INTERVIU: Răzvan Popovici(SoNoRo) - E important ca un festival să rămână fragil şi cu nuanţă personală

Violistul Răzvan Popovici, care a cântat cu numeroase orchestre de prestigiu din Europa şi SUA, spune, în interviul acordat MEDIAFAX, că a vrut să organizeze un festival de muzică de cameră în România pentru că, în acel moment, românii nu aveau decât Festivalul "George Enescu". "Nu se poate, un festival într-o ţară nu e de ajuns" şi astfel a iniţiat Festivalul SoNoRo, care, anul acesta, a ajuns la cea de-a opta ediţie.

De asemenea, Răzvan Popovici spune că SoNoRo s-a dezvoltat foarte frumos şi este foarte important ca un festival să rămână cumva fragil şi să aibă o nuanţă personală. Popovici mai declară în interviul acordat MEDIAFAX că festivalul Enescu este o iniţiativă de care ştie toată lumea şi unde este bine să fii, dar ce nu poate să aibă niciodată este "intimitatea pe care o are un festival de muzică de cameră", cum este SoNoRo.

Cât despre implicarea autorităţilor în organizarea evenimentelor culturale din România, iniţiatorul SoNoRo spune că acestea nu fac acest lucru suficient, menţionând că, anul acesta, Ministerul Culturii "i-a lăsat baltă, ceea ce e inadmisibil".

Prezentăm integral interviul acordat de Răzvan Popovici agenţiei MEDIAFAX:

Reporter: Părinţii dumneavoastră sunt profesori de muzică. Şi-au dorit ca şi dumneavoastră să urmaţi o carieră în acest domeniu?

Răzvan Popovici: Nu neapărat. La început, evident, pe mine şi pe sora mea ne-au pus pe un instrument, dar, cândva, ne-au lăsat cumva să ne căutăm drumul şi, chiar dacă s-au ocupat în timpul în care eram noi destul de mici, după aia, la un moment dat, chiar renunţaseră şi Miruna (sora lui Răzvan Popovici, n.r.) a făcut mai departe muzică şi eu, cândva, mi-am găsit drumul… mai târziu.

Rep.: De la ce vârstă aţi început să studiaţi instrumentele muzicale?

R. P.: Cum se începea. Se începea la 6-7 ani cu pianul, dupa aia cu vioara şi dupa aia, la 13 ani, am trecut pe violă, unde am rămas.

Rep.: Ştim că tatăl dumneavoastră a plecat din România înainte de '89...

R. P.: În '88.

Rep.: V-a afectat în vreun fel plecarea lui din ţară?

R. P.: Păi, am rămas blocaţi în România până la începutul lui '90, când s-au putut primi paşapoartele.

Rep.: Au existat probleme din cauza faptului că tatăl dumneavoastră a părăsit ţara? La şcoală...

R. P.: Au existat. Am mai avut nişte discuţii cu directorii că, ştiţi cum era, îţi spuneau trădător de ţară... Nu neapărat majore. Mai mult a avut mama, care era şi profesoară la liceu, deci a zburat, şi era şi membră de partid, deci a zburat şi din partid.

Rep.: A fost o perioadă mai grea.

R. P.: Pentru ea, da. Noi am fost protejaţi.

Rep.: Apoi v-aţi mutat în Germania şi aţi început liceul acolo. Cum a fost?

R. P.: A fost o perioadă în care am început să aflu eu ce vreau. Adică cine sunt, ce vreau, încotro, şi atunci m-am decis să fac muzică.

Rep.: Aţi făcut un liceu de muzică?

R. P.: Nu, am fost la un liceu umanist, dar Salzburgul fiind la 30 de kilometri de ai mei, de unde am locuit, am început să studiez ca student, să zicem tânăr. Deci poţi să începi practic să studiezi, să beneficiezi de profesori universitari, într-un program pentru tineri care sunt talentaţi. Şi aşa, încet - încet, am ajuns după aia să studiez la Mozarteum.

Rep.: Aţi studiat în Germania, Austria, Franţa. N-aţi avut niciodată sentimentul că este suficient. Că trebuie să vă opriţi din studiu?

R. P.: Şi acum mai studiez. Asta nu se termină niciodată. Acum citeşti, asculţi, faci alte lucururi, dar totdeauna înveţi cântând cu oameni buni, muzicieni.

Rep.: V-aţi întors în ţară după 16 ani? Cum aţi găsit România?

