INTERVIU - Juan Pablo Villalobos: Fiecare poveste are o voce proprie şi nu mă las până nu o găsesc

Tochtli, personajul principal din volumul "Fiesta în bârlog", este fiul unui mafiot mexican, adoră cuvântul "fulminant" şi pălăriile, are cerinţe cărora li se răspunde negreşit, dar cel mai mult îşi doreşte un hipopotam pitic din Liberia. Restul este un roman "de-o şchioapă", care a câştigat simpatia publicului şi succesul în rândul criticilor.

"Fiesta în bârlog" este volumul de debut al scriitorului mexican Juan Pablo Villalobos, care a vorbit într-un interviu acordat MEDIAFAX despre cum l-a găsit pe Tochtli, micul personaj principal care nu cunoaşte nici teama, nici mila, despre dorul pe care îl simte faţă de ţara natală, dar şi despre meseria de scriitor.

Prezentăm integral interviul acordat MEDIAFAX de Juan Pablo Villalobos:

Reporter: "Fiesta în bârlog" a fost prima dumneavoastră carte. Care a fost cel mai "fulminant" lucru pe care l-aţi trăit legat de experienţa de a deveni scriitor?

Juan Pablo Villalobos: Faptul că o activitate solitară şi intimă se transformă în ceva public. Anul trecut, am fost la un eveniment la Londra şi un grup de cititori din Newcastle s-a apropiat de mine şi toţi au început să îmi vorbească despre romanul meu. A fost un moment foarte straniu: în timp ce vorbeam cu ei, îmi aminteam cum am scris romanul, apartamentul din Barcelona în care trăiam atunci, ibricul de cafea, calculatorul la care am scris, carneţelul în care îmi luam notiţe, priveliştea de pe fereastra pe care mă uitam şi mă întrebam "Ce are de-a face lucrul ăsta cu celălalt?" sau "Cum se leagă momentele astea două?".

Reporter: Dar cel mai "fulminant" lucru despre romanul dumneavoastră "de-o şchioapă"?

Juan Pablo Villalobos: Faptul că voiam să scriu o poveste pe care să o dedic fiului meu, care urma să se nască, şi am ajuns să scriu un roman care a fost tradus în 15 ţări.

Reporter: Când l-aţi "întâlnit" pe Tochtli, personajul principal al cărţii?

Juan Pablo Villalobos: Personajul-copil a fost sursa poveştii: voiam să scriu despre iniţierea unui copil care are o dorinţă absurdă, un capriciu. Dar Tochtli a ieşit la suprafaţă doar când i-am găsit în sfârşit vocea, tonul narativ al romanului. Am hotărât să spun povestea din perspectiva sa, după ce am încercat să văd povestea prin ochii lui Yolcaut, tatăl său, şi ai lui Mazatzin, profesorul său particular. Perspectiva adultă nu funcţiona pentru a spune povestea asta. Şi cred că fiecare poveste are o voce proprie care să o spună şi nu mă las până nu găsesc această voce. Vocea lui Tochtli am întâlnit-o în prima frază din carte: "Unii spun că sunt precoce". Când am scris asta, am ştiut că am găsit ceea ce căutam.

Reporter: Şi aşa l-aţi lăsat pe el să fie povestitorul...

Juan Pablo Villalobos: Da, când am văzut că vocea lui Tochtli funcţiona sub diferite aspecte. Îmi plăcea sintaxa, muzicalitatea sa, tonul umoristic. Perspectiva lui mi se părea pertinentă: amorală, incorectă politic. Dincolo de asta, scriitura avea ritm, ceva foarte important în redactarea unui roman.

Reporter: Când aţi văzut prima dată un hipopotam pitic din Liberia?

Juan Pablo Villalobos: Iniţial, mă gândeam că Tochtli ar trebui să-şi dorească un hipopotam normal, pentru că hipopotamul este pentru mine un animal fetiş. Îmi plac foarte mult. Când am început să scriu romanul, am citit un raport al Naţiunilor Unite despre animalele care sunt pe cale de dispariţie, printre care se numără şi hipopotamul pitic din Liberia. M-am gândit că este perfect, pentru că asta face ca Tochtli să aibă nu doar un capriciu, ci un capriciu radical. Nu vrea doar un hipopotam, o cerere absurdă în sine, ci vrea un hipopotam care este pe cale de dispariţie. Înainte de asta, am văzut o pereche de hipopotami pitici din Liberia la grădina zoologică din Barcelona şi apoi la grădina zoologică de la Londra. Sunt animale frumoase.

Reporter: Aţi spus într-un interviu că în Mexic oamenii sunt respectaţi pentru ceea ce au, nu pentru ceea ce sunt. Nu mai locuiţi în Mexic. Lucrurile sunt diferite în ţara dumneavoastră de rezidenţă?

