vezi timp de câteva zile pe an între adolescenţi, tu nemaiavând vârsta respectivă, în acelaşi timp mă bucură, fiindcă înseamnă că "Super" va continua să trăiască cumva "pe cont propriu", că ştafeta se dă mai departe. Cu toate că festivalul a început cu o echipă formată, majoritar, din prieteni şi cunoştinţe de-ale mele, şi cu regizori participanţi pe care îi cunoşteam, mai mult sau mai puţin, mă bucură mult să văd că "Super" a trecut complet de acel stadiu, şi că a ajuns să aibă notorietate printre liceeni. În fiecare an avem artişti noi care se alătură "comunităţii Super" din zeci de oraşe din ţară, fie că fac poezie, fotografie, film sau pictură. În fiecare an avem sute de înscrieri din toată lumea pentru competiţia internaţională din cadrul festivalului (şi anul trecut am avut şi primii invitaţi internaţionali). Şi, nu în ultimul rând, în fiecare an avem vreo douăzeci de voluntari noi, iar unii dintre ei rămân parte din echipa de organizare.

Cum s-a schimbat publicul "Super" ?

Nu ştiu dacă publicul "Super" s-a schimbat ca şi componenţă. Publicul e format, majoritar, din adolescenţi, dar încurajăm întotdeauna şi adulţii să vadă filmele. Credem că ideile adolescenţilor trebuie să ajungă şi să fie înţelese şi de adulţi. Cu siguranţă, publicul a crescut considerabil de la primele două ediţii când abia dacă ne dădeam seama cum să promovăm festivalul şi cum să aducem adolescenţii în sala de cinema. Cred că schimbarea pe care încercăm în mod constant să o facem e să ajungem la cât mai mulţi adolescenţi, indiferent de mediul social din care provin sau de localitate. Fiindcă Super s-a născut în Bucureşti, cu câţiva regizori de la liceele "cunoscute" ale Capitalei, iniţial atrăgea mai mult public de la aceste licee. Am realizat asta şi am început să promovăm "Super" mai mult în ţară şi în licee unde noi nu aveam cunoştinţe şi prieteni în mod direct. Vrem să fie o comunitate deschisă tuturor.

Dar tu cum erai înainte de "Super" şi cum eşti acum, de când ai pus festivalul pe picioare?

Când am început "Super", aveam 16 ani, mă uitam la zeci de filme şi făceam filme cu prietenii prin Bucureşti. Am organizat o proiecţie la Cinema Studio iniţial, cu ajutorul unei prietene, Ioana Mihali. Au venit vreo 70-80 de oameni. Mulţi ne-au zis că e o idee bună, aşa că am zis: "de ce să nu-l facem festival?". Nu realizam în ce urma să intrăm. Nu aveam idee cum se organiza un festival - nu aveam idee cum se compunea un mail oficial sau cum faci un call pentru voluntari, dar am învăţat pe parcurs. Au urmat ore de chiulit de la şcoală ca să trimit mail-uri către parteneri şi să pun la punct evenimentele festivalului, nopţi nedormite ca să scriu proiecte pentru finanţare, şi, evident, mi-am făcut zeci de prieteni şi cunoştinţe, super-talentaţi şi pasionaţi de artă, ca şi mine. E amuzant că, cu toate că festivalul (de film) continuă şi se dezvoltă din ce în ce mai mult, eu acum nu mai sunt atât de pasionat de film, mă preocupă mai mult drepturile LGBT şi activismul pentru drepturile omului şi cu asta vreau să mă ocup după ce îmi termin studiile. Dar am învăţat atât de multe despre organizarea de evenimente, despre coordonarea unei echipe, despre cât de important e ca oamenii să aibă un spaţiu al lor unde să se exprime (în cazul ăsta, adolescenţii pasionaţi de artă). Sunt lucruri cu care voi rămâne cu siguranţă, în orice domeniu aş lucra mai târziu.

