Video INTERVIU - Iosif Ion Prunner: După 1989, în domeniul muzical, a rămas aceeaşi legislaţie comunistă - FOTO, VIDEO

Editura Allfa, parte a grupului editorial All, a lansat recent volumul "Iosif Ion Prunner, Trei generaţii la Ateneul Român", scris de Oana Georgescu, în care Iosif Ion Prunner istoriseşte povestea familiei sale, ce a fost marcată de evenimente istorice, de contextul politic, de decizii profesionale, dar şi personale şi de talentul excepţional al celor trei muzicieni Prunner.

În interviul acordat agenţiei MEDIAFAX, Iosif Ion Prunner vorbeşte despre familia sa şi despre cum a simţit că trebuie să ducă mai departe această tradiţie muzicală pe care a moştenit-o de la unii dintre cei mai talentaţi artişti ai României, dar povesteşte şi despre copilăria sa.

Totodată, dirijorul Corului Filarmonic "George Enescu" din Bucureşti vorbeşte şi despre problemele cu care se confruntă domeniul muzical în prezent, amintind, printre altele, de "legislaţia comunistă proastă" care încă se mai aplică în România, deşi au trecut 25 de ani la căderea regimului, de lipsa unei săli adecvate pentru concerte, de problemele care apar la Ateneul Român şi de necesitatea implicării autorităţilor în problemele culturale, pentru că, spune Iosif Ion Prunner, acesta este un domeniu care, deşi mulţi nu îşi dau seama de acest lucru, aduce recunoaştere internaţională României.

De asemenea, Iosif Ion Prunner vorbeşte despre ediţia din acest an a Festivalului Internaţional "George Enescu" (30 august - 20 septembrie) şi despre cum ar trebui să fie noul director artistic al evenimentului, ţinând cont de faptul că Ioan Holender a renunţat la această funcţie în 2015.

URMĂREŞTE INTERVIUL CU ION PRUNNER (PARTEA II)

Prezentăm interviul acordat de Iosif Ion Prunner agenţiei MEDIAFAX:

Reporter: Faceţi parte dintr-o generaţie care a adus recunoaştere şi apreciere României: bunicul Joseph Prunner, care a fost contrabasist austriac, venit în România la rugămintea lui George Enescu, tatăl Iosif Prunner - pianist de succes. Dumneavoastră duceţi acum mai departe această tradiţie muzicală. Aţi simţit vreun moment această moştenire ca pe o povară?

Iosif Ion Prunner: N-am simţit moştenirea ca pe o povară, ci am simţit-o ca pe o obligaţie de a continua, datorită faptului că am moştenit aplecarea aceasta către muzică - nu vreau să spun talentul, că poate să fie un orgoliu - şi atunci decizia a venit de la sine.

Reporter: N-aţi simţit că trebuie să ajungeţi la un nivel la fel de înalt ca cel la care au ajuns predecesorii dumneavoastră?

I. I. P.: Am simţit că trebuie să fac lucrurile foarte bine, cât de bine pot. Şi nu sunt mulţumit de cât de bine le-am făcut, fiindcă puteam să le fac mult mai bine.

Reporter: La 7 ani aţi susţinut primul concert, iar la 17 ani v-aţi făcut debutul...

I. I. P.: Debutul cu Orchestra Radio, cu concertul de Grieg (Edvard Grieg, n.r.). La 7 ani, chiar aici în Ateneu, a fost o serbare de Crăciun pentru copii, după care au urmat multe apariţii în public, deoarece, prin însăşi activitatea noastră în cadrul liceului de muzică, aveam apariţii anuale sau de mai multe ori pe an, în funcţie de calităţile care se vedeau încă din primii ani ai unora sau altora dintre elevii de acolo.

Reporter: Aţi mai reuşit, totuşi, să vă bucuraţi şi de copilărie?

I. I. P.: Puţin, da, dar, cum am spus şi în alte interviuri, dar şi în carte - nu ştiu în ce măsură reiese acest lucru -, muzicienii au o viaţă fără copilărie. Este un permanent antrenament, la fel cum şi cei care urmează sportul de performanţă au acest lucru, numai că noi continuăm acest antrenament până la sfârştitul vieţii sau cât suntem pe scenă, cât suntem în orchestre, coruri, dirijăm, cântăm. Deci, acest antrenament - mai mic sau mai mare - se face zilnic, pentru a menţine performanţa la diverse niveluri ale ei.

Reporter: Având în vedere parcursul dumneavoastră profesional, spuneaţi că n-aţi avut copilăria pe care o au cei care nu sunt artişti...

I. I. P.: Acum depinde cum priveşti copilăria, dacă totul este o bucurie, o plăcere, o dăruire, nu zic că n-am mai strâns şi eu din dinţi când am văzut că unii, poate, se jucau mai mult sau aveau timp mai mult sau mergeau la un film în plus, dar, treptat, treptat, satisfacţiile încep să se vadă. Poate nu întotdeauna satisfacţiile sunt pe măsura muncii depuse. Noi avem o muncă de o clipă, la fel ca un actor. Suntem prezenţi o seară pe scenă. Atât. Dar pentru asta, de multe ori, muncim ani de zile numai pentru o singură clipă, deoarece piesele - atât în calitate de instrumentist, de cântăreţ sau de dirijor - nu se învaţă de azi pe mâine. De multe ori le reiei, ai îndoieli asupra lor, la un moment dat ai găsit cheia către esenţa lucrării la început, pe urmă găseşti foarte greu. Poate să treacă şi ani până găseşti cheia şi nici atunci nu ştii dacă ai găsit-o. Dau un exemplu, am auzit de curând: Alfred Brendel, un celebru pianist, are o vârstă respectabilă (84 de ani, n.r.), a renunţat la multe dintre înregistrările făcute în urmă cu mulţi ani, deoarece a considerat că nu mai sunt bune. Nu zic cele recente, dar să spun că ultimul set de înregistrări cu lucrări complete de Beethoven, de Schubert, de Mozart. Deci, asta este viaţa noastră. De multe ori, tot ce am făcut negăm sau nu suntem satisfăcuţi, considerăm că nu ne reprezintă şi atunci este această devenire permanentă care începe din copilărie vizavi de muzică.

