INTERVIU - René Frölke: Filmul despre Norman Manea nu este portretul obişnuit pe care l-ai vedea la TV - FOTO

Aflat la Bucureşti pentru a-şi prezenta documentarul "Le beau danger" la cea de-a zecea ediţie a Zilelor Filmului German, un eveniment care se desfăşoară la Cinema Studio şi în club Control până joi, regizorul în vârstă de 37 de ani a mai vorbit în interviul acordat MEDIAFAX despre relaţia sa cu scriitorul român Norman Manea şi scrierile acestuia, spunând că lungmetrajul său "nu este portretul obişnuit pe care l-ai arăta la televizor".

Despre filmele pe care le-a regizat până în prezent, cinci documentare - între care două scurtmetraje -, Frölke spune că "i s-au întâmplat", nefiind programate. Nu îşi face planuri privind realizarea de producţii cinematografice, preferând să înveţe din creaţiile sale, documentarea fiind cea mai bună metodă.

Întrebat despre impresia pe care i-a lăsat-o Bucureştiul, pe care îl prezintă ca fundal al filmului său, René Frölke spune că este un oraş cu o arhitectură foarte interesantă, în care a încercat să se "piardă", găsind "comori" la tot pasul.

René Frölke s-a născut în 1978, în Germania de Est. A lucrat ca monteur, director de imagine şi regizor. În 2007, a început să studieze la Universitatea Karlsruhe, unde a devenit familiar cu creaţiile lui Andrei Ujică, profesor de film la instituţia germană, însă a renunţat la studii în 2012. În anul 2010, a debutat cu lungmetrajul documentar "Of The Salamanders Espousal with the Green Snake".

Norman Manea, în vârstă de 79 de ani, este unul dintre cei mai importanţi scriitori contemporani, o personalitate recunoscută la nivel internaţional, fiind propus de mai multe ori pentru premiul Nobel pentru literatură. Este profesor de literatură europeană la Bard College din New York.

De la debutul din 1966 şi până în 1986, când a plecat din ţară, a publicat peste zece volume, fiind distins cu premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1979) şi premiul Uniunii Scriitorilor (1984, anulat de către Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste). În anul 1992, a primit bursa Guggenheim şi premiul MacArthur, iar, în 1993, Biblioteca Naţională din New York l-a sărbătorit cu prilejul acordării titlului "Literary Lion".

În 2002, i-a fost atribuit premiul internaţional de literatură Nonino pentru "Opera omnia", iar, în 2006, premiul Médicis Étranger, pentru "Întoarcerea huliganului". În 2010, a fost decorat cu Ordinul "Meritul Cultural" în grad de Comandor, în Franţa, iar, în anul următor, a primit prestigiosul premiu literar Nelly Sachs, oferit de oraşul Dortmund. În 2012, a obţinut premiul naţional pentru literatură acordat de Uniunea Scriitorilor din România pentru anul editorial 2011.

 Prezentăm interviul acordat de regizorul René Frölke agenţiei MEDIAFAX: 

 Reporter:  Cum aţi ajuns la acest subiect? Cum l-aţi cunoscut?

 René Frölke:  Iniţial, mi s-a propus să fiu doar directorul de imagine pentru un film despre Norman Manea şi, în timp ce mă pregăteam pentru asta, citind lucrări ale sale, am devenit tot mai interesat. Când l-am întâlnit prima dată, eram încă în postura de director de imagine şi, cumva, am ajuns să mi se ceară să fiu şi regizorul acestui film şi am început să dezvolt conceptul. Ne-am întâlnit mai întâi prin intermediul cărţilor lui, asta se întâmpla în 2011 - 2012, iar lucrul la film a durat aproximativ un an şi jumătate.

 Rep.:  Ce impresie v-au lăsat scrierile lui Norman Manea?

 R. F.:  Cred că am simţit o anumită afinitate, pentru că am crescut în RDG (Republica Democrată Germană, n.r.) şi eram interesat de viaţa din st, dar din altă perspectivă decât cea pe care am experimentat-o eu. Să ai 12 ani în RDG era altceva decât aici, în România. Datorită aspectului autobiografic al lucrărilor sale, este foarte interesant. Dacă vrei să faci un film despre un scriitor, atunci asta este ceva cu care poţi lucra. Dacă ar fi fost un scriitor de romane de ficţiune, ar fi fost mai greu, dar, în acest caz - pentru că te întrebi mereu unde se află personajul şi unde autorul -, m-a intrigat. Am vrut să aflu ceva despre această relaţie.

 Rep.:  Şi ce-aţi aflat?

