INTERVIU - Norman Manea: Nu sunt foarte mari şanse ca un scriitor român să câştige premiul Nobel

Norman Manea, unul dintre cei mai apreciaţi prozatori şi eseişti români, s-a aflat în România în perioada 30 aprilie - 18 mai, unde a avut programate mai multe întâlniri cu cititorii, cu prilejul lansării volumului "Plicuri şi portrete", ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, apărut recent la editura Polirom.

Sosit în România "în plin scenariu caragialian", Norman Manea spune că tinerii scriitori români sunt din ce în ce mai vizibili pe plan internaţional, volumele acestora fiind traduse şi apreciate, astfel că situaţia culturală pare să se îmbunătăţească vizibil.

De asemenea, Norman Manea spune, în interviul acordat MEDIAFAX, că decizia de a pleca în America i-a adus şi pierderi, însă şi câştiguri foarte mari. Scriitorul spune că a câştigat o nouă "perspectivă asupra lumii", o "reeducare". Astfel, Norman Manea precizează că plecarea sa "a fost o confruntare dură cu exteriorul, cu necunoscutul", iar câştigul prin exil a fost "esenţial", deşi a fost o experienţă traumatizantă.

Citeşte şi: Norman Manea: Pentru mine, exilul a reprezentat combinaţia dintre traumă şi privilegiu

Despre America, Norman Manea spune că ar putea fi "ţara tuturor posibilităţilor", însă nu doar a celor pozitive, ci şi a celor negative. "Nu este un paradis. Am spus, adesea, că paradisul nu e terestru, e undeva unde noi nu am fost încă, nici nu ştiu dacă vom fi. Aici, pe pământ, pe planeta asta încă rotitoare, suntem imperfecţi, încercăm să facem ce putem şi în acest context trebuie judecată şi America", declară Norman Manea.

Norman Manea spune, în interviul acordat MEDIAFAX, că au fost momente, mai ales imediat după 1989, când s-a gândit să se întoarcă în România, mai ales pentru că i-a fost foarte greu să se acomodeze în America, întrucât nu ştia limba engleză. Însă nu s-a întors, iar acum spune că, dacă s-ar reîntoarce definitiv în România, ar începe un nou exil. "Ţara s-a schimbat, noi ne-am schimbat. Plus, e perioada asta încă de mare derută şi de neaşezare", spune Norman Manea despre România şi întoarcerea sa în ţară.

Mai mult decât atât, scriitorul vorbeşte despre suferinţă, despre care spune că nu este "doar un blestem", ci şi "o experienţă umană importantă şi profundă, în care, de asemenea, avem foarte multe de învăţat şi nu numai de învăţat, dar şi de trăit, în intensitatea ei".

Despre Nicolae Breban, Mircea Cărtărescu şi Varujan Vosganian, alături de care este propus de Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România la premiul Nobel pentru literatură, Norman Manea spune că sunt foarte talentaţi. Însă, crede scriitorul, România ar trebui să scape de "această obsesie" cu premiul Nobel, pentru că situaţia ţării nu se va schimba dacă un autor român va câştiga această distincţie. "Deci, va veni premiul, foarte bine, nu va veni, faceţi ordine în ţară, faceţi ca ţara să fie cum ar trebui să fie şi cu sau fără premiu Nobel e ţara însăşi care trebuie să aibă grijă de ea. Poate va lua un român, poate nu va lua un român. După părerea mea, nu există foarte mari şanse", declară Norman Manea.

Norman Manea nu priveşte America drept o a doua casă şi se consideră un "chiriaş", singura sa casă fiind România. "Casa mea e limba română. Domiciliul e în America. America am considerat-o şi o consider cel mai bun hotel, pentru că nu ţi se cere să fii într-un anumit fel", mai spune Norman Manea în interviul acordat MEDIAFAX.

Prezentăm în continuare interviul acordat de scriitorul Norman Manea agenţiei MEDIAFAX:

Reporter: Într-un interviu acordat agenţiei MEDIAFAX, în 2010, spuneaţi că îi doriţi României o reală "schimbare la faţă". Cum vedeţi România astăzi, în 2014?

