INTERVIU-Scriitoarea catalană Care Santos: Dacă aş fi trăit departe de cărţi, aş fi fost nefericită

"Pentru fiii, nepoţii şi strănepoţii copiilor mei, care nu vor şti cine am fost". Aceasta este dedicaţia de la începutul romanului "Încăperi ferecate", al scriitoarei catalane Care Santos. Volumul a apărut recent la editura Humanitas Fiction, în colecţia "Raftul Denisei", şi a fost lansat în prezenţa autoarei, venită la Bucureşti pentru acest eveniment.

Care Santos consideră că este extrem de important ca o persoană să cunoască trecutul familiei sale. "Înţelegând trecutul ne înţelegem pe noi înşine şi e posibil să îi înţelegem mai uşor şi pe copiii noştri", spune autoarea, care, în romanul "Încăperi ferecate" prezintă o galerie de tablouri misterioase, în care poate fi citită istoria întunecată a unei celebre familii din Barcelona. În roman, o tânără şi ambiţioasă moştenitoare alege să dezgroape trecutul şi să-i desluşească enigmele, indiferent de consecinţe, iar pe parcursul cărţii, cititorul cunoaşte ipostaze în timp ale oraşului, dar mai cu seamă cea a Barcelonei anilor '30, surprinsă în plină glorie modernistă.

Care Santos precizează că ideea scrierii acestui roman a apărut în urmă cu mult timp, însă s-a concretizat la maturitate, întrucât "când eşti foarte tânăr nu te întrebi, dar după o anumită vârstă începi să te întrebi de unde vii, cine eşti".

Scriitoarea catalană Care Santos vorbeşte, în interviul acordat MEDIAFAX, despre personajele care dau viaţă romanului "Încăperi ferecate", despre Barcelona şi locurile frumoase din oraş, dar şi despre scriitorul Mircea Cărtărescu, câştigător al premiului Tormenta pentru cea mai bună carte străină, acordat de revista online de critică literară La tormenta en un Vaso, iniţiată şi coordonată de Care Santos.

Prezentăm interviul acordat de Care Santos agenţiei MEDIAFAX:

Reporter: În "Încăperi ferecate" prezentaţi istoria întunecată a unei familii din Bacelona. Când şi cum s-a conturat ideea de a scrie acest roman?

Care Santos: Ideea a venit cu mult timp în urmă. Eu am impresia că romanele mele apar prin acumulare de idei şi, în acest roman, apar idei care mă însoţesc de mult timp, precum şi una dintre obsesiile mele cele mai vechi. De exemplu, lumea teatrului de varieteu era prezentă deja în prima mea carte pe care am publicat-o la vârsta de 25 de ani. De asemenea, despre marile magazine El Siglo, care reprezintă o scenă importantă în carte, strâng informaţii de foarte mult timp, colecţionez cataloage vechi, şi obsesia este atât de mare încât, după ce am terminat de scris romanul, am continuat să strâng informaţii. Cu toate acestea, acest roman provine dintr-o idee de maturitate şi este vorba de nevoia, de necesitatea, de a cunoaşte memoria familială. Când eşti foarte tânăr nu te întrebi, dar după o anumită vârstă începi să te întrebi de unde vii, cine eşti. Acesta a fost începutul romanului, să mă întreb de ce memoria familială este atât de slabă, pentru că nu ştim nimic despre oameni foarte apropiaţi nouă şi ce se poate întâmpla atunci când începem să răscolim trecutul şi să căutăm.

Rep.: Credeţi că, dacă nu cunoaştem trecutul, nu putem să înţelegem prezentul la fel de bine?

C.S.: Da, cred. Chiar cred asta. Într-un anumit mod, suntem trecut cumulat şi înţelegând trecutul ne înţelegem pe noi înşine şi e posibil să îi înţelegem mai uşor şi pe copiii noştri. Acest lucru este aplicabil nu numai istoriei familiilor, ci şi istoriei în sens general. Cred că din romanele mele reiese în mod clar că trecutul mă interesează în măsura în care reconstruieşte prezentul.

Rep.: În momentul în care aţi scris romanul, aţi cerut şi sfatul prietenilor, familiei, având în vedere că este un roman care prezintă viaţa familială?

C.S.: Nu, sfaturi de la prieteni şi familie n-am cerut. N-aş putea să scriu nimic dacă ar trebui să mă pun de acord cu prietenii şi familia. Într-un anumit mod, am cerut sfatul istoriei, care este un fel de a spune că m-am documentat foarte mult.