Reporter: Dacă ar fi s-o luaţi de la capăt, aţi alege tot muzica? Spuneţi în această carte, că, în copilărie, aţi avut o aplecare şi către teatru şi chiar aţi avut un rol la Teatrul Nottara.

I. I. P.: Depinde. Dacă aş avut aceleaşi date, categoric aş fi făcut muzică. Aceleaşi date din punct de vedere al dotării, al naturii, al aplecării către muzică. Desigur că aş fi luat şi aş fi făcut ce n-am făcut bine până acum. Dar, dacă nu le-aş fi avut, nu pot să spun ce aş fi făcut. Am spus şi în carte, mă interesează istoria, astronomia, trăirile în alte locuri, în alte spaţii.

Reporter: A avut tatăl dumneavoastră o influenţă mai mare asupra dumneavoastră, dat fiind faptul că aţi ales muzica?

I. I .P.: Poate da, poate nu, nu pot să zic. Oricum educaţia muzicală, inclusiv mama mea a avut-o, fiindcă se obişnuia în familiile de o anume pregătire să facă muzică clasică - accentuez clasică - în familie. Dacă e să ne gândim, chiar la ţară, cine voia să facă muzică făcea în felul lor. Dacă aveau aplecare, învăţau de copii. Chiar dacă aveai talent sau n-aveai talent, era o necesitate, se practica acest lucru. E foarte bine că se practica, fiindcă se dovedeşte că muzica este absolut necesară dezvoltării umane în primii ani şi că sunt net superiori cei care fac muzică între 7 şi 10 ani, indiferent dacă o fac profesionist sau neprofesionist, faţă de cei care stau la computer de la 5 - 6 ani. De ce? Fiindcă muzica dezvoltă trei lucruri care ţin de natura umană: concentrarea, atenţia - tu trebuie să fii atent la partitura pe care o ai în faţă, să ai în mână instrumentul, vioara sau pianul, rezultatul sonor, pe care-l scoţi tu, să corespundă cu ceea ce vezi, deci această coordonare între corpul nostru şi un element din afara noastră, cum este o partitură sau un instrument, nu o faci la computer. Este dovedit medical: cei care se apleacă către muzică au, timp de doi-trei ani, cel puţin, una dintre emisferele cerebrale mult mai dezvoltată decât cealaltă. N-am spus-o eu, căutaţi pe internet şi găsiţi această aserţiune.

Reporter: Spuneţi în cartea dumneavoastră că locuinţa din copilărie a fost distrusă de Ceauşescu pentru fi construită Casa Poporului.

I. I. P.: Să spunem a doua copilărie, pentru că eu m-am născut în strada Toamnei, dar locuinţa familiei - ca să spun aşa -, construită în 1935 - 1937 de către bunicul meu, a fost demolată şi acum se află Parcul Izvor. Dacă cineva vrea să o reconstruiască, poate să reconstruiască tot ce există în Parcul Izvor, deoarece Ceauşescu s-a grăbit şi există fundaţiile tuturor caselor. Cine vrea să vadă... s-a construit un fel de teren cu ciment chiar către strada Haşdeu şi se văd nişte fiare, acum le-au mai astupat, dar, până acum un an, încă erau nişte fiare care veneau din pământ de la acele fundaţii. Deci, cine vrea să reconstruiască poate să reconstruiască, pe urmă nu e decât poveste.

Reporter: Cum aţi trăit dumneavoastră căderea comunismului?

