INTERVIU - Helga Weissová, supravieţuitoare a Holocaustului: Nu credeam că după 70 de ani pericolul va fi din nou prezent

În 1938, Helga Weissová era o elevă din Praga. Împreună cu alţi aproximativ 45.000 de evrei din oraş, familia Helgăi s-a confruntat cu primul val al invaziei naziste: tatălui său i s-a interzis să lucreze, iar ei, să meargă la şcoală. Pe măsură ce vedea pe viu ororile naziştilor, Helga a început să-şi scrie experienţele într-un jurnal. În 1941, Helga şi părinţii săi au fost trimişi în lagărul de concentrare de la Theresienstadt. Acolo, ea a continuat să scrie despre barăcile sordide, raţionalizarea nemiloasă a hranei şi execuţii, dar şi despre speranţă, la care n-a renunţat, chiar şi în cele mai cumplite condiţii.

La 15 ani a fost mutată, împreună cu mama sa, în lagărul de la Auschwitz. Aici victimele au fost sortate chiar de Josef Mengele: la stânga, cei care mergeau în camerele de gazare, la dreapta, cei care erau cruţaţi. După zece zile, a fost deportată la Freiberg, lângă Dresda, scăpând iarăşi cu viaţă în urma unui marş forţat de 16 zile. Din cei 15.000 de copii sub 16 ani închişi la Theresienstadt şi trimişi apoi la Auschwitz doar 100 au supravieţuit.

La 70 de ani de la Holocaust, Helga Weissová spune că a supravieţuit chinurilor din perioada războiului pentru că nu şi-a pierdut niciodată speranţa că totul se va termina cu bine, dar şi datorită norocului.

"Nu a fost meritul meu, a fost o întâmplare, a fost o minune, a fost un noroc", spune Helga Weissová despre momentele în care a scăpat de camera de gazare şi a fost trimisă într-un lagăr de muncă.

În interviul acordat MEDIAFAX, Helga Weissová spune că scopul Holocaustului a fost să ucidă toţi evreii, mai devreme sau mai târziu. Toţi ar fi trebuit să ajungă în camera de gazare, însă naziştii i-au folosit pe unii dintre ei ca forţă de muncă, iar cei suficient de puternici au supravieţuit în cele din urmă.

"Cei care au avut această credinţă, care au avut această speranţă am fost cei care au supravieţuit. Noi am crezut în permanenţă că Germania va pierde acest război. Nici un moment nu ne-am pus problema că ar putea să-l câştige. Ştiam că nu va putea dura la infinit. Ideea era ca noi să rezistăm mai mult decât urma să dureze războiul, iar cei care nu ne-am pierdut această credinţă, această speranţă într-adevăr am supravieţuit", declară Helga Weissová în interviul acordat MEDIAFAX.

De asemenea, Helga Weissová vorbeşte despre situaţia actuală din lume, despre modul în care sunt priviţi evreii în prezent şi care sunt măsurile care ar trebui luate pentru ca discriminarea şi indiferenţa să nu mai existe.

Helga Weissová spune că ceea ce se întâmplă acum în lume "o îngrozeşte, o sperie" şi că nu credea, în 1945, când evreii au fost eliberaţi din lagăre, că, peste 70 de ani, va fi necesar să se vorbească din nou despre problemă, "că pericolul va fi din nou în jurul nostru". "Există riscuri şi mă tem ca lucrurile să nu se repete", spune pictoriţa în interviul acordat MEDIAFAX.

Helga Weissová a povestit despre perioada de dinainte de război, cât şi despre ce a trăit în perioada Holocaustului în cartea "Jurnal (1938 - 1945). Povestea unei fete care a supravieţuit Holocaustului", care a apărut recent la editura Pandora M, parte a Grupului Editorial Trei.

Prezentăm interviul acordat de Helga Weissová agenţiei MEDIAFAX:

Reporter: Sunt persoane care, după ce au trăit astfel de întâmplări precum cele trăite de dumneavoastră, nu vor să mai vorbească despre ele. Dumneavoastră cum de nu v-aţi suprimat amintirile?