Norman Manea: Da, îi doream de fapt ca "O scrisoare pierdută" să nu mai fie actuală. Să fie numai un produs literar de mare valoare. Acum am nimerit în plin scenariu caragialian, pentru că suntem înainte de alegeri, văd mari lozinci cu "vom trimite în Europa români care să apere România". Nu prea ştiu de cine trebuie s-o apere în Europa, poate că trebuie s-o apere, dar nu neapărat în Europa. Nu ştiu, e hazardant pentru cineva care vine doar din când în când, pentru scurte perioade, şi e mai mult într-o maşină şi într-o cameră, să judece realitatea de aici. Eu urmăresc din America ziarele nu foarte, aş zice, admirabile. E vechea discrepanţă între viaţa culturală, care este, după părerea mea, foarte vie şi de valoare şi promovând o nouă generaţie de artişti şi scriitori, şi viaţa politică, care e un fel de - nici nu ştiu cum să mă exprim - carnaval, farsă, în orice caz, cu mai toate metehnele pe care le ştim şi din literatură, şi din viaţă. E regretabil şi trist. Mă întreb ce ştie sau ce trebuie să facă Cetăţeanul turmentat de toată această gălăgie şi manipulare, în condiţiile actuale, când deja fiind o perioadă de tranziţie, confuză, excesiv prelungită, probabil că omul de rând are destule pe cap, chiar şi fără spectacolul ăsta.

Rep.: Aţi plecat din România acum mai bine de 25 de ani şi spuneaţi că acest fapt a dus la "teribile deposedări". Aţi părăsit bibliotecile, librăriile şi cărţile strânse. Ce aţi câştigat totuşi prin această plecare?

N. M.: Am pierdut foarte mult, era şi la o vârstă când nu faci asemenea salturi apocaliptice. Am şi câştigat extrem de mult şi nici nu mă gândeam atunci că aş putea câştiga ceea ce am câştigat. Am câştigat o altă perspectivă asupra lumii. Am câştigat o reeducare. Eu, când am plecat, poate am mai spus asta, prietenii mai apropiaţi mă considerau aşa un soi de democrat liberal britanic şi apoi mi-am dat seama că nu eram deloc aşa. Adică, aveam foarte multe să le zic crampe ale locului, ale istoriei locului şi ale prejudecăţilor locului. A fost o confruntare dură cu exteriorul, cu necunoscutul, dar şi cu necunoscutul din mine. A trebuit, la o vârstă, dincolo de pubertate ca să zic aşa, să mă reanalizez, să văd ce aş vrea să păstrez, la ce aş vrea să renunţ şi dacă pot să renunţ, pentru că nu era o vârstă la care te schimbi uşor. Câştigul prin exil a fost pentru mine esenţial. E o experienţă traumatică, dar e o experienţă umană esenţială şi nu e întâmplător că, din Antichitate şi până astăzi, este o realitate umană foarte pregnantă exilul.

Rep.: Este, aşa cum se spune, America ţara tuturor posibilităţilor?

N. M.: Ştiu şi eu, este o ţară extrem de diversă, este, de fapt, un continent, este o foarte mare ţară şi este o ţară căreia eu îi zic incoerentă şi mi s-a şi părut cea mai mare calitate a acelei ţări. Adică, diversitatea asta, energia extraordinară, optimismul aş zice aprope juvenil şi incurabil, deloc potrivit firii mele, arată un potenţial, un potenţial de creativitate, care pot să zic că este vecin acestei aserţiuni că e ţara tuturor posibilităţilor. Când spunem "tuturor posibilităţilor" nu spunem doar "posibilităţilor extraordinar de minunate şi formidabile şi aşa mai departe". Sunt şi multe, foarte multe posibilităţi negative. Nu este un paradis. Am spus, adesea, că paradisul nu e terestru, e undeva unde noi nu am fost încă, nici nu ştiu dacă vom fi. Aici, pe pământ, pe planeta asta încă rotitoare, suntem imperfecţi, încercăm să facem ce putem şi în acest context trebuie judecată şi America. Secolul XX a fost în mod clar al Americii. Nu ştiu dacă noul secol va fi al Americii sau al Chinei sau al Indiei, dar America a marcat secolul prin prospeţime, printr-un soi de candoare, unii numesc chiar puerilitate şi, fără îndoială, prin energie şi diversitate.

Rep.: În filmul "Exilul - un colaj. Norman Manea în dialog cu Andrei Ujică" spuneţi, la un moment dat, că este foarte important să "ţi se deschidă uşa". Cine v-a deschis dumneavoastră uşa când aţi plecat din România, când aţi ajuns în America?

