Interviu cu Sergiu Nicolaescu: Deşi sunt un luptător şi nu mă sperie nimic, acum nu mai am cu cine să mă lupt

Să începem cu filmele? E frumos afară, ne-am fi aşteptat să vă întâlnim pe un platou de filmare, nu într-un birou…

Sergiu Nicolaescu: Vremea se îndreaptă acum, dar doar vremea de afară, nu şi vremurile. Din păcate cinematografia trece printr-o criză, iar genul meu de filme se face din ce în ce mai greu.

Nu mai sunt bani?

Sergiu Nicolaescu: Nu mai sunt bani, nu mai sunt condiţii. Eu făceam filme grele, de talie mondială. Circulau în lumea întreagă. Am făcut şi filme străine în România. 27 de filme europene şi unul american.

Nu v-a tentat să compensaţi lipsa mijloacelor prin tehnicile noi de prelucrare computerizată?

Sergiu Nicolaescu: Nu. Pe mine tehnica nu mă impresionează, pentru că eu sunt inginer ca formaţie. Întotdeauna am avut un avantaj faţă de colegii mei din punctul ăsta de vedere. Sunt obişnuit cu tehnica şi cu faptul că aceasta se schimbă, avansează, se modernizează. Dar, vedeţi dumneavoastră, există o indicaţie din partea regizorului, însă contează priceperea omului care face trucajele. Iar acesta uneori nu ştie ce înseamnă film istoric, armată şi aşa mai departe… Nu are cum să iasă ca un film bun, făcut „pe viu”. În filmele mele, eu am mişcări ale armatei care i-au uimit pe americani. Ba chiar şi pe ruşi. Iar ruşii aveau mai mulţi oameni decât mine, aveau chiar şi câte o divizie. Bine, am avut şi eu o divizie „de pace”, cum se spunea, de 5.000 de oameni, la „Mihai Viteazul”. Dar diferenţa dintre mişcările pe care le făceam eu şi ale lor era imensă. Şi ruşii îşi mişcau armatele, dar armatele lor nu se întâlneau niciodată. Ei bine, eu am făcut aceste întâlniri. Mi-am dat seama ce le lipsea ruşilor. Ei aveau un număr de cascadori cu care filmau detalii dintr-o bătălie mare. Aveau cascadori buni, dar nu aveau planurile medii, în care să vezi o sută, două, trei, cinci sute de oameni cum pleacă la atac cu lancea, cu sabia, cu baioneta… Şi aici a venit inovaţia mea. În plus, eu comandam direct armata, pentru că am făcut şi şcoala de ofiţeri. Luam microfonul şi le dădeam ordine. Pe ofiţeri îi îmbrăcam şi îi băgam şefii grupelor de filmare. Din acest motiv „Mihai Viteazul” a şi ajuns la un moment dat pe locul III într-un top al filmelor istorice, realizat de IMDB. Americanii mă studiază la facultate…

 Vă studiază ca să fure meserie? Ca să vă poată copia?

Sergiu Nicolaescu: N-au cum să mă copieze. Eu aveam la dispoziţie Armata. În armată erau tineri de la 18 la 22 de ani maximum. Fiind tineri, ei credeau în ceea ce făceau. Se jucau. Îşi aduceau aminte de copilărie şi se jucau. Dar de data asta îmbrăcaţi cu costume de epocă, cu arme adevărate… La un moment dat, îmi amintesc că aveam o bătălie. Romanii cu dacii. Le-am vorbit cinci minute romanilor, cinci minute dacilor, le-am explicat de ce luptă. Apoi le-am spus „Acuma porniţi!”. Şi au pornit. Mi-a luat două ore să-i despart.

Toate armele văzute în filmele mele erau arme adevărate. Ni le punea Armata la dispoziţie. Avea Armata Română nişte depozite uluitoare. Din primul război mondial, din al doilea război mondial. Uniforme, puşti, tunuri. Acum nu mai există nimic. Ni-mic. Armele vechi ori s-au aruncat la fier vechi, ori s-au vândut colecţionarilor din Occident. S-a ales pulberea, praful. Noi ne băteam cu arme adevărate, de oţel. La un moment dat am găsit în Bulgaria arme din 1877. Săbii originale, de-ale ostaşilor români, făcute în Germania, de Solingen. De asta filmele mele erau mult mai realiste decât ce se face acum, pe computer. Pentru că eu m-am apropiat altfel de realitate, am imitat realitatea, am retrăit-o, nu am creat nişte mişcări de dragul filmului.

Citeşte interviul integral cu Sergiu Nicolaescu pe www.playboy.ro.