Helga Weissová: De fapt, trebuie spus că niciunul dintre noi nu a uitat absolut nimic, doar că există oameni cărora le este mai greu să vorbească despre asta. Nici mie nu-mi este uşor, pentru că, de câte ori vorbesc, revăd toată groaza aceea în faţa ochilor mei, toate lucrurile îngrozitoare pe care le-am trăit. În schimb, consider că este de datoria mea să vorbesc, cred că trebuie să spun toate aceste întâmplări, pentru ca ele să nu fie uitate. De aceea, îmi înving toate sentimentele subiective şi vorbesc despre asta.

Rep.: Aveaţi 9 ani când s-a dat legea prin care tinerii evrei erau excluşi din şcolile publice. În "Jurnal", spuneţi că vestea v-a întristat, dar trebuia să suportaţi această idee, pentru că urmau alte lovituri, probabil mai grele. De unde provenea - la doar 9 ani - această conştientizare a pericolului? Aveaţi discuţii cu părinţii despre situaţia evreilor?

H. W.: Sigur, eram copii, dar ne vizitam unii pe alţii. Veneau la noi persoane care vorbeau despre situaţia politică şi, chiar dacă eram copii, auzeam. Poate că nu înţelegeam tot, dar, repetându-se aceste lucruri în jurul nostru şi discutându-se foarte multă politică, încetul cu încetul, am început să înţelegem şi noi că greul avea să urmeze.

Rep.: Aţi scris şi aţi desenat în lagărul de la Theresienstadt - aşa cum v-a sfătuit tatăl dumneavoastră - ceea ce aţi văzut. Nu v-aţi gândit că aţi fi putut avea probleme dacă vreunul dintre supraveghetorii lagărului v-ar fi găsit jurnalul şi desenele?

H. W.: La Theresienstadt încă se putea, nu ne controlau într-o asemenea măsură precum în celelalte lagăre. Puteam să desenăm. Nu era voie, bineînţeles, dar era posibil să ascundem desenele şi nu ne controlau într-o asemenea măsură cât să le şi găsească. Deci, la Theresienstadt încă se putea. Ce-i drept, nu era voie să expunem aceste desene. Este ceea ce-au păţit pictorii mai maturi, pictorii adulţi, care au încercat să picteze acolo aceleaşi lucruri pe care le-am desenat şi eu şi au încercat, într-un fel sau altul, să trimită aceste picturi în afară. După ce erau găsite, erau interpretate drept propagandă antigermană şi respectivii erau trimişi în lagăre mult mai îngrozitoare decât Theresienstadt, mai ales la Auschwitz. Eu am avut noroc - dacă se poate spune aşa -, deoarece alţi pictori adulţi, împreună cu familiile lor, au fost închişi în Mica Cetate - aşa se numea -, era parte din Theresienstadt care semăna cel mai mult a închisoare, iar eu am scăpat de acest destin. Norocul meu a fost că ei (supraveghetorii lagărului, n.r.) nu şi-au putut imagina că ar putea găsi desene asemănătoare în căminul copiilor, în cazemata copiilor - cum era numită. De aceea, pe mine nu m-au arestat odată cu ceilalţi pictori. Dar toţi ceilalţi pictori au plătit cu viaţa pentru picturile lor.

Rep.: În carte nu îl menţionaţi niciodată pe Adolf Hitler, folosiţi mereu termenii "ei", "aceştia", "lor". Ştiaţi, în acel moment, cine este în spatele programului de exterminare a evreilor?

H. W.: Nu ştiu dacă, fiind copil, îmi dădeam seama exact cine era organizatorul principal şi care era ierarhia. Dar, bineînţeles, nume precum Hitler, Göring (Hermann Göring, unul dintre cei mai importanţi membri ai Partidului Nazist, n.r.), Goebbels (Joseph Goebbels, ministrul Propagandei Publice în timpul regimului nazist, n.r.) le ştiam foarte bine şi îi înţelegeam pe nemţi, în sensul că ştiam că aceasta este filosofia lor, iar aceste nume le cunoşteam foarte bine, fără să ştiu foarte clar care erau funcţiile pe care le ocupau.

Rep.: În momentul în care aţi ajuns la Auschwitz, aţi decis să minţiţi în legătură cu vârsta pe care o aveaţi. Să fi fost acesta unul dintre motivele pentru care aţi supravieţuit acelor zile şi nu aţi fost trimisă în camera de gazare?