Cum a evoluat "Super" pentru voi (dincolo de cifrele de pe site) de la un an la altul până la această a VI-a ediţie?

De la acea proiecţie singură la Cinema Studio, "Super" a început încet-încet să răspundă la diverse nevoi pe care le sesizam. Am realizat că, chiar dacă noi proiectăm filme făcute de adolescenţi, de multe ori tinerii nu au unde să înveţe să facă film, aşa că am început să organizăm workshop-uri de film. Când promovam festivalul în licee, ne-au zis mai mulţi adolescenţi că ar vrea să participe şi la un workshop de fotografie, aşa că la ediţia următoare am organizat unul. Am realizat că lumea are o grămadă de prejudecăţi despre comunitatea LGBT şi că e un subiect despre care nu se vorbeşte la şcoală, la ore, aşa că am organizat o proiecţie LGBT anul trecut, şi, anul acesta, o proiecţie de filme "politice". Am cunoscut mulţi adolescenţi care scriu poezii dar ne-am dat seama că nu există prea mult contact între poeţi "consacraţi" şi poeţii adolescenţi, aşa că am făcut un workshop de poezie. Cumva, "Super" a strâns evenimente de care era şi este nevoie, şi suntem foarte mândri şi fericiţi de cum a evoluat.

De ce a fost nevoie de o manifestare adresată adolecenţilor?

Cred că e mare nevoie de spaţii dedicate artiştilor adolescenţi, spaţii unde să fie încurajaţi să creeze film sau alte feluri de artă, spaţii unde să vorbească cu alţi adolescenţi ca ei. "Super" a ajuns un fel de comunitate (în sensul foarte larg) de adolescenţi, care se pot educa între ei, care discută despre film şi artă, şi care, evident, la finalul fiecărei zi de festival, merg la petreceri şi dansează împreună. În plus, vorbim de eterna problemă a educaţiei cinematografice în licee, care încă nu a fost rezolvată. Din propria mea experienţă, educaţia vizuală în liceu era considerată de mulţi o materie "marginală", pe care oamenii nu o luau în serios (cu toate că profesorul meu ţinea nişte cursuri extrem de interesante). Ca să nu mai spun că, dacă nu eşti la un profil de specialitate, faci educaţie vizuală doar o oră pe săptămână sau o oră la două săptămâni. Lucrul ăsta trebuie rezolvat la nivel instituţional, iar, până când e rezolvat, noi încercăm să oferim nişte alternative celor care sunt pasionaţi de artă şi film, în mod special.

Care au fost cele mai grele momente din organizarea "Super" din 2013 încoace?

Cred că, încă de la început, "Super" a fost plin de situaţii-limită, foarte stresante, şi lucruri făcute în ultimul moment. Asta şi pentru că nu aveam experienţă în organizare, şi pentru că echipa noastră era făcută din adolescenţi, şi mulţi dintre ei vedeau "Super" ca o simplă activitate extraşcolară. Chiar şi pentru mine, iniţial, a fost greu să realizez cât de mare e responsabilitatea de a organiza "Super", şi, că, dacă uit să fac ceva, poate avea efecte destul de grave şi reale (săli goale la cinema, parteneri sau sponsori furioşi, invitaţi rămaşi fără cazare etc.). Cred că abia la ultimele două ediţii s-au (mai) aşezat lucrurile.
Ca să dau câteva exemple, ţin minte cum la a doua ediţie ne chinuiam foarte mult să promovăm festivalul, şi am hotărât să punem afişe (eu şi o colegă de liceu), prin oraş, timp de o zi întreagă. Am mers pe la 5-6 licee şi prin încă pe atâtea localuri, prin căldură, sperând că lumea o să afle despre festival. Rezultatul nu a fost atât de satisfăcător însă, fiindcă a doua ediţie a fost ediţia la care am avut cel mai puţin public. Un alt exemplu ar fi, în mod clar, scrierea unor aplicaţii de finanţare, de care atunci îmi era groază. Am intrat pe site-ul CNC şi am descărcat formularele, le-am completat cum am putut mai bine, dar, surpriză, am realizat între timp că nu avem o entitate juridică prin care să aplicăm pentru finanţare. Dând telefoane prietenilor şi cunoştinţelor, am reuşit să organizăm acea ediţie prin Asociaţia Vira, care a crezut în noi şi ne-a susţinut la momentul respectiv.

