INTERVIU cu Pascal Bruckner: Fericirea nu este scopul meu în viaţă, prefer să fiu pasionat şi liber

Pascal Bruckner dezvăluie în paginile romanului-confesiune "Fiul cel bun", apărut recent la editura Trei, secretele personale. În fiecare seară, sub privirea iubitoare a mamei, fiul cel bun se roagă la Dumnezeu ca tatăl lui să moară, pentru că este un soţ violent şi pervers, un antisemit patologic.

În interviul acordat MEDIAFAX, Pascal Bruckner vorbeşte despre momentul în care s-a hotărât să scrie această carte şi despre relaţia pe care a avut-o cu tatăl său. Ajuns un scriitor de succes, Pascal Bruckner povesteşte că, încă din copilărie, şi-a dorit să nu semene cu tatăl său şi a făcut tot posibilul ca viaţa sa să fie diferită de cea a familiei sale.

De asemenea, în inteviul acordat MEDIAFAX, Pascal Bruckner vorbeşte şi despre violenţa domestică, despre respectul pe care oamenii ar trebui să-l înveţe în sânul familiei, dar şi despre felul cum vede România şi schimbările care s-au petrecut de la prima sa vizită, în 1990, şi până-n prezent.

Prezentăm interviul acordat de scriitorul francez Pascal Bruckner agenţiei MEDIAFAX:

Reporter: Se spune că cei mici imită comportamentul părinţilor. Dumneavoastră aţi asistat la certuri, violenţe în familie, cum aţi reuşit să vă detaşaţi de toate acestea şi să deveniţi diferit de tatăl dumneavoastră?

Pascal Bruckner: Mi-au trebuit ani. A fost un proces lung. Am devenit adolescent, apoi am mers la facultate, la Paris, aşa că este o muncă de-o viaţă. Dar am decis încă de când eram foarte mic să fiu foarte diferit de părinţii mei. N-am vrut să le semăn şi aşa am reuşit să-mi construiesc o viaţă diferită de cea pe care au trăit-o ei.

Rep.: Există părinţi care rămân împreună de dragul copiilor, chiar dacă nu se mai înţeleg, se ceartă în faţa lor şi nu mai există armonie. De ce credeţi că nu divorţează?

P.B.: Nu ştiu, ar trebui întrebaţi. Poate că găsesc mai multe avantaje în a rămâne împreună decât dacă se despart.

Rep.: Dar de multe ori copilul suferă, la fel cum s-a întâmplat şi în cazul dumneavoastră.

P.B.: Nu ştiu, poate pentru că nu sunt suficent de puternici să divorţeze, aşa că preferă să rămână în iad, decât să îşi asume riscul de a fi singuri.

Rep.: Nu sunt puţin egoişti?

P.B.: Da, dar ce putem face? Oamenii sunt egoişti.

Rep.: V-aţi gândit vreodată cum ar fi fost viaţa dumneavoastră, dacă părinţii ar fi divorţat?

P.B.: Nu, pentru că nu s-ar fi întâmplat niciodată, era în zadar să mă gândesc la asta. Dacă s-ar fi întâmplat, probabil, aş fi rămas cu mama mea, am fi locuit într-un apartament mic. Dar oricum divorţul nu a fost o opţiune.

Rep.: Nu a fost greu pentru dumneavoastră să scrieţi această carte, să rememoraţi toate acele întâmplări neplăcute?

P.B.: Nu, nu a fost atât de greu. Cel mai greu a fost să mă decid să scriu cartea, nu să o scriu.

Rep.: Când aţi decis să scrieţi cartea?

P.B.: În urmă cu trei ani, când tatăl meu a murit.

Rep.: De ce aţi decis să scrieţi cartea după moartea tatălui?

P.B.: Pentru că editorul meu mi-a cerut şi mai mulţi prieteni mi-au spus să o scriu, aşa că am luat această decizie.

Rep.: Deci, într-un fel e o decizie de marketing?

P.B.: Nu, e mai mult decât marketing. Venise timpul să o scriu.

Rep.: Dacă scriaţi cartea înainte de moartea tatălui, ar fi fost ca o răzbunare, în condiţiile în care, în carte, spuneţi că îl uraţi foarte tare.

P.B.: Da, ar fi fost devastator pentru el. Am aşteptat să moară ca să scriu despre el.

Rep.: Deci, până la urmă, v-aţi iubit tatăl.

P.B.: Nu ştiu dacă cuvântul "iubire" este potrivit, dar a fost un mix de afecţiune şi furie.

Rep: Şi nu aţi vrut să-l răniţi.

P.B.: Nu am vrut să-l rănesc. Era bătrân, bolnav, în spital, aşa că nu am vrut.