H. W.: Nu a fost meritul meu, a fost o întâmplare, a fost o minune, a fost un noroc. Acolo, pe peronul de cale ferată, ne-a selectat Mengele (Josef Mengele, supranumit "îngerul morţii", a fost un medic german care, în calitate de căpitan SS, a iniţiat şi condus selecţiile evreilor deportaţi din toată Europa pentru exterminarea lor de la Auschwitz-Birkenau, n.r.). El spunea cine merge la muncă şi cine merge la camera de gazare, iar faptul că eu, deşi nu împlinisem 15 ani, am fost trimisă într-un lagăr de muncă, împreună cu mama, nu este în niciun fel meritul meu. A fost pur şi simplu o întâmplare. Sigur că auzisem de numele lui Mengele, dar nu îl cunoşteam şi nu ştiam că el a fost acela care a hotărât unde să fim trimişi. Or, aceasta a fost o şansă mare a mea de a supravieţui. Absolut întâmplător, nu m-a întrebat care era vârsta mea reală, nu mi-a cerut amănunte, aşa cum li s-a cerut altor copii. Probabil şi pentru că eram mai dezvoltată pentru vârsta mea şi m-a trimis direct la muncă. Dar, subliniez, a fost o întâmplare.

Rep.: Dar de ce eraţi mutaţi dintr-un lagăr în altul? Dumneavoastră aţi trecut prin mai multe lagăre în anii războiului, cum se făcea selecţia celor care pleacă şi celor care rămân?

H. W.: Theresienstadt era o staţie intermediară. De acolo, aproape toţi am fost trimişi către Auschwitz, după aceea. Acolo ne-au selectat: persoanele în vârstă sau mai slăbite ori copiii care nu puteau munci au fost trimişi direct în camera de gazare şi, cu toate că destinul nostru final era ca noi, toţi evreii, să fim ucişi, voiau, totuşi, până în ultima clipă, să ne folosească forţa de muncă, de aceea, pe cei care puteam munci ne-au trimis în lagăre de muncă. Astfel, am fost trimisă la Freiburg, care era o secţie a lagărului de la Flossenbürg. De fapt, era secţia de muncă, un lagăr de muncă unde se produceau avioane, şi acolo am avut şansa - dacă pot să spun aşa - de a fi trimisă. Dar, după ce frontul a început să se apropie de Freiburg şi exista "riscul" de a fi eliberaţi, au încercat să ne ducă mai departe, să ne ducă într-un alt lagăr, pentru că ideologia lor perversă a rezistat până la capăt. Şi au vrut să ne trimită în lagărul principal din Flossenbürg, pentru a ne trimite direct în camera de gazare, astfel încât să-şi ducă până la capăt misiunea de a ne ucide. Dar, între timp, Flossenbürgul fusese eliberat, aşa că au căutat un alt loc în care să ne poată ucidă, ceea ce a fost, într-un fel, şansa noastră, pentru că, timp de 16 zile, ne-am aflat pe drum, în tren. Aşa că, între timp, am ajuns la Mauthausen, unde trebuia să fim ucişi în camera de gazare. Iarăşi am avut mare noroc, pentru că, fiind 16 zile pe drum, când am ajuns la Mauthausen, camera de gazare nu mai funcţiona de două zile. De ce n-a mai funcţionat nu ştiu să vă spun, or fi rămas fără gaz sau a intervenit Crucea Roşie, nu ştiu să vă spun, dar în mod sigur ştiu că, cu două zile înainte de sosirea noastră, s-a oprit funcţionarea camerei de gazare de la Mauthausen. Aşa că a fost din nou un noroc extraordinar că drumul acela a durat atât de mult şi nu ne-au mai trimis la camera de gazare. Am petrecut apoi cinci zile cumplite la Mauthausen, poate cele mai cumplite, dar după cinci zile am fost eliberaţi de armata americană, pe 5 mai 1945.

Rep.: V-aţi pierdut prietenii, familia, aţi trecut prin chinuri cumplite, dar speranţa că totul se va termina cu bine nu aţi pierdut-o niciodată. Ce v-a alimentat această speranţă?

H. W.: Am trăit în permanenţă cu speranţa, cu credinţa că vom supravieţui războiului. Cine pierdea această speranţă, această credinţă era pierdut. Poate şi aceasta ne-a ajutat să supravieţuim. Eu am avut iarăşi norocul extraordinar de a fi rămas împreună cu mama în toată această perioadă, am fost împreună în permanenţă şi asta ne-a ajutat pe amândouă.