R. P.: Eram ca Alice în Wonderland. (râde)

Rep.: De ce?

R. P.: Eu ştiam România gri, care era în anii '80, şi am ajuns în altă Românie. Totul era extrem de dinamic, de colorat şi crazy (nebunesc, n.r.). În fiecare zi se întâmplă nebunii, chestii care te fac să râzi, chestii ridicole, care te amuză.

Rep.: De unde a venit ideea festivalului SoNoRo?

R. P.: Făceam de trei ani un alt festival în Germania (Festivalului Chiemgauer Musikfrühling din Germania, n.r.), pe care îl fac mai departe, anul ăsta a împlinit zece ani, deci am avut un mic jubileu, şi după aia văzusem eu un reportaj cu festivalul Enescu şi am zis "nu se poate, un festival într-o ţară nu e de ajuns" şi cam asta a fost. Un pic experienţa acumulată în trei ani de organizări în Germania şi după aia dorinţa de a face chestia asta şi aici unde mă gândeam eu că ar fi o idee bună. A fost şi intuiţie multă, după aia şi încăpăţânare, că a trebuit făcut contra curentului.

Rep.: Aţi avut susţinere pentru organizarea acestui festival?

R. P.: La început?

Rep.: Da, la început.

R. P.: Păi, mica, dar bună. Bine, cu un mare risc, că au fost mulţi neparolişti la început. Asta e. Şi atunci am avut nişte surprize în primul an, dar, cu ajutor bun, am reuşit să… Aventuros, aveam puţini bani. Eu am încercat, de fapt, am reuşit de la început, să le fac aşa după canonul: organizare bună, ştachetă înaltă… cum să spun, un pachet complet.

Rep.: V-a fost de folos pentru organizarea festivalului faptul că înainte aţi călătorit prin diferite ţări?

R. P.: Sigur că da, pentru că, practic, concertând personal, fiind în multe festivaluri, multe concerte, în tot felul de ţări, până la urmă îţi dai seama, de fapt, ştii exact cum trebuie să fie. M-a ajutat foarte mult. E o ştachetă foarte ridicată şi asta vrei s-o dai mai departe. Am observat: e uşor să obişnuieşti publicul cu calitate aşa mediocră, se obişnuieşte repede. Chestia mişto e că se obişnuieşte şi după aia se dezobişnuieşte de bine mediocru şi se obişnuieşte cu binele. E ca şi cu vinul. Exact la fel.

Rep.: Cum vedeţi publicul român în relaţia cu muzica?

R. P.: Păi, l-am văzut pe parcurs din ce în ce mai bine. L-am văzut cel mai bine la festivalul Enescu, ediţia asta. Adică, e pe drumul de comportament normal, elegant, cuminte, politicos, cu respect. Şi oamenii încep să înţeleagă că, totuşi, e un concert, nu e promenadă. S-au mai întâmplat şi acum. Dar, la noi am văzut pe parcursul anilor o clară îmbunătăţire. Eu nu înţeleg cum te scoli în mijlocul unui concert şi te duci şi te plimbi. Sau cum sunt fotografii care fac poze în timpul cântatului. Din cauza asta, eu mi-am ieşit de vreo câteva ori din pepeni şi eu sunt destul de calm. Eram la Hereşti, la Conac (Conacul Udrişte-Năsturel din Hereşti, judeţul Giurgiu, n.r.) şi era open air (concert în aer liber, n.r.) şi era un fotograf care, noi cântam şi prima parte de Mozart, cred că a făcut 100 de fotografii şi i-am spus "vă rog frumos, deranjaţi şi aţi făcut destule fotografii, nu e fashion show, nu suntem pe catwalk".

Rep.: Publicul românesc nu este încă suficient de educat...

R. P.: Nu trebuie generalizat. Ceea ce este extraordinar este că e un segment de public tânăr care vine la concerte şi care n-are încă uzanţa asta de a merge la concerte şi a şti exact cum se întâmplă. Dar se învaţă. De asta e foarte mişto în România, pentru că sunt mulţi oameni care vin la SoNoRo, care nu ar veni niciodată la München sau la Londra. Deci ăsta e un mare avantaj. (…) Segmentul de public tânăr este uriaş comparând cu străinătatea.

Rep.: E surprinzător faptul că tinerii merg la un festival de muzică clasică.