Când ai simţit diferit şi în ce fel filmele ( şi în general) evenimentele "Super" în comparaţie cu oferta obişnuită din cinematografe (şi săli de expoziţie)? Şi din ce puncte de vedere le vezi apropiate de ce se vede în general (cu ce zone de expresie din ce se vede în general)?

Mi-e greu să fac orice fel de generalizări legate de filme, fiindcă mi se par extrem de diverse. Însă cred că e foarte relevant că sunt filme făcute din pasiune, care de obicei abordează subiecte "apropiate" adolescenţilor sau preluate din experienţa lor, proprie: de la filmul care a câştigat la ediţia a doua, care prezintă tăierea tradiţională a unui porc de Crăciun, la filmul câştigător în 2016, despre un adolescent care-şi descoperă sexualitatea sau la unul dintre filmele de anul trecut, al cărui punct central era cântecul fredonat de străbunica regizoarei. De multe ori, adolescenţii nu au echipamente foarte sofisticate sau bani să plătească actori profesionişti, ci fac filme cu prieteni şi cu ce găsesc prin casă ca decor şi echipament. De obicei, nu sunt filme cu efecte speciale sau poveşti foarte complicate: avem multe filme experimentale, multe documentare.

Cum s-a simţit nevoia secţiunilor care se văd azi în program?

Anul acesta, avem o competiţie naţională, una internaţională, secţiunea "Festival Friends" şi secţiunea "Incidental Politics". Primele două au filmele diverse, alese din toate filmele primite (am primit 100 de filme din România şi Moldova şi vreo 300 din alte ţări). Cu toate că le numim competiţii, noi întotdeauna încercăm să ne distanţăm de idea de concurs. Cred că mulţi adolescenţi sunt obişnuiţi cu concursurile şcolare, unde se pune foarte mare accentul pe a câştiga. La Super, ni se pare important ca filmele să fie proiectate, să se creeze discuţii, şi mai puţin cine câştigă. Secţiunea Festival Friends, cu filme făcute în proiecte ale "Super" sau prietene cu festivalul, cuprinde filme finanţate în cadrul Super Pitch (un concurs pe care îl ţinem anual în care adolescenţii ne prezintă idei de filme şi noi le acordăm bani ca să îşi realizeze filmul), filme realizate la workshop-urile Let’s Go Digital, workshop-urile Asociaţiei Vira şi workshop-urile de film "Super" din timpul anului. La "Incidental Politics" prezentăm filme care pot fi considerate "politice", care abordează teme precum comunitatea LGBT, refugiaţii, etc. Înainte de festival, mai avem o proiecţie numită "Supercapitol", unde proiectăm filme în care oamenii recită poezii în moduri cât mai creative şi vrem să explorăm cum se îmbină poezia şi filmul.

Ce rămâne pentru tine după o ediţie "Super"?

Rămân cu discuţiile de la Q&A de după proiecţii, în care fiecare adolescent spune cum şi-a realizat filmul, rămân cu petrecerile unde cu toţii sărbătorim cumva că am reuşit, cu multă muncă, să organizăm încă o zi de festival, rămân cu noi prieteni, rămân cu gala de închidere unde toţi regizorii şi artiştii vin pe scenă, rămân cu nişte cifre legate de câţi oameni au venit, câţi invitaţi am avut, câţi participanţi au fost la expoziţie şi sunt uimit în fiecare an de cât creşte festivalul.