Rep.: Având în vedere tot ceea ce ne-aţi povestit până acum, putem spune, în linii mari, că cei care au avut noroc şi care şi-au păstrat speranţa au fost, în cele din urmă, supravieţuitorii Holocaustului?

H. W.: Exact. Cei care au avut această credinţă, care au avut această speranţă am fost cei care au supravieţuit. Noi am crezut în permanenţă că Germania va pierde acest război. Nici un moment nu ne-am pus problema că ar putea să-l câştige. Ştiam că nu va putea dura la infinit. Ideea era ca noi să rezistăm mai mult decât urma să dureze războiul, iar cei care nu ne-am pierdut această credinţă, această speranţă, într-adevăr, am supravieţuit.

Rep.: După ce v-aţi întors în Praga, în 1945, aţi primit vreun ajutor din partea statului?

H. W.: La început, nu am avut niciun fel de susţinere, niciun fel de suport financiar sau de altă natură. Vreo despăgubire sau ceva de acest gen am primit după foarte, foarte mult timp. Iar despăgubiri din Germania am primit după foarte multă vreme şi, dacă-mi amintesc bine, mama a murit înainte ca acest lucru să se întâmple. Eu aveam pensie de orfan, iar mama primea pensie de văduvă şi, în acelaşi timp, lucra şi primea un salariu, dar toate acestea nu reprezentau despăgubiri, erau lucuri la care aveam dreptul, în calitate de orfan, respectiv, văduvă şi angajată.

Rep.: În "Jurnal" mai scrieţi că, înainte de a fi deportată în lagăre, vă obişnuiseţi deja cu privirile dispreţuitoare ale celor din jur şi nu le mai dădeaţi importanţă. Cum vedeţi acum situaţia evreilor? Mai sunt aceştia priviţi în mod discriminatoriu?

H. W.: Bineînţeles nu suntem toţi la fel. Sigur că situaţia de astăzi nu se poate compara cu situaţia de atunci, dar nu este niciun secret că antisemitismul încă există. Trebuie spus însă că în Cehia poate cel mai puţin dintre toate ţările pe care le cunosc. Există ţări în care această tendinţă este mult mai puternică şi ştim cu toţii acest lucru. În ultimii ani, tendinţa este crescătoare. Tocmai astăzi (marţi, n.r.), de ziua Holocaustului, a avut loc, la Praga, un congres al evreilor din întreaga lume, unde s-a discutat, printre altele, despe creşterea tendinţelor antisemite şi despre ce trebuie făcut împotriva lor. Eu, personal, nu resimt aceste manifestări, dar nu spun că ele nu există, pentru că ştiu că ele există. Eu am foarte mulţi prieteni şi toţi se poartă frumos cu mine, dar nu aşa este situaţia peste tot.

Rep.: Cum credeţi că putem lupta contra indiferenţei şi a discriminării?

H. W.: Fiecare persoană are aceleaşi drepturi ca toate celelalte şi nu mă refer numai la evrei. Oriunde se manifestă xenofobia sau discriminarea trebuie luptat împotriva acestor tendinţe şi asta încă de la început, pentru că suntem cu toţii egali şi trebuie să-i facem şi pe ceilalţi să înţeleagă această idee. Suntem egali, indiferent de culoarea pielii, de rasă, de cetăţenie, de religie şi aşa mai departe. Deci trebuie făcut ceva din stadiul incipient al manifestării acestei tendinţe de discriminare. Mai ales noi, care am trăit toate acestea, avem o sensibilitate deosebită la aceste manifestări şi, imediat ce apare undeva o manifestare de ură, de xenofobie, credem că trebuie combătută imediat, încă de la început. Iar aceste lucuri nu trebuie interpretate superficial, sunt chestiuni foarte serioase şi trebuie ca educaţia pentru toleranţă, ca educaţie împotriva discriminării, a xenofobiei, să înceapă chiar din creşe, din grădiniţe. Atunci când mă uit la lucrurile îngrozitoare care se petrec în lume, când văd mame, cu copii, refugiate, exact în situaţia în care am fost şi noi, îmi spun că asemenea lucuri nu au voie să se repete, pentru că văd acolo pe mama şi pe mine.

