INTERVIU - Igor Cobileanski:Simţeam că în orice moment pot devia de pe traseul propus de a face filme

Igor Cobileanski şi-a lansat, vineri, în cinematografele din România, debutul său în regia de lungmetraj, "La limita de jos a cerului", o peliculă prezentată în premieră mondială la Festivalul Internaţional de la Karlovy Vary şi care îşi urmează traseul festivalier, fiind selectat la Festivalul de la Varşovia şi Festivalul "Molodist" din Kiev.

Cobileanski vorbeşte, în interviul acordat MEDIAFAX, despre modul în care a realizat filmul "La limita de jos a cerului", despre momentele de reuşită şi eşec ale unui scenariu în dezvoltare, dar şi despre lipsa de perspective în domeniul cinematografiei în Republica Moldova.

"O îmbunătăţire (a mediului cinematografic în Republica Moldova, n.r) nu văd. Şi nu se mişcă nimic. Din contră, am impresia că lucrurile stau pe loc şi ruginesc", a declarat acesta.

Prezentăm mai jos interviul acordat MEDIAFAX de regizorul Igor Cobileanski:

Reporter: Filmul "La limita de jos a cerului" prezintă un oraş sărac, plin de pericole şi în care nu sunt prea multe şanse de reuşită. Se poate spune că pelicula reprezintă o realitate?

Igor Cobileanski: Eu nu cred. M-am străduit absolut voit şi conştient să evit orice ar ţine de realitatea socială, zona derizoriului să nu funcţioneze decât ca amplasare în spaţiu, ca ambianţă, şi să nu caut motivaţii pentru a pronunţa sau evidenţia cumva din perspectivă socială detaliile acestea din film. Este o poveste de dragoste sau despre un tip, un ticălos care se îndrăgosteşte. Există şi asemenea oameni, ticăloşii se îndrăgostesc şi ei şi, evident, în ticăloşenia lor pot face foarte multe lucruri rele de fapt, în mod conştient, deşi la prima vedere Viorel este un băiat tare cumsecade şi drăguţ şi ascultător de toată lumea, dar este un ticălos.

Rep.: Cât timp au durat filmările, având în vedere că sunt scene dificile, cum ar fi scenele cu ceaţa, care era foarte reale?

I. C.: S-a filmat în mod obişnuit, în jur de 35 de zile, cumva producţia devenea mai complicată din perspectiva în care 60-70% din echipamentele de filmare au fost aduse din România în Moldova şi atunci a trebuit să ne supunem unor rigori ale timpului temporare. Să filmăm în timpul pe care ni-l oferă contractual furnizorul de echipamente, să nu depăşim cumva aceste zile de filmare propuse. Nu a fost complicat, dar, pe de altă parte, am prins şi vreo două săptămâni de timp pe care ni l-am dorit noi. Noi am avut împreună cu operatorul o idee fixă şi n-am făcut practic niciun fel de concesii în faţa ei - ideea de a filma doar pe timp difuz sau pe lumină difuză, să evităm orice soare sau orice umbră, orice ar părea frumos. Tocmai atmosfera asta de o localitate sau un loc periferic, degradat, picat, am zis noi că se va potrivi foarte bine cu un timp posomorât în permanenţă şi cred că a reuşit pentru că noi nu am filmat niciun cadru pe soare, deşi au fost câteva zile moarte din cauza soarelui, care a venit la filmare sau la răsărit.

Rep.: Ai filmat o miniserie TV şi scurtmetraje. Cum a fost această experienţă a realizării unui lungmetraj?

I. C.: Eu făcusem nişte scurtmetraje mai devreme, care au avut o popularitate mai deosebită în zona internetului şi cred că ele m-au ajutat, pentru că m-au făcut pe alocuri cunoscut, mai ales în rândul producătorilor sau cineaştilor, pentru că foarte multă lume se interesa cine este ăla care a reuşit să facă să râdă lumea. Am mai lucrat la filmul de televiziune "Tache", într-adevăr aşa a fost, a fost un proiect televizat care a trecut tactic neobservat. Este primul lungmetraj şi încă nu pot să îmi dau seama sau chiar sunt un pic în neştire cum va fi sau cum va fi sala, cum vor reacţiona criticii. Se pare că există un soi de pozitivism în rândul criticilor, abia aştept să văd reacţia sălii, pentru că cei din sală te toacă un pic diferit. Le place sau nu le place, găsesc argumente sau nu caută neapărat argumente pentru e bine sau rău. Ei se ridică şi pleacă din sală dacă nu e filmul bun, nu?