N. M.: Eu am ajuns în America din cosmos, din necunoscut. Prima uşa care mi-a fost deschisă a fost deschisă de profesorul Virgil Nemoianu, de la Universitatea Catolică. El mă ştia oarecum, dar el a promovat, să zic, venirea mea cu o bursă Fulbright la Universitatea Catolică din Washington. A fost primul pas într-o lume necunoscută şi într-un univers lingvistic necunoscut, pentru că nu vorbeam engleză. Îmi aduc aminte, când am mers la Universitate cu el să-mi fac legitimaţia, el a făcut doi paşi în urmă să mă urmărească, dacă pot să răspund la întrebările care mi se puneau. Am putut să răspund, dar erau întrebări foarte simple şi răspunsuri foarte simple. A fost, deci, o primă stagiatură, ca să zic aşa, în Washington, la Univeristatea Catolică. Acesta a fost primul pas, prima deschidere de uşă. Apoi, la Berlin fiind, i-am scris o scrisoare, nu ştiam atunci că voi ajunge în America, nici nu voiam de altfel, lui Philip Roth. El trăia atunci la Londra şi eu eram un bursier la Berlin, într-un grup de peste şase scriitori din toată lumea şi mă împrietenisem cu o scriitoare britanică. Ea mi-a făcut rost de adresă şi ea a scris scrisoarea, pentru că eu nu puteam să scriu în engleză, dar noi ne înţelegeam în germană. Scrisoarea era în sensul că el publica pe vremea aceea o colecţie de scriitori din Europa de est şi cine lipsea din toată colecţia era Românica noastră. Atunci, i-am scris, i-am spus că sunt un scriitor român, că sunt la Berlin şi că, întâmplător, am cu mine o antologie de proză românească, a unei noi generaţii. E o antologie alcătuită de Mircea Iorgulescu la editura Albatros, cred. Deci, nu m-am propus pe mine ca marele corifeu al literaturii române, dar am propus o carte care, am şi scris, deşi nu e vorba de un autor, dă o imagine la ceea ce se întâmplă cu noua generaţie literară română, pe atunci aveam impertinenţa de a mă considera şi eu încă în noua generaţie. El nu a dat curs acestei oferte, dar mi-a răspuns extraordinar de prieteneşte. Cine îl cunoaşte înţelege mai bine cât de surprinzător a fost acest răspuns. El nu deschide uşa aşa uşor la foarte multă lume. I se scrie din toate părţile. M-a întrebat însă cine sunt, ce-i cu mine. I-am spus cine sunt, ce-i cu mine, că am o bursă, că am ieşit greu din România, nu prea pot să mă întorc din multe motive, dar nici nu vreau să rămân, pentru că nu mă văd, în această planetă atât de plurilingvistică, nu văd unde mi-aş găsi un loc. Un scriitor român, total necunoscut, ce face? El mi-a răspuns că, dacă, până la urmă, vin în America, să-l caut.

S-a întâmplat că, până la urmă, am ajuns, totuşi, în America, deşi n-am prea vrut, şi l-am căutat, ne-am văzut şi, surprinzător, m-a plăcut. N-aş spune că şi eu l-am plăcut. L-am considerat aşa un soi de cowboy evreu în America. După ce eu i-am scris, ajungând acolo, el m-a sunat imediat şi mi-a zis să vin să-l văd la New York. Eram la Washington atunci. I-am spus că nu e încă momentul, pentru că nu vorbesc limba şi nu văd cum ne-am înţelege. El a spus: "dăm din mâini, n-ai tu nicio grijă, ne înţelegem". "Ai ceva în engleză, ai publicat ceva în engleză?". I-am zis: "Nu, am doar o schiţă de patru pagini jumate, tradusă la Londra, într-o revistă". "Adu-o". Am mers, l-am întâlnit la hotelul foarte luxos la care locuia atunci. Fireşte, eram foarte intimidat. Primul lucru despre care m-a întrebat: "Ai adus povestirea?". I-am arătat-o şi de la titlu a făcut o mutră din asta de cowboy şi a zis: "Proust? Am încercat de 30 de ori să-l citesc pe autorul ăsta, n-am trecut niciodată de pagina 20". Acum, eu venisem de aici cu educaţia mea că cine nu îl înţelege sau nu-l iubeşte pe Proust e "out", n-are ce căuta în literatură. După două minute, mi-a spus: "Proustul meu este Céline". Eh, Céline nu e un scriitor de aruncat, e un scriitor foarte bun. Am zis "Ok. E fain, asta e America". Dialogul nostru a continuat, a fost foarte drăguţ şi atunci mi-a zis: "Îţi dau o listă de prieteni de-ai mei de la reviste, care vorbesc franceză şi bănuiesc că tu, ca român, probabil te pricepi la franceză, telefonează-le, întâlneşte-te cu ei, poate te pot ajuta". Asta a fost prima întâlnire. Surpriza a fost după aceea. M-a sunat în fiecare săptămână. Eu nu l-am mai sunat, pentru că eram în situaţia unui cerşetor est-european şi mi-am zis: "Ăştia cred acum că eu am venit să cerşesc ceva, să-l rog ceva, El e acolo unde e, în Olimp, eu sunt nimeni aici". A fost extraordinar, nu ştiu exact ce anume i-a plăcut la mine, pentru că suntem foarte diferiţi, poate un anumit umor, un anumit sarcasm, care ne-a unit şi ne-a împrietenit. Au trecut mulţi ani, am rămas prieteni, în ciuda unor inevitabile ghionturi dintr-o parte şi din alta. Faptul că, totuşi, am rămas aproape e oarecum neobişnuit, mai ales între scriitori. E o meserie a vanităţii, cum se spune. Norocul este că eu nu concurez cu el în literatura americană, nu am cum. Eu tot aici, pe Dâmboviţa, eventual concurez, nu cred nici aici că concurez, dar am rămas prieteni până în momentul ăsta.