Rep.: Pe 5 mai 1945, evreii din lagărul de concentrare unde vă aflaţi au reuşit să rostească cu voce tare cuvântul "pace", fără să se teamă. Cum vedeţi situaţia actuală, putem vorbi despre pace în lume? Putem privi viitorul într-un mod optimist?

H. W.: Mi-e teamă. Ceea ce se întâmplă acum în lume mă îngozeşte, mă sperie. Este astăzi a 70-a aniversare a eliberării şi nu credeam atunci când am fost eliberaţi că peste 70 de ani va fi necesar să vorbim din nou despre asta, că pericolul va fi din nou în jurul nostru, că există riscuri şi mă tem ca lucrurile să nu se repete. Uitaţi-vă la acei extremişti, la cei care comit atentate sacrificându-şi propria viaţă. Ei nu au respect, nu numai pentru viaţa altora, ci nici pentru propria viaţă, pentru viaţa copiilor lor. Se sacrifică pentru a ucide, îşi învaţă şi îşi trimit copiii să se sacrifice pentru a ucide. Eu nu ştiu ce poate fi în sufletul acestor oameni.

Rep.: De-a lungul anilor, aţi participat la diverse întâlniri cu tinerii, pentru a încerca să-i educaţi în spiritul democraţiei şi al toleranţei. Cum reacţionează tânăra generaţie la poveştile despre Holocaust? Cum percep tinerii acest eveniment istoric?

H. W.: Pentru tinerii din ziua de astăzi, este vorba despre nişte evenimente care s-au petrecut cândva în trecutul îndepărtat. Multora nu le este clar dacă s-au petrecut acum zece ani sau acum un veac. Trebuie să spun că merg foarte des prin şcoli, tocmai în acest scop, pentru a contribui la educaţia în spiritul toleranţei şi al democraţiei, şi constat că tinerii - nu numai la noi, în Cehia, ci şi în străinătate, şi în Germania merg foarte des - sunt interesaţi de aceste lucuri şi au o atitudine extrem de responsabilă faţă de aceste aspecte. Mă refer strict la cea mai tânără generaţie. Imediat după război, nu se vorbea despre asta, în şcoli nu se preda aşa ceva, mai ales în Germania, unde nu se discuta deloc. De aceea spun că generaţiile tinere sunt cele mai interesate şi cele mai responsabile faţă de ceea ce s-a întâmplat. Mai ales pentru tinerii germani este destul de dificil să vorbească, pentru că sunt fapte pe care le-au comis bunicii lor şi care sunt responsabili de asta, dar eu întotdeauna le spun şi le scriu în caietele de amintiri ale şcolilor respective: "Nu este vina voastră, nu sunteţi voi vinovaţi pentru ceea ce au făcut bunicii voştri, strămoşii voştri, însă voi sunteţi responsabili pentru viitorul vostru".

Rep.: Consideraţi că acest "Jurnal" reprezintă o modalitate de a-i face pe tineri să înţeleagă mai bine Holocaustul, să înţeleagă mai bine evenimentele petrecute acum 70 de ani?

H. W.: Cred că, într-adevăr, ajută. Îi ajută să înţeleagă mai bine. Sinceră să fiu, nu m-am aşteptat ca "Jurnalul "să aibă o primire atât de bună, atât de frumoasă, dar poate tocmai faptul că l-am scris cu mentalitatea copilului, că evenimentele sunt descrise prin ochii copilului îi ajută pe tinerii din generaţia de astăzi să înţeleagă mai bine ce s-a întâmplat. "Jurnalul" a fost tradus până acum în 16 limbi şi peste tot s-a bucurat de o primire foarte bună, atât din partea publicului, cât şi din partea criticilor. Se bucură de succes. Încă un lucru interesant aş vrea să spun: oamenii îşi imaginează că, odată cu sfârşitul războiului, totul s-a rezolvat, puţini îşi pun întrebarea "cum a fost, de fapt, după război?". De abia acum oamenii încep să se intereseze, iar, în acest moment, eu continuu acel jurnal cu lucurile care s-au întâmplat după război. Am crezut că acel război avea să fie ultimul, atunci când s-a terminat. Credeam atunci că noi construim o lume nouă, făceam o mulţime de lucruri pentru care nici nu eram plătiţi, mergeam pe şantiere, construiam, credeam că facem totul pentru a construi o lume mai bună decât cea de dinainte, dar iată că unele lucuri se întorc. Şi încă ceva: acolo, în Theresienstadt, ne ajutam foarte mult între noi. Când le este rău, oamenii sunt alături unii de alţii şi se ajută, însă cu cât le este mai bine, cu atât oamenii se poartă mai urât. Cu cât le este mai bine, cu atât trăsăturile rele ale caracterului ies în evidenţă. Când le este rău, sunt drăguţi, sunt amabili, când le este bine, încep să fie haini, să fie răi, parcă nu le-ar conveni să le fie bine. Poate ar trebui ca oamenilor să le fie din nou atât de rău pentru a fi din nou amabili unii faţă de alţii, pentru a redescoperi bunătatea.