Rep.: Dar filmul a fost bine primit de publicaţiile din străinătate. De exemplu, Hollywood Reporter spunea că este un film "molatic, o comedie neagră care conturează foarte bine personajul principal". Cum ai primit aceste cronici?

I. C.: Eu presupun că, atât timp cât notele critice vor fi favorabile, mă vor ajuta, dar este prematur acum să îmi dau seama cum şi în ce măsură mă vor ajuta, pentru că suntem la a doua proiecţie oficială. Premiera la Karlovy Vary a fost şi ea într-un mediu mai select al criticilor şi oamenilor de film, cea de aici este a criticilor sau a ziariştilor, să aşteptăm reacţia sălii şi atunci vom vedea cum vor evolua lucrurile şi din perspectiva colaborărilor ulterioare sau producţiilor ulterioare.

Rep.: Scenariului filmului este semnat şi de Corneliu Porumboiu. Aveţi o prietenie sau a fost o colaborare între doi scenarişti?

I. C.: Aş minţi dacă aş spune că suntem într-o relaţie extraordinară, dar pe Corneliu îl simpatizez foarte mult, îl simpatizez şi chiar găsesc pe alocuri genul de umor pe care l-a practicat mai devreme. Fac abstracţie acum de "Metabolism", dar genul de umor pe care l-a explorat în "A fost sau n-a fost" sau "Visul lui Liviu". Mie îmi este personal foarte apropiat. Scenariul când l-am primit în versiunea lui mi s-a părut foarte foarte frumos şi cumva mult mai luminos decât a ieşit filmul, pentru că a trebuit să mai şi scot anumite secvenţe.

Rep.: Oarecum v-aţi completat?

I. C.: Da... nu suntem nişte prieteni sadea, dar cred că, dacă el a luat o decizie de a-l dărui altcuiva şi mi l-a oferit cumva mie, bănuiesc că nu a făcut-o întâmplător. Probabil mă simpatizează şi el, nu ştiu.

Rep.: Deltaplanul are un rol metoforic important în film. El era şi în scenariul propriu-zis?

I. C.: Da, da.

Rep.: De unde această idee? Sergiu Voloc spunea că a fost o întreagă poveste cu construcţia deltaplanului pentru filmări

I. C.: A fost o întreagă poveste. Să o luăm de la început. El era şi în scenariul lui Corneliu. Corneliu înţeleg că l-a cunoscut pe acel personaj de la Vaslui care îşi construia sau îşi făcea deltaplanul ăsta. A fost o poveste cam dură cu acest deltaplan pentru că accidentul (din film, n.r) s-a filmat cu o păpuşă ori un deltaplan este aproape imposibil să îl ghidezi de la pământ şi deltaplaneristul, inginerul, constructorul care l-a făcut zicea că este o premieră mondială construcţia unui deltaplan teleghidat. Asta pentru că deltaplanul este condus de un pilot, care pilot simte puterea vântului lateral, frontal, spate, deci acţionează sau planează controlat cumva de creierul uman.

Rep.: Aşadar, o construcţie complicată. Cum aţi reuşit totuşi?

I. C.: Din câte cunosc eu, s-a format un forum întreg între motodeltaplaneriştii din lume, un forum pe net, iniţiat de constructorul respectiv care veneau cu sfaturi cum să construiască acest deltaplan ca el să zboare pentru filmări. Un efort intelectual al multor deltaplanerişti din lume, se sfătuiau, ei sunt o comunitate, se cunosc între ei sau comunică. Cineva din Rusia a trimis nişte amortizoare, a fost un film întreg la construcţia deltaplanului.

Rep.: Filmul prezintă personalităţi diferite ale personajelor. Cum îţi construieşti aceste personaje?