I. I. P.: Am trăit-o în două feluri. Deci, dacă ar fi să povestesc, este ziua de joi, 21 (decembrie, n.r.), eu nu am ştiut ce se întâmplă în Bucureşti. A fost înmormântarea unchiului meu Alexandru Mitru. La ora 9.00 - el stătea în zona Traian -, ne-am dus acolo - ştiam că se întâmplă ceva, fuseseră toate comunicatele, starea aceea de presiune, auzisem că Ceauşescu convocase un miting, dar cum nu mă interesau mitingurile am zis că ce-o să fie unul în plus sau în minus. La ora 9.00 mergem acolo cu mama mea şi cu restul familiei, s-a făcut slujba şi pe urmă am mers lângă Bucureşti, la Mănăstirea Ţigăneşti şi acolo a fost înmormântarea. A urmat masa de parastas de după şi ne întoarcem cu toţii către ora 4.00 aici. Văd că de la Piaţa Victoriei nu se mai putea merge - mama merge acasă împreună cu nişte prieteni - eu veneam aici (la Ateneul Român, n.r.) - o chestie absolut banală şi materială - era ziua de salariu. Ştiam că e şi concert seara. Am văzut pe urmă că mă tot întreabă de legitimaţie, buletin: "Lucrez la Filarmonică", am arătat, m-au lăsat să trec, venind către Filarmonica, nu mi-au zis nimic, dar vedeam că nimeni nu mai circulă pe Calea Victoriei. Puteai să mergi numai pe trotuar. (...) Intru la casa de bilete, era închis, dar am văzut casierul înăuntru. "S-a suspendat concertul." "Şi leafa noastră ce facem?" "Păi nu ştiu, n-a mai venit nimic, vedem zilele următoare, vedem luni, marţi." Cum să mă întorc, fiindcă nu mai puteai să treci, totul era blocat, pentru prima oară am văzut scutieri, pe vremea lui Ceauşescu nu erau scutieri, erau cu căşti albe şi costume kaki. Pe unde să mă întorc? Puteam să merg cu metroul, dar am zis că cel mai scurt e tot pe jos şi nu puteai să circuli decât către fostul Hotel Bucureşti, acum se cheamă Radison, şi vizavi de el este tot o instituţie, acum mi se pare că ţine de SRI, dar tot a Securităţii era, şi am trecut printre aceste cordoane, numai pe trotuar, ca la o potecă de munte. Era 4 şi jumătate. Acum, nu ştiu, fără să fiu revoluţionar, stau şi mă gândesc ce aş fi făcut dacă m-aş fi dus, fie la Universitate, cum aveam de gând, fie la Piaţa Romană, în jur de ora 4 şi jumătate - 5, când se întâmplau toate aceste lucruri.

Pe urmă, tot ce s-a întâmplat, am ieşit şi eu să văd atmosfera, îmi plăcea. În ultimii trei ani nu mi s-a permis să plec în Vest nicăieri şi cu o singură intervenţie, în '87, am reuşit să plec la Moscova, când deja era perestroika acolo, şi cu o intervenţie din partea ruşilor, că aveam nişte concerte anunţate şi era chiar o gală la Balşoi de Ziua Femeii şi trebuia să particip şi era soţia lui Gorbaciov care patrona acea gală. Cu o zi înainte mi-au dat paşaportul. Deci nu am fost dintre cei care au agreat comunismul şi chiar urma să cer să mă duc într-o audienţă, după ce se terminase congresul, ca să cer emigrarea oficială în Austria, adică să plec oficial din ţară, că, dacă nu se mai dădea drumul, aici părea că toate locurile îmi sunt închise.

Reporter: Au avut loc schimbări în domeniul muzical, după 1989, în afară de permisiunea de a pleca mai uşor din ţară?

I. I. P.: Ce să zic: au avut şi n-au avut loc schimbări. Ca toată societatea noastră, a fost o evoluţie pozitiv-negativă sau negativ-pozitivă - cum doriţi să o luăm. Din punct de vedere al infrastructurii muzicale - mă refer la felul cum funcţionăm noi ca instituţie -, a rămas aceeaşi legislaţie comunistă, chiar comunistă proastă. În sensul că trebuie să ceri aprobare la minister şi pentru un bec, dacă vrei să-l schimbi şi să spui "banii ăştia i-am dat pe becuri, banii ăştia i-am dat pentru artiştii". Dau un exemplu, în fostul RDG (Republica Democrată Germană), era aşa: "bugetul dumitale e de o mie de mărci pe an" - să zicem, "vrei să angajezi pe cineva, stingi două becuri, vrei să faci o premieră în plus, stingi trei becuri". Adică, managerul, directorul, avea această libertate să gestioneze bugetul, nu să aibă un număr de posturi fixe, ca tu să raportezi pe urmă că ai dat afară zece flautişti, zece muzicieni, ca să faci economie la buget. Şi, pe urmă, să creşti cheltuielile ca să angajezi pe tot felul de contracte, să nu mai ai echipă. O filarmonică sau un cor profesionist nu se fac pe bază de colaborări. Dacă ai o simfonie, care îţi cere 80 -100 de persoane şi tu ai angajaţi numai 80, poţi să îi iei. Peste tot în lume se face treaba asta, dar echipa rămâne echipă. Nu cum au venit noile idei, care din fericire au fost stopate şi care sunt foarte la modă, inclusiv la Ministerul Culturii, de a merge numai pe colaborări. Nu poţi. Fostul dirijor de la Concertgeborow şi-a redus contractul cu un an, şi-a dat demisia şi a plecat de acolo, în momentul în care i s-a spus că ar vrea să angajeze colaboratori. În momentul acela, omul a spus: "Eu am nevoie de echipă". Şi la fotbal, nu poţi să faci o echipă din colaboratori, adică, în fiecare săptămână, iei un altul să pui al 11-lea jucător sau al 12-lea jucător. Nu poţi, este ceva inimaginabil. Acesta este exemplul rău, cum a involuat (domeniul muzical, n.r.) pe o legislaţie comunistă. Cred că cu asta am spus totul.

Inclusiv economiile de conjunctură şi nu înţelegem că noi avem unul din primele două-trei festivaluri din lume. România nu este cunoscută cu absolut nimic în lume decât cu Hagi, Nadia Comăneci şi cu Festivalul Enescu, fiindcă sunt singurele evenimente care apar pe BBC, pe Euronews, pe celelalte canale mari de televiziune. Nu apare nici cu Dacia, nici cine cu cine la ce înmormântare a fost sau cine cu cine s-a combinat sau alte chestii. Mai este şi Festivalul de Teatru de la Sibiu... nu vreau să-l uit, adică cu cultură. Cu Brâncuşi, cu Enescu. Prin asta suntem vizibili şi nouă ni se dă la cap exact unde putem cu o minimă investiţie să facem treaba asta.

