INTERVIU: Dan Lungu: Am oroare de rutină, de autopastişă, de plictiseală

Dan Lungu, cel mai tradus autor român în străinătate, a promovat, săptămâna trecută, cel mai recent roman al său, "În iad toate becurile sunt arse", într-un turneu la Bucureşti, Bacău, Suceava şi Iaşi.

Dan Lungu a povestit, în interviul acordat MEDIAFAX, de ce a ales să prezinte lumea adolescenţei, dar şi ce înseamnă pentru el, ca scriitor, iadul.

Victor, protagonist al romanului, trăieşte cu senzaţia acută că îşi supravieţuieşte propriei tinereţi. După copilărie şi adolescenţă, vârste pe care le suprapune, retrospectiv, cu cea mai bună perioadă a vieţii, are sentimentul că prezentul se derulează din inerţie. Îndeplineşte o muncă bizară, nesatisfăcătoare, la care se adaugă obsesia că propria soţie, vesela Veronica, se transformase în timp într-o femeie care îi seamănă perfect, dar care nu mai păstrează nimic din şarmul şi visurile fetişcanei cu care se însurase. În derapajele sale evazioniste, memoria îi proiectează mereu filmul trecutului, când, alături de gaşca de colegi de liceu, totul avea sens şi savoare. Scenele din adolescenţă, rememorate în limbaj colocvial-argotic, se derulează în ritm alert şi debordează de umor uneori licenţios. Prezentul îşi are însă propria contribuţie la naraţiune. Într-o zi, în preajma Crăciunului, Victor întâlneşte un bărbat care vorbeşte o limbă stranie, însoţit de Nana, traducătoarea sa. Alături de aceştia, intră într-o aventură ce i-ar putea schimba viaţa.

Prezentăm interviul acordat de Dan Lungu agenţiei MEDIAFAX:

Reporter: Cum a început povestea cărţii "În iad toate becurile sunt arse"?

Dan Lungu: E un proiect vechi, chiar foarte vechi, pe care l-am tot amânat. Atmosfera fabuloasă a găştilor de liceeni şi argoul m-au fascinat întotdeauna, ca şi ceea ce se întâmplă în timp cu entuziasmul şi efervescenţa adolescenţei. În ultimii doi-trei ani, mi-am propus să-l duc la capăt, pentru că am simţit cum capacităţile empatice pentru o astfel de lume îmi scad, sensibilitatea pentru acest limbaj se diminuează şi că peste câţiva ani va fi prea târziu pentru o asemenea carte. Cred că unele romane nu pot fi scrise decât la o anumită vârstă.

Rep: Pe lângă povestea din prezentul lui Victor există şi povestea adolescenţei lui. De ce aţi ales să alternaţi povestea din prezent cu povestea din adolescenţă?

D.L.: Povestea din adolescenţă, la persoana întâi, este discursul obsesiv al lui Victor despre vârsta de aur. Uneori e vorba de o poveste spusă către ceilalţi, alteori e doar muzica din capul său. E tubul de oxigen care îl ţine în viaţă. E o poveste care irumpe sistematic în prezent, în momentele de criză. De fapt, povestea din trecut e foarte prezentă în mintea şi viaţa lui Victor. În carte, le alternez pentru nu am o soluţie tehnică rezonabilă pentru a reda simultaneitatea lor la nivel psihologic.

Rep.: Este, într-un fel, aceasta povestea formării lui Victor ca bărbat?

D.L.: Victor este mai degrabă un inadaptat decât un imatur. Integrarea în mecanismele vieţii sociale, intrarea în rutina vieţii cotidiene şi adoptarea convenţiilor îi repugnă, pentru că le simte ca pe o trădare a nonconformismului adolescentin. Îmblânzirea socială înseamnă uciderea spontaneităţii şi conştientizarea acestui fapt îi provoacă revolte, crize ori reverii ecleziastice asupra zădărniciei. Nu reuşeşte să găsească echilibrul între asumarea responsabilităţilor şi păstrarea efervescenţei interioare, între compromisul cu lumea şi păstrarea inocenţei. De aceea, e fascinat de povestea lui Moş Crăciun, rezerva simbolică de inocenţă şi bunătate a lumii, ca şi de copiii cu handicap, a căror marginalitate cumva o împărtăşeşte.

Rep: Tehnic, cum aţi reuşit să alternaţi, o dată între stilul poveştii din adolescenţă şi stilul poveştii din prezent şi a doua oară, între planul ficţional şi cel al poveştii de cuplu din viaţa personajului principal?