I. C.: Eu de fiecare dată încerc să găsesc actorul potrivit, în sensul actorului care poate să îmi interpreteze un rol, actorul care are sau este asemănător, foarte apropiat ca fire de personajul din film. Dacă aş sta să mă gândesc, atât Sergiu Voloc, care îl interpretează pe Gâscă, cât şi Igor Babiac - Viorel, ei sunt în realitate aşa, adică nu au depus - presupun eu - un efort foarte mare, pentru a-şi interpreta rolurile. Ei sunt aşa şi le-a fost probabil mai uşor.

Rep.: Cu Sergiu Voloc ai lucrat foarte mult. Ai putea spune că eşti genul de om care găseşte talentul şi apoi îl perfecţionează?

I. C.: Îmi vine greu să răspund, pentru că probabil că nu am atâta experienţă sau atâtea filme făcute încât să spun că descopăr nume sau actori, dar pe Sergiu, de prima oară când am făcut cunoştinţă cu el, la un casting pentru scurtmetrajul "Când se stinge lumina", după asta a tot jucat în filmuleţele mele foarte mult timp sau şi-a găsit eroi de fiecare dată în filmele mele.

Rep.: Cum sunt filmele tale primite în Republica Moldova, având în vedere regimul politic care a fost acolo?

I. C.: Eu presupun că la comedie, dacă am face trimitere directă spre scurtmetraje, care sunt de natură comică, sunt de gen comic. Nu am avut niciodată o interdicţie de a le proiecta sau a le arăta, iar publicul, când e vorba de râs, de glume, de umor, devine mai puţin politizat şi lucrurile astea sunt atât de universale încât trec peste orice interdicţie. Scurtmetrajele, aşa cum au fost primite în România, aşa au fost primite şi în Republica Moldova. O să vedem lungmetrajul, pentru că este un pic diferit şi genul, avem o dramă, pot intui că interes pentru acest film acolo va fi, dar mai ales din considerentul în care nu s-a făcut nimic în ultimii ani şi atunci orice producţie lansată în Republica Moldova trezeşte interes.

Rep.: Mă gândeam la scurtmetrajul "Plictis şi inspiraţie", care prezintă povestea primarului, care este totuşi o autoritate, nu s-a simţit nimeni lezat?

I. C.: Nu, deşi am avut la un moment dat un soi de ping-pong verbal cu unul dintre viceminiştrii Culturii sau ceva în genul acesta pe timp comunist, oricum un politician care s-a arătat - nu neapărat nemulţumit -, dar mi-a reproşat ceva în genul că "nu mai e chiar aşa cum ai arătat matale în filmul ăla". Dar destul de prietenoasă cumva reacţia a fost între noi. Nu cred că s-a supărat, chiar dacă era într-un fel, contextul politic într-adevăr era unul mai puţin favorabil pentru toată lumea, dar, când e vorba de subiecte sau genuri universale sau subiecte universale cum e dragostea sau comedia, cred că lumea se relaxează sau îşi trăieşte emoţiile indiferent de conjuctura politică.

Rep.: Spuneai că cinematografia în Republica Moldova nu există. Ai încercat să găseşti finanţare în Republica Moldova? Cât de greu ţi-a fost?

I. C.: Nu sunt dispuşi să investească, din păcate, e o ţară săracă, care înţeleg că travesează dificultăţi pronunţate şi cinematografia nu este în nici într-un fel finanţată. Nici într-un fel. Şi când spun că nu mai există cinematografie o spun absolut conştient, pentru că cinematografia înseamnă prezenţa pe ecrane a filmelor şi un mediu al cineaştilor funcţional, or niciuna, nici alta nu există. Există o mână de oameni - pensionari în marea lor majoritate - şi care nu mai fac filme, sunt deja în istorie şi mai sunt alţi tineri care nu au exerciţiul filmic, dramaturgic. Încearcă marea cu degetul făcând filme pe telefoane mobile, dar nicidecum nu reuşesc să se ridice la un nivel mai profesionist.

Rep.: Nici mass-media nu participă la promovarea cinematografică?

I. C.: Nu există, pentru că în momentul în care există un mediu al cineaştilor, al cinematografiei, atunci există şi critică. Altfel, totul se rezumă la cronici... "din data cutare a avut loc premiera unui film care a avut loc...".

Rep.: Publicitatea pentru filmul "La limita de jos a cerului" în Republica Moldova există sau prea puţin?