Rep.: În momentul în care a murit aţi simţit vreun fel de uşurare sufletească? În carte spuneţi că v-aţi dorit să moară.

P.B.: Ei bine, nu ştiu. A fost un mix de sentimente. M-am gândit la formalităţile administrative. A fost mult de muncă pentru acest proces birocratic.

Rep.: Există statistici alarmante în ceea ce priveşte violenţa domestică. Multe femei sunt bătute de soţii lor. Care credeţi că ar fi soluţia pentru ca aceste situaţii să nu se mai întample?

P.B.: Această situaţie se prezintă mult mai bine acum decât înainte. Oamenii merg la poliţie mai uşor pentru a denunţa bătăile. Singura soluţie e să educi oamenii şi să-i înveţi să nu fie violenţi.

Rep: Educaţia venită de la familie.

P.B.: Da. Oamenii să înveţe ce înseamnă respectul.

Rep.: Să schimbăm puţin subiectul şi să vorbim despre România. Dumneavoastră aţi venit prima dată în România în 1990, după care au urmat mai multe vizite. Cum aţi găsit România atunci şi cum vi se pare astăzi?

P.B.: România de atunci era foarte săracă, speriată, oamenii se temeau de orice, dar s-a schimbat foarte mult de atunci. Ţara este mai bogată, oamenii sunt mai frumoşi şi mai liberi. S-a schimbat total din 1990. Ieşirea din comunism a fost un mare succes, chiar dacă mai sunt multe lucruri de făcut.

Rep.: Cum ar fi?

P.B.: Clădirile, construcţiile, respectul pentru casele vechi, lupta contra corupţiei, a mizeriei, respectul pentru minorităţi, respectul pentru propriile valori. Sunt multe lucuri de făcut şi de schimbat.

Rep.: Despre Bucureşti se spune că este "Micul Paris". Ce părere aveţi despre această comparaţie?

P.B.: Să fiu sincer e greu să văd Parisul în Bucureşti. Bucureştiul are farmecul lui, dar "Micul Paris" a fost distrus de Ceauşescu. Sunt sigur că a fost un oraş frumos, cu clădiri minunate, dar comunismul l-a distrus. Deci, cred că e un fel de nostalgie pentru Paris. Dar nu arată în niciun caz ca Parisul.

Rep.: Ce îi lipseşte?

P.B.: Foarte multe clădiri au fost distruse sau au fost urâţite de cele noi, deci e păcat, dar e un oraş diferit acum. Cred că spiritul Parisului a rămas în mintea oamenilor, în sufletul oamenilor.

Rep.: Au fost lucruri mai puţin plăcute care vi s-au întâmplat în vizitele dumneavoastră în România?

P..B.: N-am avut niciodată experienţe neplăcute.

Rep.: Aţi avut ocazia să vizitaţi România sau aţi petrecut timpul mai mult în Bucureşti?

P.B.: Da, am fost în multe locuri, precum Sinaia, Braşov, Iaşi, Moldova. Mi-ar fi plăcut să văd urşi şi bivoli, pentru că ştiu că aveţi, dar nimic rău nu mi s-a întâmplat. Poate doar că acum câţiva ani am fost atacat de câini, în Bucureşti, dar erau câini mici şi i-am alungat repede. Dar până acum totul a fost bine, nimic neplăcut nu s-a întâmplat.

Rep.: Povestea din cartea "Fiul cel bun" este una foarte tristă. Sunteţi în prezent un om fericit?

P.B.: Nu ştiu, nu-mi pasă de fericire.

Rep.: De ce nu?

P.B.: Pentru că eu cred că nu e preocuparea mea principală. Nu ar trebui să fie valoarea principală a fiinţei umane. Fericirea nu este scopul meu în viaţă, deci nu mă interesează să fiu fericit sau nu.

Rep.: Dar este important să fii fericit, nu?

P.B.: Este mai bine să fii pasionat şi liber, deci când îmi desăvârşesc pasiunile sunt foarte fericit.

Născut la Paris, în 1948, Pascal Bruckner este romancier şi eseist, o figură emblematică a intelectualităţii franceze. La editura Trei au apărut toate romanele sale: "Casa îngerilor", "Luni de fiere", "Hoţii de frumuseţe", "Care dintre noi doi l-a născocit pe celălalt?", "Iubirea faţă de aproapele", "Căpcăunii anonimi", "Copilul divin", "Palatul chelfănelii", "Iubito, eu mă micşorez!...", "Păzea, se-ntoarce Moş Crăciun!", "Paria", precum şi volumele de eseuri "Noua dezordine amoroasă", "Fanaticii apocalipsei", "Paradoxul iubirii", "Căsătoria din dragoste", "Euforia perpetuă", "Mizeria prosperităţii", "Tirania penitenţei. Eseu despre masochismul occidental".