INTERVIU - Norman Manea: I-aş dori României o reală "schimbare la faţă"

Norman Manea se va afla, săptămâna viitoare, în România, unde va participa la Târgul de carte Gaudeamus (18 - 22 noiembrie), dar şi la alte evenimente culturale.

Scriitorul mai povesteşte, în interviul acordat MEDIAFAX, despre cele mai noi volume, despre relaţia dintre întâmplările reale şi ficţiune, dar şi despre modul în care societatea modernă şi media trivializează dramele umane.

Prezentăm integral interviul acordat de Norman Manea agenţiei MEDIAFAX:

Reporter: În 2008, la vizita dumneavoastră în România, aţi spus că sunteţi în continuare în exil. Încă vă simţiţi aşa?

Norman Manea: Trăiesc în afara ţării în care m-am născut şi format. După peste 20 ani de la data naufragiului, m-am obişnuit, fireşte, cu noul loc şi noua mea realitate, dar nu sunt "acasă", cum nu mai eram, de fapt, nici când am părăsit România. Situaţia mea nu este unică, nici excepţională, condiţia de exilat, refugiat, apatrid, nomad, imigrant este deja a multora în vremurile noastre marcate de atâtea schimbări şi de o tot mai accentuată "globalizare" centrifugă.

Rep.: Scrieţi în continuare despre exil şi despre memorie. Este scrisul o terapie, un mod de a înţelege altfel lucrurile?

N. M.: Sunt multe forme de terapie în afara scrisului. Scrisul este altceva decât doar terapie, deşi poate avea şi acest efect. Spuneam cândva că literatura este boală şi terapie în acelaşi timp, dar nu este doar atât, este, în primul rând şi până la urmă, creativitate.

Rep: În "Vizuina" faceţi referiri la cazul Culianu. Din perspectiva aceasta, este literatura un mod de a obţine dreptatea sau măcar de a prezenta cazul într-o altă perspectivă?

N. M.: Nu printr-un roman poţi obţine dreptatea în justiţie şi în viaţă; nici chiar prezentarea unui caz public într-o nouă perspectivă printr-un roman nu are consecinţe sociale relevante. Pentru asta e nevoie de o intervenţie publică directă, nu de romane... "J'acuse" al lui Zola era un manifest jurnalistic de mare ecou în favoarea dreptăţii într-un caz flagrant de injustiţie, manipulat politic, "Arhipelagul" lui Soljeniţîn era o zguduitoare colecţie de documente despre tragedia colectivă în sistemul poliţist comunist, relatarea lui Primo Levi despre Auschwitz avea forma unor fragmente memorialistice despre oroare, "1984" al lui Orwel era deja altceva.

Literatura nu are ca scop o intervenţie directă în cazuri concrete de nedreptate, are altă amploare şi altă structură, dar scriitorii pot, fireşte, interveni public şi o şi fac, în situaţii flagrante. Literatura focalizează, însă, asupra individului, asupra contradicţiilor sale în contextul social în care evoluează şi are altă abordare decât una legalistă sau jurnalistică. În "Crimă şi pedeapsă", cititorul simpatizează, treptat, cu un ucigaş, după ce îi înţelege existenţa şi viaţa interioară, "Ana Karenina" este un personaj fascinant, deşi este adulterină. Aceste cazuri "fictive" nu schimbă, însă, abordarea juridică a crimelor şi adulterului.

Da, literatura oferă o "altă perspectivă", mai profundă şi asupra problemelor sociale, deci şi a individului prins în cleştele lor, dar impactul literaturii este inevitabil incert.

Nu a fost deloc în intenţia mea de a clarifica un caz concret, pe care nici poliţia americană sau română, nici justiţia nu l-au elucidat. Menţionarea - codificată, de altfel - a asasinatului de la Chicago, avea un rol de simplă recuzită în contextul romanului, pentru a justifica tensiunea crescută a personajului central - şi acesta profesor şi acesta ameninţat cu moartea -, dar nu era vorba de o persoană, Peter Gaspar e un personaj, cum este şi Palade-Portland, care l-ar "reprezenta" în ficţiune pe Culianu. Am fost uimit de confuzia care persistă, chiar şi la oameni de litere, între realitate şi ficţiune, între persoană şi personaj.

Rep: V-au fost adus acuze că aţi abordat cazul Culianu - unul destul de controversat în România - în "Vizuina"?