În februarie, un mare ministru italian foarte inteligent al Economiei a zis "ce cultură, desfiinţăm totul, ce nevoie avem de orchestre?". Răspunsul Euronews Italia a fost: În Franţa ştiţi care este PIB-ul adus de cultură - 250.000 de angajaţi în cultură, artişti, muzeografi, jurnalişti, în publicitate - fiindcă acolo cultura include tot acest lucru -, aduc PIB-ul Franţei la nivelul agriculturii franceze, în jur de 58 - 59 de miliarde de euro/ anual, aici intră şi muzeele care sunt vizitate. Noi, dacă am face, cu această minimă investiţie, şi muzeele, mănăstirile - prinţul Charles a arătat spre noi ce-am putea face, şi nu numai el, şi alţii - vă daţi seama câţi bani am putea scoate. Ştiţi cât bani aduce economia franceză la PIB-ul Franţei? 13 miliarde. Şi ce investiţii se fac în industria de automobile? Ce investiţii se fac ca să scoţi un automobil, la care la fiecare săptămână trebuie să mai schimbi ceva, cât te costă? Şi care este rezultatul. Acesta a fost răspunsul celor de la Euronews. Nu zic că în Franţa este ideal în ce priveşte cultura. Şi ei au destule probleme, dar există această atenţie care se poate da lucrurilor reprezentative. Or, noi, în loc să ne agăţăm de câteva lucruri care pot să fie efectiv de viitor, inclusiv în sport, cultură - aici spun tot, nu numai muzică...

Reporter: Vorbeaţi de Festivalul "George Enescu". Din 1990 sunteţi nelipsit în cadrul festivalului.

I. I. P.: Din '78 - '79 sunt nelipsit. Felul cum se desfăşura atunci, şi cu Filarmonica şi în calitate de cântat în diverse formaţii camerale. Am cântat şi "Cvartetul cu Pian", de Enescu, am cântat şi cu Dan Iordăchescu, regretatul bariton, în anii '80, în cadrul Festivalului Enescu. Pot să spun că n-a fost ediţie în care să nu fiu implicat în Festivalul Enescu, în calitate de dirijor sau pianist.

Rep.: Mai sunt câteva zile şi se termină şi ediţia de anul acesta (interviul a avut loc pe 18 septembrie, n.r.). Cum aţi caracteriza-o?

I. I. P.: O ediţie absolut normală, adică trebuie să fie mai bună, mai competitivă. Cum spunea un coleg de-al dumneavoastră de breaslă, puţini înţeleg în România că acest Festival Enescu reprezintă un fel de campionat mondial de fotbal, dar, atenţie, nu cu unii prin repartizare care vin din Burkina Faso sau nu ştiu ce echipă de acolo. Avem un campionat mondial cu cele mai bune ţări, care sunt permanent aceleaşi. E suficient să vedeţi lista orchestrelor din ultimii ani şi din Anglia, Franţa, Germania, Olanda, Statele Unite, Italia, Austria, Rusia. Opt-nouă, hai să zicem 10 ţări, care reprezintă esenţa. Fiecare ţară are câte un lucru reprezetativ, dar eu spun de cinci-şase ţări care au reprezentanţi în fiecare ediţie. Nu lipseşte Franţa. Germania, Anglia, Austria. Ce-ar fi dacă am face un campionat de fotbal în România, o dată la doi ani, să invităm numai aceste ţări să joace? Ia închipuiţi-vă cum ar fi. Cum e privită România? Dar cultura e o chestie de nişă, care nu apare pe stadioane, dar care rămâne.

Reporter: Anul acesta a fost şi un an al schimbărilor. Domnul Ioan Holender a anunţat că nu va mai fi director artistic începând cu ediţia următoare. Credeţi că va avea de pierdut festivalul, odată cu plecarea domnului Holender?

I. I. P.: Cum am spus şi în alte ocazii, domnul Ioan Holender a fost pentru ultimele ediţii (director artistic, n.r.), dar acest festival se ţine de foarte mulţi ani, iar, după 1990, este actualul director al Arteximului, care, după mine, am spus şi o repet, este coloana verbală a acestui festival, domnul Mihai Constantinescu, care ştie foarte bine să coordoneze lucrurile şi în interior, şi în exterior. Adică are o capacitate managerială şi o pregătire muzicală foarte serioasă. Am fost colegi de facultate, de an, aşa că ştiu ce student excepţional a fost. Pe urmă, el a urmat altă carieră, tot legată de muzică, deci este şi un foarte bun profesionist, dar şi această coloană vertebrală. Normal că trebuie cineva care să fie alături de domnul Constantinescu, deci, aici, vă spun direct (ideea nu-mi aparţine, dar şi eu m-am gândit la fel): în fruntea lui (a Festivalului Enescu, n.r.) trebuie să fie o personalitate recunoscută, care să poată să-i spună lui Daniel Barenboim "ştii că prietenul tău Zubin Mehta vrea să facă «Simfonia a 5-a», de Bethoveen, şi, chiar dacă vrei s-o faci tu, eu te sfătuiesc s-o faci pe-a patra" - deci cineva care să poată să-i spuna unuia sau altuia "el face asta, dacă poţi să renunţi". Or, un necunoscut, numit fie pe criterii politice sau economice sau mai ştiu eu pe ce alte criterii, nu poate să facă acest lucru. Până acum, Festivalul Enescu, terminând cu Ioan Holender, a avut aceste personalităţi, care au avut suficientă suprafaţă ca prezenţă, prin care să poată să angajeze acest tip de discuţii. Eu am dat un exemplu de vârf, dar sunt o grămadă de alte lucruri: "pot să schimb data concertului, mie îmi convine 5 septembrie, lui îi convine 7" şi încep şi negociază între ei. Aici, respectivul alături de Mihai Constantinescu şi echipa lui de la Artexim sunt capabili să facă acest lucru. Asta e părerea mea mea cu privire la viitorul director.