R. P.: E fantastic. Nu trebuie uitat faptul, şi asta cred că este chestia măreaţă pe care am făcut-o noi cu echipa noastră în anii ăştia, că, totuşi, am construit ceva din nimic şi tradiţia muzicii de cameră exista, dar nu era ceva aşa să preocupe naţiunea, acum dacă suntem sinceri.

Rep.: SoNoRo a devenit un festival la modă. V-aţi gândit la asta în momentul în care i-aţi pus bazele?

R. P.: Sincer, nu. S-a dezvoltat foarte frumos. Eu m-am gândit cum e frumos şi bine de planificat aşa pe termen lung şi am văzut că, la cinci ani, am aterizat cu bine, după aia a început să meargă la şcoală şi acum ne îndreptăm spre zece.

Rep.: Povestiţi-ne despre programul Interferenţe din cadrul festivalului?

R. P.: Este un program foarte amplu, un program tot cu bătaie lungă, pentru că este dorinţa asta de a crea o adevărată elită, care, cândva, să take over, să preia hăţurile în viaţa muzicală, dar prin calitate şi nu prin, să spunem nepotisme, sau ştiţi că sunt mulţi oameni care se ţin de scaune şi n-au ce căuta în anumite locuri cheie şi din cauza asta trag instituţii incredibile înapoi, le ţin pe loc. Deci, până acum au trecut peste 200 de tineri prin proiectul ăsta. E un proiect de mentorship, să-i spunem aşa, şi beneficiază de bursa de SoNoRo Interferenţe, care îi aduc în contact regulat cu o bună parte din artiştii consacraţi ai festivalului SoNoRo, pe de-o parte, şi altfel sunt profesori la mari universităţi din România sau din străinătate, sunt muzicieni de cameră, sunt solişti care vin şi petrec împreună cu ei o săptămână, împart scena, cântă în concerte, stăm de dimineaţa până seara împreună, vorbim, discutăm, mâncăm, round tables (mese rotunde, n.r.), se discută despre cărţi, despre fotografie, despre viaţa de muzician, despre ce înseamnă să ai un agent sau nu, emoţii.

E foarte, foarte satisfăcător rezultatul, că unii dintre ei sunt chiar extrem de talentaţi şi sunt momentele alea înainte de a termina liceul, când un imbold din ăsta bine venit şi în momentul oportun te propulsează departe. Şi am avut câţiva. De exemplu, îmi aduc aminte, un pianist, Cristian Sandrin, a luat full scholarship la Royal Academy (Royal Academy of Music, Londra, n.r.) şi este cotat acum printre cei mai buni studenţi de la Royal Academy sau îl avem pe Andrei Ioniţă care a fost bursier în ediţia patru a SoNoRo şi acum este la Berlin, la Conservator, tot aşa a câştigat concursul din Armenia de violoncel. Şi sunt exemple nenumărate. Plus că ce e frumos, am văzut că unii au luat un pic din spiritul ăsta antreprenorial de la mine şi au început să facă... să mai organizeze un concert, să facă o mică serie de concerte, să facă un concurs de suflători la Cluj şi aşa mai departe. Cred că, cu cât mai mult imbolduri din astea, cu atât pot să se dezvolte normal.

Rep.: Nu v-aţi gândit să deveniţi profesor?

R. P.: M-am gândit, dar acum sunt tânăr încă şi acum cred că antrenul şi entuziasmul şi puterea trebuie canalizate diferit. Workshopurile astea iau destul de mult timp în fiecare an şi mai dau şi două masterclassuri, deci cursuri de măiestrie în străinătate pentru violă sau muzică de cameră. Deocamdată e de ajuns. Am şi de cântat şi sunt nu ştiu câte festivaluri de organizat. E destul de mult.

Rep.: Spuneţi-ne mai multe despre spectacolul pentru bătrâni din această ediţie SoNoRo?

R. P.: Păi, în colaborare cu Raiffeisen şi cu Cercul Militar, am invitat 400 de pensionari.

Rep.: Pe ce criterii?

R. P.: Banca s-a ocupat. Cred că în baza carnetului de pensii. Era vorba să facă o tombolă, cred că până la urmă au făcut o tombolă. Ne-am gândit că e foarte frumos să le oferim, fără costuri, un matinée (matineu, n.r.), duminică dimineaţă, cu muzica pe care o vom cânta seara în concert, deci Debussy, Dvořák şi Brahms. Asta a fost ideea. Eu am fost foarte încântat de faptul că la festivalul nostru din Japonia există voluntari şi voluntarii sunt doar pensionari, care sunt de la 65 şi cred că avem şi de 83 de ani un pensionar şi chestia asta long term (pe termen lung, n.r.) mi-ar plăcea enorm de mult să o facem şi aici, dar aici este straniu, pentru că vezi că oamenii de o anumită vârstă sunt cumva sortiţi pieirii. Eu nu înţeleg treaba asta, deci, nu ştiu, îmbătrânesc foarte repede, nu sunt locuri în care să umble, să facă... nu ştiu.