De altfel, am scris în "Întoarcerea huliganului", înainte de a veni atunci, eu ezitam foarte mult să vin. Am venit mai mult pentru că preşedintele colegiului meu de la Bard dirija două concerte la Ateneu şi m-a tot somat să-l însoţesc, eu nu voiam, el spunea: "n-ai nicio grijă, mergi cu mine, eu sunt american". Atunci am discutat şi cu Philip Roth, i-am spus ce problemă am. (...) Roth mi-a spus: "du-te ca să te vindeci, dacă te duci o să te vindeci". (...) Nu mi s-a întâmplat atunci nimic rău, deşi presa mă oripila, eram un fel de inamic public numărul unu. Am fost o persoană strict privată, nu am dat interviuri. Doar la Cluj, unde m-am simţit mai între prieteni, am avut, cred, o întâlnire cu o televiziune. În rest, m-am văzut doar cu prieteni, am văzut locurile de demult, cimitire, prieteni.

Rep.: Şi v-aţi vindecat?

N. M.: Nu m-am vindecat şi nu cred că mă mai vindec, dar e şi asta un dar. Eu nu consider că suferinţa este doar un blestem, eu consider că suferinţa este o experienţă umană importantă şi profundă, în care, de asemenea, avem foarte multe de învăţat şi nu numai de învăţat, dar şi de trăit, în intensitatea ei. Sunt aici, cum vedeţi, acum cred a treia sau a patra oară. În ultimii ani, am venit mai des. De obicei, am venit pentru nişte evenimente, nu pur şi simplu să-mi caut prietenii sau vechile iubite. Am venit pentru nişte ocazii, când am luat titluri onorifice, la universităţi, acum, pentru o carte. Adică, n-am venit chiar aşa pur şi simplu. În "Întoarcerea huliganului" am spus că atunci mă simţeam ca un "turist al propriei posterităţi". (...) Viaţa continua înainte fără mine, foarte bine sau foarte rău, nu era nicio marcă a existenţei mele.

Rep.: Nu v-aţi gândit să vă reîntoarceţi în România definitiv, nu doar în vizită?

N. M.. Da, m-am gândit, mai ales imediat după '89. Eu nu plecasem de mult, e drept, plecasem într-un moment pe care eu îl consideram absolut catastrofal şi atunci am vrut să mă întorc, nici nu eram încă prea acomodat în America, drept să spun, eram încă aşa turmentat şi confuz. Am ezitat, am vrut, am discutat şi cu nişte prieteni din exil români, care au zis: "hai, să ne întoarcem, acum ăla (Nicolae Ceauşescu, n.r.) a murit". Noi de asta am cam plecat. În orice caz, în cazul meu, pentru că am plecat foarte târziu. Cei care au plecat în '50, în '60, în '70 n-au plecat din cauza lui Ceaşescu. Cei care au plecat în '80 înseamnă că au răbdat până atunci şi n-au vrut să plece, în ciuda a tot ce se întâmpla. Şi "genialul conducător" le-a dat în cap până la urmă şi s-au cărat. Ei au fost foarte ezitanţi, ca şi mine, şi au spus să aşteptăm, să vedem ce se întâmplă acolo, fiindcă nu e clar. Nici nu era foarte clar în '89, cum ştim, a fost o perioadă foarte confuză. N-aş zice că e foarte clară acum.

Rep.: Spuneţi că aţi vrut să vă întoarceţi atunci, în '89, dar acum v-aţi gândit să reveniţi în ţară?