Reporter: Au fost mai multe nume vehiculate pentru această funcţie, dar încă nu ştim exact cine va fi.

I. I. P.: Mă abţin. Nu mă întrebaţi cine, ce şi cum.

Reporter: Dar ştiţi cine va fi?

I. I. P.: Ştiu, dar nu comentez.

Reporter: Anul acesta, a fost reintrodusă şi funcţia de preşedinte onorific.

I. I. P.: Este excelent.

Reporter: Dar era nevoie să fie împărţită această responsabilitate?

I. I. P.: Nu e vorba de împărţire. Vreau să vă spun că, la un anume moment, a fost preşedinte onorific lordul Yehudi Menuhin şi consider că nu este rău să fie o personalitate. Pe urmă a fost Roman Vlad. Eu cred că nu este rău acest lucru. Mai ales o personalitate care este încă activă şi poate să şi participe la festival dă o altă aură acestui lucru, dar trebuie să avem şi un director pentru festival care să aibă o reprezentativitate foarte mare. Nu sunt naţionalist, deci aici pot să vă spun că nu neapărat un român. Noi putem să fim naţionalişti, dar nu cred că ne prinde. Să fie şi un român dacă se consideră că este foarte reprezentativ, dar trebuie să se gândească foarte bine decidenţii noştri.

Reporter: Dar nu avem români care să ne reprezinte?

I. I. P.: Mulţi români nu sunt în ţară, sunt mai multe aspecte aici de discutat şi n-are rost să le discutăm că, pe urmă, intrăm în domeniul speculaţiilor sau al unor exprimări de natura "am auzit că", "se pare că ăla e aşa". Este nivelul mult prea ridicat şi responsabilitatea mult prea mare. Ce e important e că oricât s-ar investi în festival tot nu este destul şi este foarte puţin. Ce înseamnă 8 milioane de dolari la doi ani, din care faci doi kilometri de autostradă în sistem românesc, pe care tot nu-i vezi, îi vezi în buzunarele altora? Păi numai de la cei care au furat de aici ai lua a zecea parte ai face zece Festivaluri Enescu pe nu ştiu câţi ani. Asta reprezintă o câtime din averea unui singur care a dat tunuri pe acolo şi n-aţi văzut nici măcar un kilometru de autostradă. Am dat un exemplu, nu l-am spus eu, citiţi ziarele.

Reporter: Este publicul de la Festivalul Enescu acelaşi care vine şi la Ateneu?

I. I. P.: Parţial da, parţial nu.

Reporter: Este o modă să participi la Festivalul Enescu?

I. I. P.: Este o modă şi peste tot. Însă, ce este important pentru noi este că atragem atenţia, inclusiv asupra valorilor noastre, care, din păcate, în timpul stagiunilor obişnuite nu se văd în munca de zi cu zi, deoarece nici presa nu este prea tentată: este tentată de prima grevă, de banderola albă sau mai ştiu eu ce chestii, dar nu sunt tentaţi să cultive personalităţi, sistemul de publicitate la noi, în domeniul muzicii clasice, este catastrofal. Am fost recent la Salzburg, în perioada festivalului, şi am văzut nişte afişe cu toate numele care, întâmplător, pe urmă, veneau aici - e suficient să spun că Zubin Mehta, cu Orchestra din Ierusalim, a venit direct de la Festivalul de la Salzburg, a mai avut un concert la Viena şi a venit aici la Bucureşti. Arată cum suntem alături de Festivalul de la Salzburg. Aveau afişe, aveau peste tot postere cu festivalul de la Salzburg. Acum s-a făcut reclamă (la Festivalul Enscu, n.r.), dar ideea este următoarea: aceleaşi afişe le vezi şi în timpul stagiunii (la Salzburg, n.r.). Or, la noi nu vezi mai nimic. De ce? Până la urmă, tot de bani şi tot de legislaţie - care nu-ţi dă voie. De pildă, ai nevoie de concertmaestru de valoare, nu e obligatoriu să-l iei din România, poţi să-l iei de aiurea, dar nu poţi să îi dai 2.500 de lei, trebuie să îi dai mai mult. Păi, îi dau 2.500 şi vine un sponsor şi îi mai dă încă 3.000 de lei sau 4.000 de lei, şi ai, să zicem, ceva civilizat. Dar sponsorul nu are voie să dea la salariu, deci nu are voie să plătească valoarea - inclusiv valoarea ca să nu plece cu alte contracte în ţară, să nu plece instrumentiştii, să nu plece cântăreţii, soliştii, dirijorii, deci ca să nu plece în altă parte. Rusia ce-a făcut. În momentul în care era Elţân (Boris Elţân, fostul preşedinte al Rusiei, n.r.) şi în '93 - '94 ajunsese Balşoiul la 100 de dolari salariul, la o inflaţie uriaşă, au început şi ei să se trezească puţin. A venit Putin la putere şi dirijorul de săptămâna trecută, Temirkanov (Yuri Temirkanov, care a dirijat Sankt Petersburg Philharmoniс Orchestra, pe 10 septembrie, la Sala Palatului, n.r.), s-a dus la Putin şi a vorbit pe limba lui: "Ştiţi, domnule preşedinte, că Rusia a fost o mare putere în muzică". Atât a trebuit, încât acum au nişte orchestre de mare valoare, nu mai pleacă ruşii, cel mult se duc în Anglia, cum este Orchestra din Liverpool, care are nu ştiu câţi ruşi, inclusiv un dirijor rus. Au nişte orchestre de mare valoare, cu o medie a salariilor de trei-patru ori cât în România. Şi atunci Rusia n-a mai plecat. Deci există modalităţi de a încuraja cultura, dar trebuie să dai o libertate şi o legislaţie - pornind de la sponsorizări, de la tot. E un amestec de toate, toate se leagă.