I. C.: Mass-media de acolo încă nu a mediatizat, mai mult mass-media românească sau încercările noastre pe Facebook de a-l promova. Cam la asta ne-am limitat deocamdată. Probabil se va iniţia o campania de promovare a filmului în Moldova în momentul în care vom şti cu exactitate când vom face premiera în Moldova.

Rep.: La un moment dat ai avut o propunere din partea producătorului rus Serghei Selianov. Cum s-a concretizat?

I. C.: Selianov este unul dintre cei mai importanţi producători ruşi, dacă nu o fi cel mai important producător rus şi a produs filme de mare succes atât succes financiar, cât şi estetic. Da, acum doi ani, dumnealui m-a contactat, m-a sunat, ne-am întâlnit şi împreună am dezvoltat un scenariu, am scris un scenariu pentru el, care deocamdată aşteaptă. Nu ştiu dacă va fi făcut, pentru că este un scenariu, o comedie istorică şi un astfel de film presupune, de fapt, finanţare mult prea serioasă, pentru că e o epocă, şi o să vedem. Se va face sau ba, dar într-adevăr colaborarea noastră s-a limitat la un an de zile de scenariu.

Rep.: Ai făcut regie de film la Bucureşti. Care sunt lucrurile pe care l-ai învăţat aici şi cu siguranţă nu le-ai fi învăţat în Republica Moldova?

I. C.: Marea deosebire între şcoli este că studentul la artă cinematografică în Bucureşti are totuşi acces la ceea ce ţine de echipament şi practică cinematografică. Dincolo, detaliile acestea sunt neglijate probabil din raţionamente financiare. Un film, chiar şi studenţesc, înseamnă nişte investiţii ale statului în studentul respectiv. Înseamnă cheltuieli şi statul nu are suficiente resurse pentru a educa sau a cumpăra echipamente, nu neapărat de ultimă oră, dar bune. Şi atunci se limitează în Moldova la discuţii creative despre film, la vizonări, ceea ce este insuficient, pentru că un film se învaţă pe platoul de filmare din punctul meu de vedere. Poţi fi teoretician, nu îţi interzice nimeni lucrul acesta, dar, dacă vrei să înveţi o meserie ca regia sau ca imaginea sau scenografia, trebuie să practici. Şcoala din Bucureşti este un mediu activ şi studenţii sau viitorii cineaşti deja după absolvire au ceva mai multă experienţă, la nivel tehnic sau dramaturgic chiar, pentru scenarii.

Rep.: Cu toate acestea, până să vii în Bucureşti ai trăit în Republica Moldova. Care au fost regizorii care te-au inspirat şi când ţi-ai găsit pasiunea pentru cinematografie?

I. C.: Revenisem după facultate în Moldova, pentru că şi în România nu era niciun gram de oportunitate în momentul anilor '95-'97. Adică nici televiziuni private nu erau, dacă nu mă înşel eu, era un Tele 7 ABC şi, îmi amintesc bine, abia se deschidea sau trebuia să deschidă Pro TV. Ori stăteam degeaba aici ori stăteam degeaba acasă, era exact acelaşi lucru. Şi am preferat să merg acasă, pentru că aici înseamnă o chirie, aici însemna... am avut o ofertă foarte bună în perioada respectivă la unul dintre primele studiouri destul de bine dotate tehnic, echipamente, un studio care făcea documentare şi m-am angajat şi am rămas acolo pentru mult imp, dar documentarul nu este neapărat zona în care aş putea eu să mă manifest, nu am subiecte interesante pentru a face documentare bune. Treptat, treptat, a trebuit să lansez acele scurtmetraje, parteneri cu producători români, a trebuit cumva să revin în spaţiul românesc şi sper că lungmetrajul acesta este o primă treaptă bine punctată a revenirii mele în România.

Rep.: Ai debutat în filmul "Durerea". A contribuit experienţa acea la drumul pe care l-ai ales?

I. C.: Filmul este după un roman al lui (Vladimir, n.r.) Beşleagă, filmat de un regizor georgian şi scris de Emil Loteanu. Eu văd cu absolut alţi ochi istoria evoluţiei unui tânăr care nimereşte într-un rol central, într-un film, într-un studio cum era Moldova-Film, foarte aglomerat, cu oameni foarte mulţi, cu filmări în permanenţă, deci nimereşti într-un mediu poate chiar romantic pentru un tânăr şi, dacă aş spune că la vârsta aceea, 13-14 ani, orice tânăr este într-o perioadă activă de formare, atunci îmi lămuresc şi faptul că am ales mai târziu cinematografia, pentru că până atunci eu aveam alte interese. Făceam ceramică, cântam în cor...