Rep.: Care sunt proiectele dumneavoastră după ce se termină festivalul?

R. P.: Deci, după festival va fi pauză.

Rep.: Cât timp?

R. P.: Mai am două concerte în decembrie şi am două luni de pauză. Până la sfârşit de ianuarie o să-mi încarc bateriile pentru un nou an plin. După care urmeză mai multe serii de concerte, cu Ansamblul Raro, cu ansamblul meu, sunt mai multe workshopuri Interferenţe, facem din nou SoNoRo la Sofia pentru a doua oară şi la Arezzo pentru a patra oară, o să facem un nou curs de măiestrie în sudul Germaniei. Şi practic este viaţa în avion, între concerte, scene şi organizări SoNoRo.

Rep.: Este greu?

R. P.: Dacă ar fi greu nu cred că s-ar realiza. Nu mi se pare greu. Este adevărat că e dedicare totală, dar mi se pare uşor.

Rep.: Aţi cântat pe mari scene ale lumii. Aţi fost privit diferit pentru că sunteţi român?

R. P.: Da, e un handicap. Există handicapul ăsta. În afară de câţiva cântăreţi de talia Angelei Gheorghiu, Ruxandrei Donose sau Radu Lupu nu sunt foarte mulţi români care au management mare, cântă pe mari scene regulat. Sunt extrem de buni muzicieni, majoritatea însă cântă în orchestră. Au fost generaţii întregi de muzicieni extraordinari care au ocupat mai toate orchestrele lumii, prin Mexic, Australia. Ce e frumos este cum am impresionat publicul din marile capitale şi în toate oraşele astea unde ducem SoNoRo, o iniţiativă din Bucureşti poate fi atât de elegantă, de înaltă ţinută, de profesionistă. Le-am arătat că sunt oameni fantastici, muzicieni fantastici şi ideea foarte bună a fost de a lăsa nu doar români să joace pentru festivalul SoNoRo în străinătate, ci o întreagă echipă, Champions League. Asta e foarte bine. Şi am observat, dacă eşti artist bun, eşti apreciat, dar după aia ca să fii iubit trebuie să treci prin... e un proces de apropiere emoţională, în care oamenii trebuie să treacă peste prejudecata "ăsta e român" şi totuşi nu e servitor, nu lucrează în vie, nu e hoţ, şi e interesant că sunt oameni de o înaltă factură care şi-au schimbat atitudinea. Foarte interesant. Şi totuşi, cred că prin chestia asta putem să schimbăm, evident la scară mică, poţi să schimbi într-un oraş, primeşti un articol în New York Times sau The Times, dar după aia apare a doua zi o pagină întreagă cu ce se întâmplă dezastru acolo, cu corturile... dar ce facem noi este lucru care ar trebui mult mai des făcut şi aici ar fi necesar, evident, implicarea Ministerului Culturii şi a autorităţilor, pentru că la Interferenţe colaborăm cu Institutul Cultural Român, dar, anul acesta, Ministerul Culturii ne-a lăsat baltă, ceea ce e inadmisibil. La importanţa festivalului... şi oricât de important e festivalul Enescu, nu poţi să omori toate celelalte activităţi culturale şi ştiu că sunt foarte multe festivaluri mari, adică nu neapărat mari, dar importante, care n-au beneficiat de sprijinul insituţiilor de stat şi asta nu e ok.

Rep.: De ce credeţi că se întâmplă asta?

R. P.: Păi, se întâmplă pentru că nu este manageriat cum trebuie. Eu am fost foarte bucuros pentru că SoNoRo s-a bazat întâi pe calitate şi din cauza asta am reuşit să-l finanţăm independent atâţia ani. În proporţie de 80 în primii ani, dupa aia până la 90% în ultimii, cu susţinere din partea autorităţilor. E un model pentru mulţi operatori culturali din România, că arăţi că se poate, dar e un efort foarte mare. Normal autorităţile îţi dau cam 25 - 30%, restul sponsori, parteneri, prieteni, şi mai rămân biletele 20 - 25%. Nu se poate, ceea ce facem noi cu ajutor independent, deci de la companii private este fantastic. Cam astea ar trebui să fie procentele în finanţarea sănătoasă a unei iniţiative culturale. Şi, la sfârşit, ieşi la zero, deci nu vorbim de profit, că n-ai cum să ai profit (râde).