Reporter: Vă întrebam de public pentru au fost şi anul acesta situaţii când s-a aplaudat, deşi nu trebuia...

I. I. P.: Să revin la public. Parţial sunt unii care n-au acces, care sunt abonaţi, care sunt iubitori de muzică şi, datorită preţurilor foarte mari sau chiar sistemului când au fost repartizate abonamentele, nu au putut să ia parte. E bine că se atrage atenţia acestui public uneori tânăr, uneori snob, alteori cu manifestări total de neacceptat într-o sală de concert. În primul rând, nu mai permiţi - în momentul în care s-a dat primul sunet, peste tot în lumea asta, nu mai intră nici musca. Intri la pauză. Dar dai drumul la Sala Palatului şi vezi că îi mai scoală pe ăştia care s-au aşezat. Ai venit târziu, chiar dacă altul ţi-a luat locul, nu mai stai să-l scoli, fiindcă îl deranjezi. Au fost situaţii când muzicieni de valoare s-au întors către public şi până n-au văzut că s-a aşezat şi ultimul spectator nu au început. Este penibil. Asta ţine inclusiv de comportamentul nostru. Nu înseamnă că, dacă am dat nu ştiu câţi bani pe un bilet, dar am venit târziu, să şi deranjez pe altul. În cazul celor cu bilet, dar sunt şi cei fără bilet. Sau au plecat în timpul concertului că nu le-a plăcut nu ştiu ce, n-au avut răbdare la "Woyzeck". Am plătit, stau până la sfârşit totuşi. Nu mă apuc să stric, pentru că este o legătură care se produce între public şi dirijor. Pe urmă, e bine că vin tineri, că aşa se atrage atenţia şi asupra stagiunii obişnuite, că există muzicieni de valoare la Filarmonică, la Radio, la Operă.

Reporter: Dar astfel de evenimente au loc şi la Ateneu? Să se aplaude când nu trebuie, să se ridice lumea şi să plece...

I. I. P.: Se mai întâmplă, sigur. Este o caracteristică generală, nu numai a Festivalului, este a României. Că aşa e şi la teatru, şi la concertele obişnuite, deci este a României. Dar, până la urmă, hai să avem public peste tot, hai să avem public foarte mai mult, în ciuda publicităţii mai mici sau mai mari care se face artiştilor şi evenimentelor din sălile de concert.

Reporter: Educaţia aceasta ar trebuie să vină într-un fel din copilărie. De la ce vârstă ar putea veni un copil la concerte?

I. I. P.: De mici.

Rep.: Cât de mici?

I. I. P.: Oricât de mici. 4- 5 - 6 ani.

Reporter: Nu e o vârstă la care să poată să înţeleagă cât de cât ce se întâmplă?

I. I. P.: Depinde cum o faci. Dacă îi dai unui copil de 5 ani să asculte "Parsifal", care durează patru ore, nu o să-l câştigi. Trebuie să ai minte. Trebuie şi educaţia în şcoală făcută altfel. Ora aceea de muzică în care se învaţă absolut numai nişte lucruri teoretice şi banale, numai pentru ca nişte profesori să aibă... mi se pare absolut derizorie. Efectul este aproape nul. Trebuie să nu ai o oră, să ai două ore, să le aranjezi în aşa fel încât să poţi da posibilitate - nu spun în liceele de specialitate, care au alt regim, spun în liceele şi şcolile obişnuite - ca orice copil să poată să practice inclusiv un instrument, dacă îi place chitară, să participe la cor, să ia chiar elemente de vioară sau chiar un pian. Atunci trebuie să înlocuieşti ora aceea de muzică - poţi să mergi la un concert în acea oră de muzică, iei legătură cu instituţiile respective şi vezi ce concert special au. Noi avem mai puţine, există programul "Clasic e fantastic", făcut în parteneriat cu nişte licee, care se poate dezvolta, există o iniţiativă a conducerii Filarmonicii, împreună cu o organizaţie privată, ca la repetiţia generală de joi, o oră, un grup restrâns de copii - fiindcă nu trebuie să deranjeze repetiţia - vine atât la repetiţie, dar fac şi un tur al Ateneului. S-a întâmplat în pauză să stea de vorbă şi cu muzicieni, să vadă instrumentele. Bineînţeles, de la clasa a VI-a - a VII-a în sus, fiindcă alfel, dacă vin prea mici, nu poţi să faci. Deci, iată că se poate găsi această oră de muzică şi aici. Vreau să vă spun că elevi de clasa a IX-a - a X-a au ascultat, în toamna trecută, au fost la repetiţia generală când s-a cântat o lucrare extrem de... nu grea, dar mult mai puţin pentru public, pentru înţelegerea lor, "Concertul în re minor pentru pian, partea a II-a", de Brahms, care este foarte profundă. O mare tensiune, o mare linişte. Vreau să spun că au stat 20 de minute nemişcaţi. Aşa de mult i-a prins acest lucru greu. Pentru un om obişnuit era un lucru greu. Asta au nimerit, ce să facem? Nu facem noi programele după cum vin ei. Deci, asta este ideea.