 R. F.:  Titlul filmului, "Le Beau Danger", este împrumutat de la o carte a lui Michel Foucault, în care vorbeşte despre opera sa, spunând că nu este un scriitor, ci doar o persoană care scrie, iar într-un pasaj povesteşte despre cum lumea confundă persoana sa cu munca pe care o face şi acesta este "the beautiful danger" (pericolul frumos, n.r.). El descrie situaţia complexă în care se află şi faptul că nu se poate abţine să fie scriitor. Acelaşi lucru se întâmplă şi în film.

 Rep.:  Cum aţi lucrat împreună cu Norman Manea?

 R. F .: În  primul rând, am mers la târguri de carte, unde el îşi prezenta volumele şi discuta cu cititorii şi acesta era autorul în public. Este o realitate. În afara filmărilor şi a evenimentelor sociale, Norman Manea este un tip foarte amuzant. Şi cu mine, dar şi cu studenţii săi are o relaţie frumoasă, deschisă. Am locuit o scurtă perioadă în casa în care locuieşte cu Cella, soţia sa, unde am putut suprinde momente importante pentru filmul nostru. Dar, în cele din urmă, cred că ne-am întâlnit, ne-am cunoscut mult prin munca noastră. Eu, citindu-i cărţile, mai întâi, şi el, când a văzut filmul, cred că a înţeles mai bine ce am vrut, ce am căutat să arăt.

Rep.: Cum definiţi "Le beau Danger"?

R. F.: Filmul este foarte experimental. Nu este portretul obişnuit pe care l-ai arăta la televizor. Este altceva.

Rep.: Care a fost cea mai grea parte în realizarea acestui film?

R. F.: Cred că cel mai greu este că întotdeauna începi cu un anumit scop, dar nu ştii unde şi cum vei sfârşi. Ai nişte idei, vrei să faci ceva care să combine literatura şi filmul, să le aduci împreună, dar nu ştii cum. În final, am fost suprins să văd cât de multă literatură a încăput în acest film. Se citeşte aproximativ 30 de minute. Nu există imagini, doar litere. M-a suprins şi pe mine asta. Imaginea se montează destul de firesc, de uşor, însă, când vine rândul textelor, să le găseşti locul între cadre, acolo a fost cea mai mare luptă.

Rep.: V-aţi gândit să faceţi şi alte documentare bazate pe figuri culturale?

R. F.: Întotdeauna filmele astea "s-au întâmplat". În acest caz, când am stat pentru două luni în New York, am întâlnit pe cineva care mi s-a părut interesant şi am încercat să fac un film şi a devenit unul. Nu este ceva plănuit. Mi se întâmplă.

Rep.: Dar un lungmetraj de ficţiune?

R. F.: Mi-am dorit mereu să studiez filmul. La început mi-am dorit să fac lungmetraje de ficţiune, pentru că fiecare tânăr crede că asta înseamnă să faci film. Mai târziu, am descoperit că acesta nu este genul meu. Pentru un film artistic trebuie, de cele mai multe ori, să ai un plan pe care să-l transformi în realitate. Dar asta este cumva plictisitor pentru mine. Am făcut câteva scurtmetraje, dar nu am avut satisfacţii. Să faci un personaj să fie fals... Unii oameni o pot face şi sunt buni la asta, dar mie mi se pare plictisitor. Fac documentare pentru că învăţ foarte multe. Şi în cazul acestuia, de exemplu, nu am citit doar cărţi ale lui Norman, ci şi scrieri adiacente şi am aflat foarte multe lucruri. Nu l-am făcut pentru bani, l-am făcut pentru mine.

Rep.: Despre România şi Bucureşti ce aţi aflat?

R. F.: Printre profesorii de la Karlshure se număra şi Andrei Ujică şi am avut ocazia de a-i cunoaşte munca. În plus, am vizionat şi câteva dintre filmele realizate de regizori din "noul val românesc", aşa cum îl numim în Germania, însă nu aş putea da un nume acum. În ceea ce priveşte Bucureştiul, am mai fost aici cu ocazia filmărilor pentru documentar. Este un oraş cu o arhitectură foarte interesantă. M-am plimbat mult, am încercat să mă pierd. Găseşti "comori" la tot pasul. Toate clădirile vechi, toţi stâlpii şi atâtea cabluri care traversează străzile. Nu vezi aşa ceva în Germania! Am încercat să folosesc oraşul ca fundal al filmului.

Rep.: În prezent lucraţi la un nou proiect?

R. F.: Nu. Doar citesc foarte multe cărţi noi.