Rep.: Ce e nou în această ediţie SoNoRo?

R. P.: În această ediţie...Păi, avem aşa... Sunt mulţi artişti care vin pentru prima dată în România, mulţi debutează. Ansamblul Niguna de la Paris, Cvartetul Engegard din Oslo, foarte mulţi solişti: Alissa Margulist - violonistă, violonistul Kirill Troussov, violoncelistul Marcin Sieniawski, Monica Leskovar, violistul Maxim Rysanov, după aia vine Konstantin Lifschitz alături de Diana Ketler - care e şi colegă cu mine, face direcţiunea artistică a festivalului - ca pianişti, şi, practic, am mărit un pic numărul de concerte per total. Facem un concert în premieră în superb restaurantul Teatru Vasile Alecsandri din Iaşi. Asta a fost o dorinţă a mea mare după ce am văzut restaurarea ireproşabilă. La Cluj facem patru concerte din nou, ne reîntoarcem în Biserica Reformată în centru. Îl avem pe Gilles Apap, la Cluj, într-un concert mare în UBB (Universitatea Babeş Bolyai, Cluj-Napoca, n.r.). Nou este albumul foto care este rezultatul, zic eu, extrem de poetic al turneului SoNoRo Conac care s-a desfăşurat în ultimele patru luni, din iunie până în septembrie. Avem disc nou, un CD oficial al festivalului, care poate fi deja găsit ca precomandă la Cărtureşti, dar o să-l lansăm după aceea. În acest an a fost foarte important că ne-am ocupat să-l finanţăm că ar fi un an foarte complicat, pe de o parte, şi pe de altă parte am vrut să consolidăm forma pe care o are. Să nu lărgim pentru că n-avea sens. E forma, după părerea mea, ideală. Într-un târziu poate mai mergem şi într-un alt oraş, dar cred că, în Bucureşti, 12 zile sunt de ajuns, pentru că după aia devine de două-trei săptămâni şi e prea mult şi rămânem mai departe concentraţi pe sălile care sunt foarte frumoase, pe grafica noastră jucăuşă - aţi văzut păsăroiul în capsula spaţială - şi este bine pentru că este un pod, un pas spre ediţia a zecea. S-o supravieţuim pe asta, s-o facem pe-a nouă şi după aia vine a zecea.

Rep.: Credeţi că SoNoRo o să ajungă la un moment dat să aibă un impact atât de puternic cum are festivalul Enescu?

R. P.: Ideea e: impactul poate fi foarte mare, dar atât de mare nu se poate, pentru că ai nevoie de atâta istorie în spate şi pe de altă parte de milioanele de euro, deci dacă îmi daţi mie aceleaşi milioane nu vă faceţi griji că voi face un festival la fel de fantastic. Ceea ce este frumos aici este că SoNoRo este o iniţiativă foarte personală şi foarte dinamică, fără să-şi piardă fragilitatea. E foarte important ca un festival să rămână cumva fragil şi să aibă o nuanţă personală. La festivalul Enescu, evident, este un festival de care ştie toată lumea, deci unde este bine să fii, dar ce nu poate să aibă niciodată este intimitatea pe care o are un festival de muzică de cameră. Evident, dacă am avea mai multe fonduri, am mai lărgi un pic numărul artiştilor şi am mai face nişte chestii... poate şi cu orchestră... dar forma pe care o are este foarte elegantă şi foarte unitară.

Rep.: Putem spune că festivalul SoNoRo este un festival al familiei?

R. P.: Un festival al familiei nu, este un festival familiar. Este adevărat că majoritatea artiştilor care vin aparţin acestei familii de muzică de cameră europene şi este extrem de interesant cum se leagă repertoriile, artişti din Finlanda, România, Italia, Letonia, Anglia, Germania, şi asta se întâmplă doar în muzica de cameră. Cu orchestrele mari nu ai cum să faci asta. Aproape toţi care cântă aici sunt solişti, dacă nu sunt membri ai unui cvartet de coardă şi aici poţi să asculţi oameni pentru care altfel plăteşti la Carnegie Hall sau la Berlin sau la Munchen sume foarte mari şi poţi să îi asculţi aici într-o sală relativ mică, ok, Ateneul e mare, dar celelalte nu, mai ales când cântăm de-a lungul sălii, publicul este foarte aproape. Toată asta poate fi trăită doar într-un astfel de ambient, deci familiar, da.