Reporter: Nu trebuie să mai fie totul teoretic.

I. I. P.: Categoric. Nu numai teoretic şi nu numai de un singur fel, fiindcă unuia îi place să cânte din gură, altuia, la instrumente. Pot să meargă şi către muzica uşoară, pentru că muzica uşoară nu este uşoară, este muzică bună sau prost făcută. Atât.

Reporter: O altă problemă cu care se confruntă acest domeniu muzical este lipsa unei săli adecvate. Domnul Holender chiar a menţionat în discursul său despre...

I. I. P.: A menţionat, au fost petiţii semnate de mari artişti, mari dirijori, dar răspunsul trebuie să-l dea Guvernul, fiindcă Sala Mare a Palatului aparţine de Secretariatul General al Guvernului. Or, dacă acelaşi Guvern care dă milioane pentru un festival, nu se gândeşte şi la o sală, e grav. Acum, problema sălii se pune sub două aspecte: o sală bună de concert. Şi în lume s-au construit numai în ultimii doi ani câteva săli excepţionale şi foarte mari de concerte. Cred că e suficient să spunem că, în toamna anului trecut, s-au deschis mai multe săli la (Sankt) Petersburg. La Paris, anul trecut, s-a dat în funcţiune o sală excepţională, deşi aveau destule săli de concert, dar s-a mai făcut o sală de concert. Asta este un aspect şi al doilea este poziţionarea ei. Eu rămân la ideea că, totuşi, tot zona Ateneului este cea mai propice. Automat, Sala Palatului ar trebui închisă nouă luni, lucrat nemţeşte, făcut una sau două săli efectiv polivalente muzicale: de la 6.000 faci 2.500 sau poţi să laşi chiar una singură, dar pe care să poţi să o modulezi între 2.000 şi 4.500, fiindcă o sală de concert normală pentru cerinţele Bucureştiului nu trebuie să aibă mai mult de 1.500 de locuri - cerinţele Bucureştiului în afara festivalului. Ca poziţie, este ideală. Guvernul trebuie să aibă această tărie să închidă şi să nu se mai facă acele spectacole care există tot timpul la Sala Palatului şi să permită, că inclusiv acelora le va face bine să aibă o sală de tipul acesta: modernă, dotată la ultimul standard. Lucrat nemţeşte, fără alte adaosuri, cum, din păcate, am văzut şi am auzit că s-a întâmplat atât la Opera Naţională, cât şi la Teatrul Naţional. Lucrat în felul acesta şi atunci se rezolvă problema. Vreau să trag un mic semnal de alarmă: Ateneul are şi el nevoie de acoperiş. Din păcate, o parte din acoperiş - după zece ani - s-a distrus şi plouă în Ateneu. Încă nu în sală, dar în părţile laterale plouă. Ar fi păcat ca, înainte să facă o sală, Ministerul Culturii să nu se gândească să dea 100 şi ceva de mii de euro pentru un acoperiş bun.

Reporter: Ştiu că a fost o problemă acum câteva zile cu un concert care a avut loc în Piaţa Festivalului şi a întrerupt, într-un fel, concertul de la Ateneu. Cum a fost posibil să se audă?

I. I. P.: N-a întrerupt concertul, este o practică obişnuită să nu ştie stânga ce face dreapta sau stânga să bage ceva în buzunar şi dreapta să nu bage nimic. Adică, să zicem, noi suntem de dreapta, că suntem mai aşa, cu muzica clasică, şi ei, mai de stânga, sunt mai populari, care adună mai multă... că sunt târguri, că e muzică folk, muzică populară, n-are importanţă. Este o practică de ani de zile a Primăriei, care consideră că spaţiul ei este acolo, s-au făcut sesizări inclusiv din partea Ministerului Culturii, dar nu se ţine seamă şi, când întreb, ArCuB zice "n-am închiriat noi", Primăria te trimite de la Ana la Caiafa şi nu ştii cui să-i spui. I s-a spus fostului primar general Oprescu şi celorlalţi primari dinainte - fiindcă nu se întâmplă numai în timpul festivalului. În mod curent, se întâmplă în concertele noastre să se audă în sală aceşti decibeli infernali ai acestor staţii de amplificare pentru instrumente electronice, pop, rock, jazz, folk ş.a.

Reporter: Deci, nu a fost un caz singular, s-a mai întâmplat.

I. I. P.: Nuuu, este o obişnuinţă. Or, n-am auzit nicăieri în lume ca în mijlocul oricărui oraş să pui asemenea decibeli. Să-mi spună şi mie cineva dacă a văzut aceste lucruri. Ştiu că sunt locuri speciale, sunt parcuri unde se fac aceste spectacole, dar nu ştiu de ce trebuie aici. Mă rog, asta este altă problemă.

Reporter: Mai spuneţi în cartea "Trei generaţii la Ateneu Român" că niciun Prunner nu a avut "impactul mediatic, promovarea, notorietatea pe care le-au avut alte nume" şi că le-ar fi meritat. Cât de mult contează aceste lucruri pentru încrederea în sine şi pentru parcursul unui muzician?