N. M.: Acum, sunt momente în care bătrâneţea, din când în când, cum să spun, semnalizează. Totuşi, peisajele, oamenii, toată viaţa asta aşa zbânţuită cum e ea aici. Sigur că sunt momente în care am zis, chiar şi acum am avut câteva momente foarte plăcute şi duioase chiar şi am discutat cu soţia mea ce facem. Ne-am putea întoarce? Am mai putea trăi aici? Şi răspunsul a fost că probabil că nu, în ciuda acestei sentimentalizări şi sentimentul era că am începe un alt exil. Ţara s-a schimbat, noi ne-am schimbat. Plus, e perioada asta încă de mare derută şi de neaşezare. Dar ea a zis şi, cum ştiţi, bărbatul zice după femeie. Ar trebui poate să venim pentru perioade mai mari.

Am o învăţătură lăsată de un prieten puţin mai în vârstă, care îmi stă în faţa ochilor. Acesta s-a decis la un moment dat să se întoarcă. El avea, din toate punctele de vedere, o situaţie incomparabil mai bună decât mine. El avea şi a şi reuşit, cred, să recupereze case, terenuri. Eu n-am ce recupera, n-am avut niciodată mai nimic. Şi în al treilea rând, era foarte respectat aici. Plus, el a considerat, în momentul când s-a pensionat: "eu am cam terminat aici, ce-am putut face am făcut, aş fi vrut să fac mai mult. N-am putut. Asta e". Şi s-a întors. M-a întrebat: "Ce părere ai?". Şi i-am spus: "Eu zic să te întorci. Tu eşti într-o altă situaţie. Tu eşti, aşa cum se zice acolo, în Românica noastră, românul deplin, eu n-am fost niciodată deplin, am fost cum am fost eu - fragmentat şi parţial. Ai o situaţie materială acolo foarte bună, ai prieteni. Nu văd ce ar putea fi mai bun în acest punct". Şi s-a întors. După un an, prietenul revine în America. Vorbim din nou. "Ce s-a întâmplat? De ce? Nu înţeleg de ce te-ai întors". El nu vânduse casa din America. "Hai să îţi spun de ce. Nu m-am putut reacomoda. Mă vedeam cu prietenii. Mă vedeam astă seară cu prietenii. Beam, mâncam, glumeam. Începea bârfa şi bârfa adesea se focaliza pe un prieten cu care mă văzusem cu o seară înainte. Şi asta continua. De la unul la altul. Şi am început să mă simt foarte inconfortabil în atmosfera asta. Mă bâlbâiam, nu ştiam ce să spun. Şi am zis că aşa cum suntem noi blestemaţi cu exilul ăsta, aici, de fapt, sunt mai liniştit".

Eu, când am plecat, într-o discuţie cu o prietenă, m-a întrebat de ce plec, "că e prea târziu, nu mai are rost să pleci. Mi-ai spus de atâtea ori că exilul e sinucidere pentru scriitori" şi aşa mai departe. Şi i-am zis: "Plec, pentru că e prea interesant. E prea interesant. Nu mai suport. Vreau o chestie plicticoasă, liniştită, previzibilă. Nu mai vreau atâtea enigme, atâtea şarade şi atâtea duplicităţi pe care nu le pot citi".

Rep.: Şi n-a fost niciun moment în care să regretaţi plecarea aceasta?

N. M.: O, cum nu, au fost foarte multe momente. Au fost multe momente, pentru că eram surdomut într-o lume în care, din păcate sau din fericire, patria îmi trimitea mereu mesaje: "ai făcut bine ce-ai făcut", "stai liniştit acolo", "oricât te chinui şi te întrebi dacă da, dacă nu, stai acolo", "uite ce e aici". De fiecare dată când aveam ezitări, intram în dialog cu patria de departe şi patria îmi spunea "stai liniştit, stai liniştit că ai făcut bine".

Rep.: Anul acesta aţi fost propus de Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România, alături de Nicolae Breban, Mircea Cărtărescu şi Varujan Vosganian, pentru premiul Nobel pentru literatură. Ce părere aveţi despre ceilalţi trei scriitori propuşi?

N. M.: Sunt scriitori foarte buni toţi, după părerea mea.

Rep.: De ce credeţi că, până acum, niciun scriitor propus de România nu a câştigat premiul Nobel pentru literatură? Credeţi că nu sunt suficient promovaţi la nivel internaţional?