Rep.: Spuneţi că puţini oameni s-au întrebat cum a fost după război. Cât de greu v-a fost dumneavoastră să vă reintegraţi în societate, după ce v-aţi întors din lagăre, să reveniţi la o viaţă liberă?

H.W.: Bineînţeles că mi-a fost foarte greu. Aveam 15 ani şi jumătate când s-a terminat războiul. Am început să merg la şcoală. Acolo, printre colegele mele de aceeaşi vârstă, aveam impresia că sunt mai vârstnică, mi se părea că sunt mai vârstnică chiar şi decât unele profesoare. Felul cum se distrau mi se părea caraghios, mi se părea superficial, nu puteam să râd de ceea ce râdeau ele. Cred că ceea ce s-a întâmplat ne-a marcat pe toţi pentru întreaga viaţă.

Rep.: Astăzi (marţi, 27 ianuarie, n.r.) este ziua internaţională a comemorării Holocaustului. La 70 de ani după acel moment, aţi putut găsi vreo explicaţie cât de cât logică pentru atrocităţile care au avut loc atunci?

H. W.: Mi-e greu să exprim asta în cuvinte şi n-aş putea găsi o explicaţie logică. Eu sunt artistă, sunt pictoriţă, aşa că mă exprim mai bine prin picturi decât prin cuvinte şi poate că reacţia mea la ceea ce s-a întâmplat sau explicaţiile pe care le-am găsit - dacă se pot numi explicaţii - se exprimă mai bine prin picturi. Nu am scris toate acestea şi nu particip la toate aceste activităţi pentru ca oamenii să se înduioşeze de soarta noastră sau pentru ca lumea să afle ce s-a întâmplat, ci, în principal, pentru a nu se repeta.

Rep.: Aţi menţionat că aţi continuat să scrieţi în jurnal ce s-a întâmplat după război. Aveţi de gând să publicaţi şi acest jurnal?

H. W.: Deocamdată, nu mă gândesc la asta. Am scris un jurnal în trei părţi: înainte de război, Holocaustul şi după război. Acum lucrez la partea de după război, dar o scriu în primul rând pentru copiii mei, pentru că nu mai sunt fotografii din perioada aceia, ei nu şi-au cunoscut o mulţime de rude care au murit în lagăr, care au fost asasinate, şi vreau să-i apropii de această parte a familiei pe care nu au cunoscut-o. Deocamdată, nu fac decât să aştern pe hârtie nişte amintiri pentru copiii mei, nu mă gândesc la publicare, dar nu exclud acest gând şi, dacă vreodată va fi cazul, nu mă voi opune. Pentru moment, am alte intenţii.

Helga Hošková-Weissová, născută în 1929, este o artistă cehă de origine evreiască, supravieţuitoare a Holocaustului. Folosindu-şi talentul pentru desen şi pictură, Helga a scris un jurnal ilustrat cu imagini din viaţa sub ocupaţie nazistă, document care a supravieţuit războiului. Păstrat de unchiul ei, care l-a ascuns în peretele unei barăci din lagărul Theresienstadt, jurnalul Helgăi a fost completat ulterior cu evocări ale experienţelor din lagărele de la Auschwitz, Freiberg şi Mauthausen. După Al Doilea Război Mondial, Helga s-a întors la Praga, unde a studiat pictura cu artistul ceh Emil Filla. După revoluţia din noiembrie 1989, a avut multe expoziţii cu lucrările sale, atât în Cehia, cât şi în Austria, Germania şi Italia.