N. M.: Acuze ar fi prea mult spus, dar au fost lectori stingheriţi de menţionarea, fie şi codificată, "ficţionalizată" în acest roman, a doi mari cărturari români morţi în America, I. P. Culianu şi mentorul său, Mircea Eliade. Se aşteptau, probabil, să ofer măcar proaspete date sau ipoteze senzaţionale despre asasinarea lui Culianu sau despre relaţiile lui Eliade cu comunitatea română din Chicago. Nu aveam nici competenţa, nici aspiraţia pentru un astfel de rol; însăşi conexiunea dintre real şi fictiv are, în acest caz, o importanţă mai curând episodică, deşi nu lipsită de semnificaţii.

Nu pot fi decât bucuros că cititorii străini sau chiar români neavizaţi asupra unor asemenea şarade sunt feriţi de conotaţiile extra-literare care au preocupat excesiv unii lectori din ţară.

Rep.: Herta Muller a obţinut, anul trecut, premiul Nobel. Literatura sa vorbeşte, în mare parte, despre trauma României pe care dumneavoastră aţi ales să o părăsiţi. În acest context, credeţi că poveştile despre traume colective de impact au mai mari şanse de a fi observate în lumea literară?

N. M.: Nu doar eu am părăsit România, ci şi Herta Muller, ba chiar în cam aceeaşi perioadă, când întunericul devenise dens şi nu prea mai erau nicăieri licăriri de speranţă în ţară. Am citat deja două titluri de mari romane de Dostoievski şi Tolstoi care au o lungă şi vie longevitate literară şi nu se referă neapărat la traume colective, ci la cele individuale. Chiar şi în cazul traumelor colective, literatura le scrutează în şi prin individ şi bănuiesc că nu altfel se întâmplă şi în cărţile Hertei Muller.

Conexiunea la o cunoscută tragedie colectivă poate spori, fireşte, interesul publicului, dar nu măreşte valoarea literară a unei opere.

Rep.: De asemenea, aţi vorbit, la un moment dat, de trivializarea tragediei în cultura contemporană. Poate fi evitat acest lucru, având în vedere viteza cu care se întâmplă totul?

N. M.: Trivializarea tragediei nu este neapărat un fenomen nou, ţine de "imperfecţiunea" umană, dar a dobândit, prin însuşi caracterul democraţiei populare şi populiste, de larg consum publicistic, o viteză şi amploare crescute. Slăbiciunea omenească pentru bârfă, palavre, excitare şi maculare, fac astăzi din scandal mijlocul cel mai eficient de a atrage atenţia. Curioşii se îmbulzesc, ca muştele turmentate în jurul prăzii. Cum factorul de vandabilitate domină azi viaţa cotidiană, cu repercusiuni tot mai groteşti asupra culturii, învăţământului, difuzării informaţiei şi chiar asupra votului public şi a politicii, nu văd cum ar putea educaţia sau pur şi simplu bunul simţ al cetăţeanului normal încetini şi eventual evita, treptat, aceasta planetară epidemie. Poate doar dacă plictiseala şi-ar căuta, la un moment dat, stimulente în chiar opusul scandalului şi al trivializării, descoperind că autenticitatea şi adevărul pot fi cel puţin la fel de captivante ca umilirea lor.

La un moment dat, mă gândeam chiar la o nouă lozincă: "bogătaşi din toate ţările, uniţi-vă !". De marii bogătaşi depinde, s-ar zice, azi, soarta noastră şi poate vor înţelege cândva că şi soarta lor s-ar putea să-şi afle pedeapsa în jocurile decrepite pe care le reciclează degradarea generală. Să sperăm, totuşi, că semenii noştri vor găsi calea de a profita benefic de accesul larg la informaţie şi dezbatere al epocii noastre.

Rep.: V-aţi lovit de această "trivializare a tragediei", personal?

N. M.: Fireşte. Când am ajuns în America, am fost imediat declarat "disident" şi a durat mult până explicaţiile mele despre cine şi ce sunt, de fapt, au restabilit adevărata identitate a scriitorului exilat. Şi teribila traumă a Holocaustului suferă o persistenta trivializare prin asaltul publicitar. Vulgarizarea tragediei şi reducerea ei la clişee repetitive atinge o limită mereu depăşită, care mi se pare o insultă la adresa celor care au supravieţuit acestei monstruozităţi şi, cu atât mai mult, pentru cei care nu au supravieţuit.

Mă izbesc, de fapt, frecvent, de inventarul tot mai sporit al temelor şi evenimentelor, mari şi mici, de ieri şi de azi, supuse unei tot mai inevitabile degradări prin uzura publicistică.

Rep.: Deşi vă declaraţi în exil, ţineţi legătura cu România. Încă aveţi aşteptări de la această ţară ?