N. M.: Întrebarea trebuie adresată celor în drept, adică celor din Academia Nobel. De unde să ştiu eu de ce, eu pot să fac o mie de presupuneri, dar nu ştiu de ce. De la Zaharia Stancu, din perioada imediat următoare războiului, care era şi preşedintele Uniunii şi avea o poziţie politică şi socială foarte importantă şi care se autopromova cu o furie teribilă şi care spunea mereu "cu «Desculţ» a înconjurat lumea în sandale de aur" şi atunci, că au fost cred unele cronici laudative, nu ştiu dacă chiar vorbind de premiul Nobel, cu siguranţă au fost în cazul lui Nichita, au fost în cazul lui Sorescu. Potenţial, s-a vorbit - vorbesc de cei de după război, înainte de război, un candidat potenţial al României fusese Rebreanu -, după război s-a vorbit şi despre Argezi, şi despre Blaga, acum se vorbeşte de mai mulţi şi pentru că s-a mai deschis lumea, s-au mai tradus cărţi, s-a mai produs o cunoaştere mai largă a literaturii de la noi. Nu ştiu exact de ce da sau de ce nu sau când sau dacă se va produce. Mai important, dacă pot să spun, este ca România să scape de această obsesie. Adică, Márquez (Gabriel García Márquez, n.r.), care a luat premiul şi care, cum ştim, e un scriitor de mare talent, nu a îmbunătăţit deloc situaţia Columbiei în lume. Columbia e tot considerată o ţară cu droguri şi cu probleme. Premiul este individual. Chiar dacă i-ar fi dat unui scriitor român - şi România bineînţeles imediat o să-l recupereze, o să-l facă un sfânt, iar mahalaua o să găsească imediat motive: "de ce a fost ales?", "a avut o amantă suedeză?", "e evreu". Indiferent de chestia asta, România există şi ar trebui să existe independent de asta. Ce s-a întâmplat după '89 a arătat mai clar, din punctul ăsta de vedere, că este o literatură foarte bună. Sunt mulţi scriitori lăudaţi. Trebuie scăpat de obsesia asta. România, ca alte ţări mici, probabil, se simte ignorată, necunoscută, neapreciată şi aşa mai departe.

Rep.: Cât de mult contează un premiu pentru un scriitor. Reprezintă acesta "cartea de vizită" a scriitorului?

N. M.: Evident. (...) Chiar dacă un computer ar da premiile, un computer perfect calat pe problema asta literară să dea premiul Nobel. E un domeniu foarte plin. Nu e ca-n sport, cronometru, acolo n-avem ce discuta. Deci, va veni premiul, foarte bine, nu va veni, faceţi ordine în ţară, faceţi ca ţara să fie cum ar trebui să fie şi, cu sau fără premiul Nobel, e ţara însăşi care trebuie să aibă grijă de ea. Poate va lua un român, poate nu va lua un român. După părerea mea, nu există foarte mari şanse şi pentru că într-un fel sau altul sunt implicat... Dacă urmăriţi presa română şi chiar cea străină, mai ales franceză, dar şi cea germană, vedeţi că sunt mai mulţi scriitori astăzi traduşi şi apreciaţi. E bine, va fi mai bine. Aţi deschis porţile. Tinerii sunt sincronizaţi la literatura lumii, sunt traduşi. Unii sunt deja în exil, ca să zic aşa, că ne globalizăm. Ne mutăm, pentru că am întâlnit o indiancă frumoasă şi ne-am mutat la Bombay şi cine ştie peste zece ani... Apropo de asta, pot să spun o chestie anecdotică. Acum mulţi ani, zece ani, poate mai mult, am participat la o conferinţă internaţională, la San Francisco, a scriitorilor evrei. Au fost din toate părţile şi a fost o mare delegaţie israeliană, cu israelieni din România, din Germania, din Asia, din Irak, de peste tot. Foarte interesantă universitatea şi ceea ce au spus. La un moment dat, s-a ridicat cineva - nu-mi mai aduc aminte cine - şi a pus următoarea problemă: "Suntem în perioada asta a globalizării, ce se va întâmpla dacă marele poet al limbii ebraice în secolul XXI nu va fi evreu". În Israel lucrează muncitori români, surori de caritate filipineze, e şi acolo un amestec neevreiesc. Ce se întâmplă dacă viitorul poet va fi un tânăr sau o tânără rezultat dintr-o căsătorie dintr-un muncitor român şi o infirmieră filipineză. A crescut acolo, s-a dus la şcoală, e talentat şi a scris cărţi. Am fost absolut încântat să văd că toată lumea şi în mod special delegaţia israeliană mai pasională au zis ar fi extraordinar. Acum trei săptămâni, am primit de la un amic din Israel o cupură dintr-un ziar - el ştia de povestea asta -, că una dintre cele mai bune poete actuale în Israel este o vietnameză, care a venit cu părinţii când au fugit din Vietnam şi s-au aciuat în Filipine şi până la urmă au ajuns în Israel, li s-a dat azil politic, au fost încetăţeniţi. Era şi-o poză, era foarte frumoasă, trebuie să spun, dar, dincolo de asta, ea, la ora actuală, este una din cele mai interesante poete israeliene. Scrie în ebraică, nu e evreică. A mers la şcoală, a fost talentată, a scris poezie, scrie bine. Sunt convins că, în Germania, minoritatea turcă, care a rezultat din imigranţii turci din Germania, va da până la urmă ce ştiu eu ce, un mare poet, un pictor, un muzician. Ăsta e jocul.