I. I. P.: Depinde de felul în care priveşti lucrurile. Dacă priveşti numai din punct de vedere al unei vanităţi, pe care orice om o are mai mică sau mai mare, a dorinţei de ce ăla are zece interviuri şi eu am avut unul - dau un exemplu -, pot să aibă un impact asupra ta, dar, în momentul în care tu ai pornit de la vorba clasicilor noştri muzicieni "Serveşte muzica, nu te servi de ea" -, ăsta e răspunsul meu. Noi încercăm să servim muzica, nu să ne servim de ea. A fost numai o constatare - poate puţin a exagerat doamna Georgescu, excelenta realizatoare a acestei cărţi, căreia îi mulţumesc pentru toată munca domniei sale. Noi căutăm să servim muzica şi nu să ne servim de muzică. Şi nu întâmplător am fost foarte apropiaţi cu aceste personalităţi care au susţinut aceste lucruri: Dinu Lipatti şi George Enescu.

Reporter: Mai spuneţi în carte că vă implicaţi la alcătuirea fiecărei stagiuni a Filarmonicii "George Enescu".

I. I. P.: În măsura în care pot, mă implic cu sugestii repertoriale, cu o planificare cât de cât judicioasă a concertelor, ca să acoperim întreaga stagiune, să nu fie foarte multe înghesuite şi pentru noi este un efort foarte mare.

Reporter: La ce să se aştepte melomanii de la această stagiune şi când începe?

I. I. P.: Stagiunea întregii instituţii începe pe 1 octombrie, iar, în ce priveşte corul, vom avea în 22 octombrie o primă manifestare şi, împreună cu Orchestra Simfonică, în luna noiembrie, vom prezenta din nou, după aproape 20 de ani, o nouă versiune a "Recviemului de Război" de Benjamin Britten. Pot să spun că e o noutate, pentru că, din membrii Corului care au cântat acum 20 de ani, nu ştiu dacă mai sunt vreo 10 - 12. Deci este o noutate absolută ca lucrare şi nu este numai asta. O să mai fie mai multe surprize, o să vedeţi pe site-ul Filarmonicii, Corului, concertele anunţate.

Distins cu Ordinul "Meritul Cultural" în grad de Cavaler (2003), dirijorul şi pianistul Iosif Ion Prunner s-a născut pe 9 ianuarie 1956, în Bucureşti, într-o familie de muzicieni (pe linia tatălui, Prunner) şi cu vechi tradiţii culturale şi istorice (pe linia mamei, Pârâianu). Este fiul pianistului Iosif Prunner şi al Ilenei Yvonne Prunner (fostă Pârâianu), regizoare şi poetă. Familia de muzicieni cu trei generaţii de reprezentanţi - Joseph, Iosif Jr. şi Iosif Ion - ce poartă numele de Prunner a sărbătorit, în anul 2009, 100 de ani de prezenţă în "templul muzicii" Ateneul Român.

Iosif Ion Prunner a urmat cursurile Liceului de muzică "Dinu Lipatti" şi pe cele ale Universităţii de Muzică din Bucureşti. A studiat pianul şi dirijatul cu Zoe Popescu, Ana Pitiş, Maria Fotino, Constantin Bugeanu şi Sergiu Comissiona. După absolvire, a fost angajat la Filarmonica "George Enescu". În 1991, a înfiinţat Fundaţia şi Orchestra de cameră "Constantin Silvestri", iar, în 1996, a fost directorul Concursului internaţional de dirijat cu acelaşi nume. În anul 1997, Cristian Mandeal i-a încredinţat conducerea Corului Filarmonicii, fiind, de asemenea, solicitat să dirijeze concerte susţinute de Orchestra simfonică şi Orchestra de cameră ale Filarmonicii. Tot din 1997, conduce orchestra semiprofesionistă a medicilor din Bucureşti, preluând o tradiţie a Filarmonicii "George Enescu".

În decembrie 2007 a fost invitat, alături de Orchestra Capitole Toulouse, Corul Orfeu - San Sebastian să prezinte o producţie cu "Recviemul", de Giuseppe Verdi, la San Sebastian, Toulouse şi Paris - Sala Pleyel. În România, a colaborat cu principalele orchestre din ţară, Orchestra Naţională Radio şi Orchestra de cameră Radio. A fost invitat să susţină spectacole la Opera Naţională Bucureşti.

A susţinut concerte în importante centre muzicale din Europa şi Asia (Germania, Spania, Franţa, Italia, Japonia, Rusia, Grecia, Ungaria, Elveţia, Bulgaria, Coreea etc.) şi a luat parte la importante festivaluri din România, Cehoslovacia, Italia etc. A colaborat cu personalităţi muzicale marcante, precum Cristian Mandeal, Sergiu Comissiona, Lawrence Craig, Valentin Gheorghiu, Ludovic Spiess, Eugenia Moldoveanu, Michel Plasson, Krzysztof Penderecki, Ion Marin, Adrian Eröd, Neil Stuart, Tatiana Serjan, Dolora Zajick, Carlo Colombara, şi cu orchestre de prestigiu, precum Orchestra Naţională a Franţei, Filarmonica din München, Filarmonica "Arturo Toscanini", Orchestra Festivalului din Varşovia, Orchestra Philharmonia din Londra, Orchestra Naţională a Cataluniei, Filarmonica din Ostrava, Orchestra Capitole Toulouse.