D.L.: În astfel de combinaţii, care mizează, printre altele, pe contrast, nu atât problemele tehnice legate de stil sunt cele mai complicate, se găsesc soluţii pentru ele, ci de starea de spirit din spatele stilului. Alternarea unor atmosfere interioare radical diferite sunt foarte solicitante şi, evident, cronofage. Trecerea de la o stare de spirit la alta în manieră convingătoare, care să reverbereze şi la nivelul detaliilor, e un travaliu cu propria ta psihologie. În acest punct, scriitorul are multe în comun cu arta actorului.

Rep: "Oamenii au o singură viaţă, însă mai multe morţi. Cel puţin aşa e la el. Fiecare moare de câte ori poate suporta chestia asta. Unii au ajuns chiar la zece bucăţi. Cu cât mori mai des, cu atât eşti mai viu", scrieţi în carte. Dumneavoastră când aţi "murit" ultima dată ca scriitor?

D.L.: Desigur, totul se întâmplă la nivel simbolic. Ca scriitor, e de preferat să mor cu fiecare carte, pentru a avea energia să mă reinventez. Am oroare de rutină, de auto-pastişă, de plictiseală. Desigur, e dureros să părăseşti terenul călduţ al lucrurilor câştigate, să rişti de fiecare dată, însă e absolut necesar Cred că autorul e o fiinţă plurală şi trebuie să-şi exploreze diferitele dimensiuni ale identităţii. Astfel rişti cu fiecare carte. Uneori mă gândesc cu nemulţumire la autorii care nu au nici o carte ratată, asta înseamnă că niciodată nu au riscat destul de mult; altfel spus, multe lucruri frumoase şi interesante pe care ni le-ar fi putut dezvălui au rămas îngropate pentru totdeauna.

Rep: Cartea se numeşte "În iad toate becurile sunt arse". Mai mulţi scriitori au definit iadul în opera lor (de exemplu, J.P Sartre în "Cu uşile închise"). Iadul dumneavoastră cum arată?

D.L.: Conformismul, rutina cotidiană, încremenirea în proiect, falsitatea, lipsa de comunicare, egoismul, toate sunt luciri ale iadului.

Rep: Cartea dumneavoastra este promovată şi printr-un filmuleţ. Cine a avut această idee?

D.L.: Nu e nicicum o idee nouă. S-a mai făcut şi în România, iar în străinătate e ceva clasic. Problema cea mai mare nu este să-ţi vină ideea, ci să găseşti pe cineva care să-ţi facă filmuleţul. Artistul vizual Matei Bejenaru a fost cel care a încurajat proiectul, iar Lavinia German şi Andrei Cozlac, colegii lui, sunt cei care l-au realizat. Textul din Harms eu l-am vânat şi adaptat, iar Lavinia şi Andrei, pornind de aici, au făcut o treabă minunată, după gustul meu.

Rep.: La un moment dat spuneţi, în filmuleţ: "De aceea e mai bine nici să nu vorbim despre el (scriitor), ci mai degrabă despre cartea lui". Credeţi că, uneori, pentru cititor contează mult profilul scriitorului (cât de cunoscut este etc.) atunci când alege cartea?

D.L.: Scriitorul visează să fie judecat exclusiv după valoarea estetică. Desigur, este o naivitate, dar la care nu e bine să renunţe. În realitate, cititorul alege după o sumedenie de criterii, de la notorietate şi biografia autorului până la preţul cărţii sau dacă figura scriitorului îi inspiră simpatie au ba. Fireşte, nu toţi cititorii aleg la fel...

Rep.: De asemenea, de ce aţi decis să promovaţi cartea printr-un turneu? În ce constă acest turneu (veţi face lecturi publice etc.)?

D.L.: Întâlnirile mele cu publicul românesc sunt, din păcate, foarte rare, aşa că de data asta am decis să depăşesc acest neajuns. Din punctul meu de vedere, accentul ar trebui să cadă pe dialogul cu publicul, pe discuţie. Evident, citesc de fiecare dată câteva fragmente. Cred că din cele mai puţin argotice...

"În iad toate becurile sunt arse" (colecţia "Fiction Ltd.") este al patrulea roman al lui Dan Lungu publicat de Polirom, după bestsellerurile "Raiul găinilor" (2004, ediţia a II-a, 2007, ediţia a III-a, 2010), "Sînt o babă comunistă!" (2007, ediţia a II-a, 2010) şi "Cum să uiţi o femeie" (2009, ediţia a II-a, 2010).