N. M.: Sunt şi rămân în exil, mă aflu într-o profundă solidaritate cu cei aflaţi în exil intern în ţara lor sau în exilul de departe. Am trecut eu însumi de la exilul intern la cel de departe, de tot mai departe. Din acest departe, nu-mi îngădui să aştept nimic, dar i-aş dori României o reală "schimbare la faţă", care să fie şi o schimbare de fond, structurală în funcţionarea statului, a instituţiilor sale democratice, dar şi într-o mai profundă schimbare de mentalitate generală, prin participarea reală şi responsabilă a cetăţenilor la viaţa cetăţii şi printr-un mai mare respect pentru aceştia.

Rep.: Lucraţi la un nou volum? Dacă da, daţi-mi mai multe detalii despre acesta.

N. M.: Voi finisa anul viitor noi volume pentru seria de autor de la Polirom. Îmi vor apărea, tot anul viitor, mai multe volume de proză în Europa, în Brazilia şi China.

Norman Manea revine în România, în perioada 16 - 23 noiembrie.

Pe parcursul şederii în România, Norman Manea va participa la Târgul de Carte Gaudeamus (18 - 22 noiembrie) din Capitală, îşi va lansa cele mai noi volume apărute în cadrul seriei de autor de la Polirom, precum şi volumul "Laptele negru" - publicat recent la Editura Hasefer -, va susţine un dialog cu Edward Kanterian, la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii din Bucureşti, în conferinţa "Celan-Fondane: exil şi eternitate", şi îşi va întâlni cititorii în cadrul a patru evenimente deschise publicului larg.

De la debutul, în 1966, în "Povestea vorbii" a lui Miron Radu Paraschivescu şi până în 1986, cînd a plecat din ţară, Norman Manea a publicat 10 volume (cinci romane, trei volume de proză scurtă, două volume de eseuri). Scriitorul a fost distins cu premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1979) şi premiul Uniunii Scriitorilor (1984, anulat de către Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste). După 1986, în străinătate fiind, întâi în Germania (1987), apoi stabilit în Statele Unite, la New York, Norman Manea a fost tradus în 20 de limbi străine, cărţile sale fiind elogios recenzate în principalele ziare ale ţărilor respective. Volumele publicate în SUA ("October, eight o'clock, On Clowns: The Dictator and the Artist", "Compulsory Happiness", "The Black Envelope", "The Hooligan's Return") au figurat în selecţia celor mai importante apariţii editoriale din The New York Times.

Scriitorului i s-au decernat, în 1992, Bursa Guggenheim şi prestigiosul premiu MacArthur, cunoscut ca "Nobelul american". În 1993, Biblioteca Naţională din New York l-a sărbătorit cu prilejul acordării distincţiei "Literary Lion" a instituţiei. În 2002, lui Norman Manea i s-a atribuit premiul internaţional de literatură Nonino pentru Opera omnia, iar în 2006, premiul Médicis Étranger, pentru volumul "Întoarcerea huliganului". Tot în 2006, scriitorul a fost distins cu Meritul Cultural în grad de Comandor de către preşedintele României, a fost ales membru al Academiei de Arte din Berlin şi în juriul internaţional al premiului Nonino.

În România, i-au apărut, după 1989, trei volume la editura Apostrof ("Octombrie, ora opt, povestiri" şi "Despre Clovni: Dictatorul şi Artistul", eseuri, în 1997; "Fericirea obligatorie", nuvele, 1999), două volume de interviuri la editura Hassefer ("Casa melcului", 1999, şi "Textul nomad", 2006) şi ediţia revăzută a romanului "Plicul negru" (Fundaţia Culturală Română, 1996, şi editura Cartea Românească, 2003).

În 2008, editura Polirom i-a dedicat o serie de autor. Cu această ocazie, autorul a făcut o a doua vizită în România, după emigrarea sa, în 1986. Atunci, Manea a vizitat Bucovina natală împreună cu scriitorul italian Antonio Tabucchi.

La editura Polirom au mai apărut, sub semnătura lui Norman Manea: "Întoarcerea huliganului" (ediţia I, 2003; ediţia a II-a, 2006, 2008), "Plicuri şi portrete" (2004), "Fericirea obligatorie" (ediţia a II-a, 2005), "Despre Clovni: Dictatorul şi Artistul" (2005), "Anii de ucenicie ai lui August Prostul" (ediţia a II-a, 2005), "Plicul negru" (ediţia a IV-a, 2007), "Sertarele exilului. Dialog cu Leon Volovici" (2008), "Înaintea despărţirii. Convorbire cu Saul Bellow - Un proiect Words&Images" (2008) şi "Vorbind pietrei" (2008).

(Interviu realizat de Oana Ghiţă).