Rep.: Tot parte artistă, dar cu totul şi cu totul alt gen.

I. C.: Într-un fel da, dar impresia mea era că asta voi face şi în continuare, îmi placea foarte mult şi acum îmi place.

Rep.: Acel film a fost cel care te-a convins să faci regie?

I. C.: Cred că a fost căpătâiul, a fost căpătâi pentru - hai să o numim cariera - evoluţia mea. Mie mi-a plăcut foarte mult. Pentru mine, era un mister permanent şi o satisfacţie permanentă, presupun şi din considerentul în care eşti erou central şi toată lumea este pe lângă tine şi toţi îţi dădeau cu pudră şi machiaj înainte de a ieşi şi au grijă să fie cămaşa aşa şi, fiind copil, machiozele şi fetele de la costumerie îţi ofereau dulceţuri şi bomboane (râde), deci e cumva aşa... eşti centrul atenţiei. Eu zic cumva că asta m-a marcat, aşa presupun eu, e subiectivă afirmaţia, dar cred că aşa este. Cred că s-ar întâmpla cu orice altcineva.

Rep.: Care au fost cele mai grele momente pe care le-ai întâmpinat în ascensiunea pe care ai avut-o privind cinematografia? Unde au existat anumite blocaje?

I. C.: Da, au fost. În primul rând, a fost stagnarea. După facultate, nefăcând nimic foarte, foarte mult timp, în primii şapte ani cred că nu am făcut nimic. Am făcut după aia, am avut o posibilitatea în anii '99 - 2000 să fac nişte documentare şi am făcut trei într-un an, iarăşi tăcere până în 2006, o lipsă totală de finanţare. Asta, din punctul meu de vedere, era cel mai greu şi tragic moment, pentru că simţeam că în orice moment pot devia de pe un traseu pe care mi-l propusem, un traseu de a face filme şi de a fi cumva om de film, simţeam că s-ar putea ca mâine să mă trezesc şi să zic "merg să îmi caut un job obişnuit, ziarist, spre exemplu".

Rep.: Ai fi putut face alt job?

I. C.: Nu ştiu, acum îmi dau seama că nu prea. Zilele astea stăteam şi mă gândeam că altceva nu ştiu să fac. Nu prea ştiu (râde). Adică, mor de foame dacă... nici acum nu sunt foarte sătul.

Rep.: Mă gândesc că din filme nu prea...

I. C.: Faci din publicitate, publicitatea rămâne un exerciţiu creativ, în calitate de regizor e bine să mai pui mână pe cameră şi să îţi dai seama cum povesteşti o poveste în 30 de secunde. Şi financiar cumva eşti salvat - hai să zicem aşa - de publicitate.

Rep.: În afară de partea financiară, alte momente de cumpănă ai avut?

I. C.: Nu. Mie mi se par momentele astea de reuşită şi nereuşită a unui scenariu în dezvoltare, că nu ţi-au dat bani pentru el, că ţi-au dat bani pentru el, mi se pare cumva din zona firescului a producţiei de film. Este imposibil să scrii un scenariu şi a doua zi să găseşti finanţare, atâta timp cât eşti Cobileanski şi nu eşti Tarantino. Adică, aceste ascensiuni şi căderi, reuşite şi nereuşite, fac parte dintr-o normalitate. Aşa mi se pare mie. Spre exemplu, "Când se stinge lumina" nu a fost finanţat de CNC (Centrul Naţional al Cinematografiei din România, n.r.), pentru că au zis că nu e bun. Şi, iată, făcându-l, el a fost unul dintre cele mai de succes scurtmetraje româneşti. Sau la fel... toate scurtmetraje. Nu primisem niciodată. Toate mi-au fost refuzate de CNC, au fost considerate... Astea sunt considerate momente tragice când te uiţi pe lista de la CNC şi te descoperi cumva în capătul cozii aşa, fără nimic. Asta e.