Rep.: Se renunţă la prejudecăţi până la urmă.

N. M.: Până la urmă, ar trebui să se renunţe la prejudecăţi. Modernitatea, aceasta este centrifuga. Şi această migraţie accentuată nu mai este numai din motive politice, sunt motive economice, erotice, psihologice şi aşa mai departe. Te muţi, te duci nu ştiu unde şi acolo treptat intri într-un alt mediu, te acomodezi şi devii, poate, parte a acestui mediu.

Rep.: Dumneavoastră, după atâţia ani petrecuţi la New York, puteţi să numiţi locul acela "acasă"?

N. M.: Casa mea e limba română. Domiciliul e în America. America am considerat-o şi o consider cel mai bun hotel, pentru că nu ţi se cere să fii într-un anumit fel. Care e chestia la un hotel? Plăteşti, apa trebuie să funcţioneze, electricitatea la fel, chitanţa să fie corectă, serviciul să fie corect. Eşti un client, să zic aşa. Un chiriaş pentru o anumită perioadă. Noi oricum aici, pe pământ, avem o anumită perioadă. Nu ştim exact cât, dar este sub semnul lui "deocamdată". Deocamdată, hotelul meu e America. Nu prea cred că am timp sau energie pentru multe alte schimbări, dar aşa văd eu lucrurile. În America, în mod principal, şi asta cred că ar fi bine să fie peste tot, ceea ce ţi se cere este să respecţi constituţia, nu să fii într-un anumit fel. Constituţia, ca cetăţean, în mod normal, trebuie s-o respecţi. Am fost anul trecut la Bruxelles, la o conferinţă pe care Europa o considera foarte importantă, eu nu ştiu cât de importante sunt conferinţele astea care nu pot să rezolve nimic - livrează idei interesante, dar, acolo, conferinţa era cum să salvăm Europa şi s-o salvăm de cine, nu de furtună, nu de incendii sau inundaţii. S-o salvăm de ceea ce se întâmplă cu imigrarea, cu noul aspect etnic şi religios şi de toate celelalte feluri. E o mare dispută pentru imigraţie. (...) În panelul ăsta în care am fost eu, care era un panel literar, eu am spus să singurul mod de a da coerenţă acestei probleme este de a impune noţiunea de cetăţean, de "citoyenneté", cum e de la Napoleon şi cum e şi-n America. Adică, primul - şi esenţial, de altfel - criteriu de judecare a apartenenţei şi a calităţilor şi defectelor unui locuitor este în ce măsură el este un cetăţean, şi noţiunea de cetăţean este dincolo de etnie, de religie, de opţiune politică. Este un cetăţean ca toţi cetăţenii, pentru că respectă constituţia, drepturile şi datoriile pe care i le conferă constituţia. Acum, vorbe în vânt, pentru că nu ştiu ce ecou poate să aibă ideea, dar eu rămân la părerea că asta este esenţial. Din câte am înţeles, şi în România există o brutărie turcească, un restaurant chinezesc. Au venit şi aici "marţienii" şi vor veni, vor tot veni, vor exista căsnicii din acestea mixte, dacă nu şi există deja. Vor exista produse ale acestor căsnicii - copii cu un tată afgan şi o mamă olteancă sau invers. Intrăm într-o altă epocă, care este epoca ta, nu a mea. Eu pot doar să privesc şi să spun opinia pe baza gândirii mele şi a biografiei mele. Dar va fi epoca ta. Pregăteşte-te!

Rep.: Să sperăm ca o să fie una mai bună.

N. M.: Tot timpul sperăm. Există indicii că ar putea fi. Eu am fost acum în mai multe oraşe care mi s-au părut incomparabil mai curate, mai moderne, mai civilizate, dar eu nu ştiu ce e înăuntru. Ce se vede e mai bine. Aşa mi se pare mie. Înăuntru e datoria voastră să spuneţi ce este, voi trăiţi aici, voi ştiţi exact ce este.

Rep.: Despre ce pregătiţi în continuare ce ne puteţi spune? Care sunt viitoarele proiecte editoriale?