Juan Pablo Villalobos: Romanul meu face referire la lucruri care se întâmplă în Mexic, dar multe sunt universale. Această valorizare bruscă a vieţii este un lucru de care m-am lovit în toate locurile în care am trăit sau pe care le-am vizitat. Un alt aspect universal despre care vorbesc în carte este şi dispreţul pentru cultură.

Reporter: De ce vă este cel mai dor din Mexic?

Juan Pablo Villalobos: Mi-e dor de oameni, de familia mea, de prieteni. Şi de mâncare. Noi, mexicanii, avem identitatea naţională localizată în burtă. Îmi este foarte foarte dor să mănânc pe stradă: să ies din casă şi să pot să aleg dintr-o grămadă de feluri de mâncare care se vând pe trotuar: tacos, quesadillas, pozole, tamales. Vedeţi? M-aţi întristat acum...

Reporter: Când aţi început să scrieţi, aveaţi altă meserie de bază. Acum, că primul dumneavoastră roman a avut succes, aţi spune că puteţi practica meseria de scriitor "full-time"?

Juan Pablo Villalobos: În vara anului trecut, m-am mutat din Barcelona în Brazilia şi de atunci trăiesc doar din scris. Nu este uşor. Dincolo de traducerile cărţilor în alte limbi, scriu pentru reviste, ziare şi bloguri, susţin câteva cursuri de literatură şi, recent, am primit o bursă din partea statului mexican.

Reporter: Potrivit site-ului editurii care vă publică romanele, aţi scris nenumărate studii în domenii foarte diferite, de la "flexibilitatea conductorilor electrici" la "efectele secundare ale medicamentelor care tratează disfuncţiile erectile" şi "excentricitatea literaturii latino-americane a secolului XX". Scriitorul din dumneavoastră a acumulat experienţe din aceste cercetări?

Juan Pablo Villalobos: Poveşti propriu-zis nu, dar, da, am acumulat perspective, maniere de a povesti, strategii narative. Nu îmi place să lucrez cu poveşti reale. Când scriu, vreau să fiu liber, să răspund doar impulsurilor mele creative.

Reporter: Cum aţi prezenta noul dumneavoastră volum, "Si viviéramos en un lugar normal"?

Juan Pablo Villalobos: Este un roman cu un umor nemilos, crud, care spune povestea unei familii ce trăieşte pe un deal din oraşul în care am crescut eu, Lagos de Moreno. Acţiunea se petrece în anii '80. La început, are loc o fraudă electorală - lucru care este, de altfel, un fapt istoric - şi acesta este pretextul pentru o serie de întâmplări ce includ imigranţi polonezi, vaci inseminate artificial, pepeni psihedelici, nave spaţiale. Romanul este povestit din perspectiva unui adolescent, Oreo cel iubit (da, Oreo precum biscuiţii). Toţi fraţii săi au nume greceşti - Aristotel, Archilochus, Callimachus, Electra, Castor şi Polux, "gemenii mincinoşi". Este un roman despre educaţia politică pe care a avut-o generaţia mea, despre plictiseala vieţii patriarhale, despre relaţiile dintre fraţi şi despre cum nu poţi, de fapt, să fugi nicăieri. De asemenea, este un omagiu adus lecturilor mele preferate, printre care se numără şi operele lui (Eugen) Ionescu.

Juan Pablo Villalobos, născut în 1973, în Guadalajara, Mexic, este prozator, eseist şi critic literar. A publicat proză scurtă în revista Letras Libres, dar şi eseuri în Gatopardo şi în revista columbiană Don Juan. În prezent, colaborează la blogul editurii braziliene Companhia Das Letras şi la Pen Club's Blog World Atlas.

În textele sale, Villalobos a abordat teme surprinzător de diverse, de la influenţa avangardei asupra operei lui César Aira la "tangologie", ejaculare precoce şi literatura latino-americană în prima jumătate a secolului al XX-lea. A fost bursier al programului Alßan, finanţat de Uniunea Europeană, şi a obţinut un doctorat în teoria literaturii şi în literatură comparată la Universitatea Autonomă din Barcelona.

Publicat în 2010, romanul său de debut, "Fiesta în bârlog", a fost tradus în peste zece limbi străine, iar în 2011 voturile cititorilor l-au inclus pe lista scurtă a First Book Award, oferit de publicaţia britanică The Guardian. Într-un interviu publicat în revista Granta, Villalobos descrie cartea ca pe o"reflecţie asupra Mexicului văzut din afara Mexicului", despre care nu ar fi putut să scrie niciodată fără să îl lase în urmă.

Cartea a apărut în limba română la editura Curtea Veche.