Rep.: Ai adus vorba de Quentin Tarantino, dintre regizorii străini care te-au inspirat?

I. C.: Îmi vine foarte greu. Eu mă uit puţin dintr-o altă perspectivă la filme. Eu mă uit la filme proaste foarte des. Nu proaste... comerciale, hai să le numim aşa. În care tu din primele trei minute îţi dai seama care va fi evoluţia filmului şi cum se va termina acesta, cine va muri şi cine va iubi. Mă uit pentru că mie mi se pare filmul o poveste în primul rând, nu trebuie să fie istorie, dar şi chiar dacă tu îl cunoşti, îl ştii, te uiţi cum mint lumea... mă uit şi la filme bune, eu nu pot să iau nişte autori şi să îi pun: aştia îmi sunt dragi şi aştia mai puţin. Deşi aş putea aminti de Daneliya (Georgiy Daneliya, regizor georgian, n.r ), pe mine m-a marcat foarte mult Daneliya. Ştiu filmele pe de rost şi pot să şi joc ca actorii de acolo. Îmi este apropiat Aki Kaurismäki, maniera lui, eu o îndrăgesc foarte mult, dar, totodată, nu pot trece pe lângă un Quentin Tarantino, acelaşi Tarantino. Sunt genuri diferite, dar îşi au rostul şi locul lor acolo în istoria cinema-ului.

Rep.: "Colecţia de arome" a fost proiectat la Cannes, chiar dacă nu a fost în competiţie, a fost selectat la secţiunea de scurtmetraje care este dedicată numelor importante din această zonă...

I. C.: A fost cumva un soi de proiecţie, în afara competiţiei de la Cannes, dar într-un calup de filme româneşti la Cannes. Au fost 12-13 scurtmetraje, printre care şi "Colecţia de arome", care tot la rândul său a fost refuzat de CNC acum mulţi ani.

Rep.: Şi finanţarea până la urmă de unde a provenit?

I. C.: A fost autofinanţare. Fiind o producţie cu câţiva producători rămâni şi din Moldova, care au venit cu sprijin foarte mare, în sensul în care au oferit postproducţie sau chiar şi o parte din bani. Grosul cheltuielilor le-am suportat noi.

Rep.: Ce s-ar putea face în Republica Moldova pentru a fi reînviată cinematografia?

I. C.: Nu este atât de simplu şi o cinematografie, de fapt, înseamnă investiţii foarte multe în oameni, iar investiţia în oameni este destul de complexă şi nu are un rezultat vizibil a doua zi. S-a distrus timp de 20 de ani şi probabil 20 de ani vor trebui pentru a se revitaliza, plus, din punctul meu de vedere, pentru a naşte sau a crea un spaţiu propice unei producţii cinematografice trebuie să ai o bază legală, coerent formulată astfel încât producţia de film să devină interesantă şi în aspect financiar, dar şi în perspectivă legală pentru cei ce se numesc producători de film.

Rep.: Vezi o îmbunătăţire sau că lucrurile ar începe să se mişte?

I. C.: O îmbunătăţire nu văd. Şi nu se mişcă nimic. Din contră, am impresia că lucrurile stau pe loc şi ruginesc.

Regizorul Igor Cobileanski s-a născut în 1974, la Chişinău. A absolvit Facultatea de regie şi film a UNATC Bucureşti, în 1995. A revenit la Chişinău, unde a început să regizeze videoclipuri (şase numai pentru trupa Zdob şi Zdub), spoturi publicitare şi filme documentare ("Murind pentru Madrid", "Răsăritul Bălţilor", "Legendele Tipovei", în intervalul 1999 - 2000). În 2006, a regizat primul său scurtmetraj de ficţiune, "Când se stinge lumina", unul dintre cele mai populare filme scurte autohtone din ultimul deceniu. Au urmat "Saşa, Grişa şi Ion" (2006) şi "Plictis (şi inspiraţie)" (2007), selectate la numeroase festivaluri internaţionale şi premiate la Trieste Film Festival sau Betting on Short Film Festival. "Plictis (şi inspiraţie)" a câştigat premiul pentru cel mai bun scurtmetraj la TIFF 2008. Cobileanski a mai regizat lungmetrajul de televiziune "Tache", cu Mircea Diaconu în rolul principal.