N. M.: Eu voi veni probabil la colocviul de la Iaşi, la festivalul de la Iaşi din toamnă. Le-am promis eu asta moldovenilor mei şi o să încerc să vin. Anul trecut n-am putut, dar anul acesta aş vrea să vin. Dacă vin şi poate chiar dacă nu vin, editorul meu, Polirom, vrea să publice până atunci încă două volume. De fapt, sunt alte reeditări. E vorba de volumul "Pe contur", care este un volum de eseuri, şi volumul "Laptele negru". Eu lucrez de mai mult timp la o carte, la un fel de roman sau poate nu, un soi de colaj. Ai văzut, de altfel, discuţia cu Ujică focaliza pe această carte. Nu ştiu dacă o voi putea face, pentru că m-am încurcat într-o imensă bibliografie, care nu-şi are rostul într-o carte de proză. Într-o carte de proză nu poţi să pui note la subsol. Povestea e prea interesantă, bibliografia este imensă. Am fost captiv, pentru că mi-a plăcut să citesc această bibliografie şi m-am lăsat prea înăuntru. Nu ştiu dacă reuşesc s-o fac. Dar aş încerca nu atât s-o fac, cât să scap, ca să pot să fac eventual şi altceva. Voi încerca.

Rep.: Comunicaţi în vreun fel cu cititorii din România? Aveţi profiluri pe aceste reţele de socializare care sunt acum la modă, pe Facebook, pe Twitter?

N. M.: Nu sunt, pentru că, din păcate, nu am o secretară care să mă conecteze şi eu nu am nici voinţă, nici putere, nici pricepere. Nu sunt pe Facebook, nu sunt pe Twitter. Probabil că mai sunt şi altele.

Rep.: Da, mai sunt şi altele.

N. M.: Nu sunt, dar am un blog, pentru că am o nevastă şi până la urmă n-am scăpat şi ea mi-a făcut acest blog, cred că acum şase luni. Acolo sunt nişte informaţii, mai mult sau mai puţin actualizate, despre mine şi este trecută şi adresa mea de e-mail, deci există un mod de a comunica cu mine. Poate că nu e cel mai bun, poate astea sunt mult mai bune, pentru că sunt comune. Trebuie să ai îngăduinţă faţă de cei care sunt "generaţia expirată". "Generaţia expirată" a expirat şi din punctul ăsta de vedere.

Norman Manea, născut în 1936, este unul dintre cei mai apreciaţi prozatori şi eseişti români, profesor de literatură europeană şi "writer in residence" la Bard College, New York. De la debutul din 1966 şi până în 1986, când a plecat din ţară, a publicat zece volume, fiind distins cu premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1979) şi premiul Uniunii Scriitorilor (1984, anulat de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste). În 1992, a primit Bursa Guggenheim şi premiul MacArthur, în 2002 i s-a atribuit premiul internaţional de literatură Nonino pentru Opera omnia, iar, în 2006, premiul Médicis Étranger, pentru volumul "Întoarcerea huliganului".

În anul 2010, a primit titlul de Comandor al Ordinului Artelor şi Literelor din partea Guvernului francez, iar, în anul 2011, a fost distins cu prestigiosul premiu literar Nelly Sachs. În 2012, Uniunea Scriitorilor din Romania i-a decernat premiul naţional pentru literatură şi, în anul 2014, l-a inclus pe lista propunerilor României pentru premiul Nobel pentru literatură.

La editura Polirom, Norman Manea a publicat "Întoarcerea huliganului" (ediţia I, 2003; ediţia a II-a, 2006, 2008, 2011), "Plicuri şi portrete" (ediţia I, 2004), "Fericirea obligatorie" (ediţia a II-a, 2005, 2011), "Despre Clovni: Dictatorul şi Artistul" (ediţia a II-a, 2005; ediţia a III-a, 2013), "Anii de ucenicie ai lui August Prostul" (ediţia a II-a, 2005, 2010), "Plicul negru" (ediţia a IV-a, 2007, 2010), "Sertarele exilului. Dialog cu Leon Volovici" (2008), "Înaintea despărţirii. Convorbire cu Saul Bellow" (2008), "Vorbind pietrei" (2008), "Atrium" (ediţia a II-a, 2008), "Variante la un autoportret" (2008), "Vizuina" (ediţia I, 2009; ediţia a II-a, 2010), "Curierul de Est. Dialog cu Edward Kanterian" (2010), "Cuvinte din exil" (împreună cu Hannes Stein, 2011), "Captivi" (ediţia a II-a, 2011), "Cartea fiului" (ediţia a II-a, 2012), "Zilele şi jocul" (ediţia a II-a, 2012).

Norman Manea se numără, alături de Nicolae Breban, Mircea Cărtărescu şi Varujan Vosganian, printre scriitorii propuşi anul acesta de Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România (USR) pentru premiul Nobel pentru literatură.