Răzvan Popovici s-a născut la Bucureşti, într-o familie de muzicieni, şi a început studiul violei cu tatăl său, Mugur Popovici. În 1990 a plecat, împreună cu familia, în Germania, unde şi-a dat seama că îşi doreşte să facă muzică. În calitate de solist a cântat pe scenele Teatrului Champs-Elysées din Paris, Filarmonicii din Köln, la Festspielhaus din Baden-Baden, dar şi la Musashino Hall din Tokio, Konzerthaus şi Musikverein din Vienna şi la Carnegie Hall în New York.

Ca interpret de muzică de cameră, a colaborat cu Konstantin Lifschitz, Natalia Gutman, Alexander Lonquich, Rainer Kussmaul, Radovan Vlatkovic, Daishin Kashimoto şi Gilles Apap, la festivaluri precum cel din Lucerna, Wiener Festwochen, Schwetzinger Festspielen, Festivalul Harrogate, Ferrarra Musica, Boswil Sommer, Festivalul de Muzică de Cameră din Oxford, Elverum Festspiele şi Festivalul Internaţional de Muzică din Kobe, dar a putut fi urmărit şi pe scene celebre precum South Bank şi Wigmore Hall din Londra, YMCA din Ierusalim şi Prinzregententheater din München.

Răzvan Popovici a participat ca instrumentist în Orchestra Filarmonicii din Berlin şi a fost prim violist invitat al mai multor orchestre din Europa, precum Filarmonica din Essen, al orchestrelor de cameră din München, Köln, Kobe şi al Orchestrei Festivalului din Gstaad.

În 2006 s-a întors în România şi a pus bazele Festivalului Internaţional de Muzică de Cameră SoNoRo, având experienţa organizării unui festival în Germania - Festivalul Chiemgauer Musikfrühling.

SoNoRo "UP", ediţia a opta a Festivalului Internaţional de Muzică de Cameră, care se va se va desfăşura în perioada 1 - 19 noiembrie, în Bucureşti, Cluj - Napoca şi Iaşi, va debuta vineri, de la ora 19.00, la Sala Unirii a Palatului Cotroceni din Bucureşti şi va readuce împreună artişti internaţionali binecunoscuţi publicului iubitor de muzică de cameră.

În 2013, SoNoRo sărbătoreşte opt ani de existenţă printr-o ediţie triumfală, la înălţime, care dezvăluie o altă latură a personalităţii festivalului, precum şi un program bogat, ales din sugestiva temă.

Publicul bucureştean va avea 12 ocazii înlănţuite să simtă atmosfera festivalului, începând cu spectacolul de deschidere, de la Palatul Cotroceni, şi continuând, în tempo vioi, în frumoasele săli de spectacol din Palatul Cercului Militar Naţional, Banca Naţională a României, ArCuB, Palatul Bragadiru, Muzeul Naţional de Artă al României, Ateneul Român şi la Catedrala Sf. Iosif.

Anul acesta, SoNoRo lansează şi un nou CD oficial al festivalului, în interpretarea Ansamblului Raro. Acesta reuneşte trei capodopere ale repertoriului muzicii de cameră din spaţiul central-european, printre care cvintetul cu pian al lui Ernst von Dohnányi şi cvartetul cu pian al lui Antonín Dvořák. Ansamblul Raro, ensemble in residence al Festivalului SoNoRo, este binecunoscut pentru interpretările intense şi pline de exuberanţă. Din aceste motive, ansamblul a fost caracterizat de New York Concert Review drept "unul dintre cele mai bune şi mai adaptabile grupuri de tineri muzicieni care au apărut vreodată în faţa publicului".

Seria de concerte din Capitală se va încheia pe 12 noiembrie, la Cinema Elvira Popescu, printr-o lansare dedicată colecţionarilor de frumos: albumul foto de artă SoNoRo Conac, semnat de Şerban Mestecăneanu, cu texte scrise de Luiza Zamora şi un concept grafic realizat de Corina Duma.

SoNoRo "UP" va continua în Cluj-Napoca şi în Iaşi, până pe 19 noiembrie.