INTERVIU Regizorul Alexandru Solomon, despre "Reprezentările memoriei în filmul documentar"

Mediafax: Eşti om de imagine, cum a mers cu scrisul?

Alexandru Solomon: Sunt om de imagine, dar în ultimii zece-cincisprezece ani a trebuit să scriu zeci şi sute de pagini ca să precizez cum vor fi filmele pe care voiam să le fac şi să obţin finanţare. Facerea de imagine presupune din ce în ce mai mult scris, iar în cazul documentarelor ăsta e un paradox destul de mare, pentru că ţi se cere să prevezi cum vor arăta filmele tale, adică să fii un fel de prezicătoare a hazardului. Cu scrisul tezei care a devenit carte a mers bine, aveam nevoie să revăd puţin felul în care am învăţat să văd şi să fac filme. A durat aproape patru ani, dar a fost pasionant.

Mediafax: Memoria. În câte feluri îşi poate aminti trecutul filmul documentar?

Alexandru Solomon: Teza tezei mele este că - în documentar - memoria e o unealtă specifică, care intră în acţiune în toate fazele realizării unui film. Un soi de instrument de care te foloseşti ca să verifici cum ţi se înfăţişează o anume porţiune de realitate şi unde te situezi tu, ca autor, în raport cu ea. Un ”reality-check” între ceea ce se întâmplă concomitent în faţa ta şi înăuntrul tău. Nu e vorba doar de filmele care îşi amintesc un oarecare trecut. Ci de faptul că, în momentul în care începi un film şi apeşi pe butonul camerei, lucrurile despre care vorbeşti, oricât de recente ar fi, ţin deja de trecut. Că în timpul pregătirii, al filmării şi al montajului apelezi la memorie necontenit ca să defineşti ce te-a impresionat cu o secundă sau un an mai devreme – când te-ai întâlnit prima oară cu un om, un loc, o situaţie, un gând. Şi să nu uiţi ce ai de spus despre asta.

Mediafax: Care sunt momentele cele mai importante reamintite de filmul documentar românesc. De ce? Când a simţit nevoia filmul documentar să se exprime?

Alexandru Solomon: Documentarul românesc a trăit până în 1989 în preajma sau sub călcâiul propagandei. Documentarul era implicit subversiv, pentru că dacă reuşea să arate cum trăiesc şi ce gândesc oamenii, ieşea din schemă. Puţine filme produse la Sahia au reuşit asta, pe unele dintre ele le-am proiectat la One World Romania. În mod paradoxal, cele mai reuşite lăsau să se întrevadă câte o frântură adevărată din viaţa clasei muncitoare, exact categoria pe care regimul spunea că o reprezintă. După 1990, legătura documentarului cu propaganda a atârnat greu şi a trecut multă vreme până ce genul şi-a recăpătat un pic de stimă în ochii publicului şi al breslei. Figuri ca Ceauşescu sau perioada comunistă însăşi s-au dovedit greu de digerat, abia târziu au apărut filme care le tratau în afara clişeelor. Până azi sunt puţine documentare valabile despre fascismul românesc. În schimb, în ultimii ani au început să apară filme foarte bune despre probleme sociale curente, despre sărăcie, despre corupţie şi revoltă, despre discriminare.

Mediafax: Există un pericol al rememorării? Ce uită un film documentar pentru a reconstitui?

Alexandru Solomon: Uitarea e cealaltă faţă a memoriei. E foarte important să uiţi tot ce ştiai despre un subiect când te afli la faţa locului, în faţa omului pe care îl filmezi – ca să te mai poţi uimi şi ca să te poţi pune în pielea unui spectator care nu ştie la fel de multe ca tine. E foarte important să uiţi la montaj ce ai trăit în cutare zi de filmare şi să priveşti materialul filmat ca un străin. În egală măsură, e important să îţi aminteşti tot timpul ce voiai să spui, ce te atinge în mod special pe tine, ca realizator.

Alexandru Solomon (n. 22 iunie 1966, Bucureşti) a absolvit în 1991 Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti, secţia Imagine Film. Preparator universitar la IATC (1992-1995), apoi asistent universitar (1997-2001 şi din 2011 până în prezent) la Universitatea Naţională de Arte, departamentul Foto-Video. Membru din 1994 al comitetului direc­tor al Fundaţiei Arte Vizuale şi director al Festivalului One World România (2011-2016). A colaborat că operator-şef la filme de ficţiune cu regizori că Nicolae Mărgineanu („Priveşte înainte cu manie”, 1993), Andrei Blaier („Crucea de piatră”, 1994), Sinişa Dragin („În fiecare zi Dumnezeu ne sărută pe gură”, 1999), Titus Muntean („Examen”, 2003). A scris şi regizat peste cincisprezece documentare, printre care „Omul cu o mie de ochi” (2001), „Marele jaf comunist” (2004), „Cold Waves – Război pe calea undelor” (2007), „Kapitalism – Reţeta noastră secretă” (2010), „România: patru patrii” (2015).

"Reprezentări ale memoriei în filmul documentar" este volumul lui Alexandru Solomon, apărut în 2016, în colecţia Cinema a editurii Polirom.

„Celebru regizor de film documentar, distins cu numeroase premii, Alexandru Solomon îşi concentrează experienţă profesională într-un volum în care accentul cade pe partea practică a realizării acestui tip de filme. Pe parcursul analizei, autorul îşi întrerupe expunerile pentru a prezenţa filme ca Santiago de João Moreira Salles ori documentarele lui Agnès Varda, dar şi pentru a arătă cum documentarul poate rememora fenomene istorice că Holocaustul sau comunismul”- exprimă Anca Oroveanu în prefaţă cărţii.