Rep.: În cât timp aţi scris acest roman?

C.S.: Documentarea a durat aproape un an, iar scrisul nouă luni. E mai mult decât aş avea eu nevoie în mod normal pentru a scrie un roman de acest gen, dar l-am scris de două ori, pentru că prima variantă a ajuns la coşul de gunoi.

Rep.: De ce?

C.S.: Pentru că nu îmi plăcea rezultatul. Cred că nu găsisem lucrul cel mai important pentru un roman: vocea naratorului. Fără să găsesc vocea potrivită pentru a povesti, totul era în derivă. Aceasta este marea provocare pentru un romancier - să găsească vocea narativă, cel care spune istoria, iar dacă nu o găseşte se pot întâmpla lucuri grave precum acesta.

Rep.: În roman, personajele sunt atât de bine conturate încât par că ies din sfera ficţiunii. Cât e realitate şi cât e ficţiune?

C.S.: O să vorbesc un pic de personaje. Când studiezi teoria literaturii, cea mai importantă este vocea narativă pentru a scrie proză. În Spania, se studiază foarte mult această voce narativă şi abia după aceea, timpul, persoanjele. Dacă, în loc să scrii roman, scrii dramaturgie - şi eu am participat la cursuri cu dramaturgi importanţi, pentru a scrie teatru -, cum în teatru nu există narator, toată atenţia este captată de personaje. De aceea, persoanjele sunt solid construite. Un dramaturg ştie totul despre persoanjele sale. În schimb, un prozator nu ştie întotdeauna tot. Nu ştiu dacă, datorită cursurilor pe care le-am urmat, am învăţat să scriu teatru, dar au fost de mare ajutor pentru romanele mele, pentru că personajele mele sunt construite din acest punct de vedere teatral. De aceea, îmi place foarte mult să spuneţi asta. Există o vocaţie enormă de a construi personaje. Aceste fiind spuse, toate persoanjele principale sunt fictive. Cu excepţia lui Francesc Canals, care este "Sfiinţişorul Poporului", iar persoanjele secundare sunt reale, luate din realitatea socială, sunt personaje ale burgheziei catalane, chiar şi persoanje istorice, pentru că apare regele Alfonso al XIII-lea şi apare foarte ameţit.

Rep.: Am văzut că la finalul cărţii faceţi o distincţie între aceste două tipuri de personaje.

C.S.: Da, pentru că eu sunt şi o mare cititoare şi întotdeauna când citesc un roman asemănător rămân cu această întrebare: "Care personaje sunt reale şi care sunt de ficţiune?". Şi, dacă autorul nu mă lămureşte, mă supăr, pentru că eu simt nevoia să ştiu. De aceea, am inclus această notă la finalul cărţii, gândindu-mă la cititorii ca mine.

Rep.: Totodată, descrieţi foarte bine Barcelona. Putem spune că Barcelona este un personaj în această carte?

C.S. Cu siguranţă. Este un roman a cărui acţiune nu ar putea fi situată în niciun alt loc. Pentru că eu chiar asta am vrut să povestesc, cum oraşul se transformă şi devine ceea ce cunoaştem în prezent. De aceea, dacă ne-am întoarce la acea definiţie clasică legată de personajul principal al unui roman, personajul principal ar fi acela fără de care romanul nu ar exista. De aceea, aproape am putea spune, fără să greşim, că personajul principal este Barcelona.

Rep.: Veţi continua să scrieţi romane despre Barcelona?

C.S.: Sigur că da. După acesta mai sunt încă două romane, care se petrec tot în Barcelona, şi, chiar dacă nu exclud posibilitatea de a scrie şi despre alte locuri, cu toată sinceritate spun că îmi este foarte simplu să scriu despre Barcelona, pentru că este oraşul pe care îl cunosc cel mai bine şi mai ales locul pe care îl iubesc.

Rep.: Ce locuri frumoase din Barcelona, dar mai puţin cunoscute, le-aţi recomanda turiştilor?

C.S.: Ah, ce dificil! S-ar putea face un itinerar urmărind cartea. Orice vizită la Barcelona trebuie să treacă prin Las Ramblas şi trebuie să te pierzi prin străduţele din dreapta. Sunt străduţe mici din cartierul gotic, necirculate, unde este foarte uşor să te pierzi, dar este minunat să o faci. Eu recomand întotdeauna un loc, pe care foarte puţini oameni îl cunosc, care se află pe aceste străduţe. Pe strada Paradis, la finalul străzii este o clădire gotică. Ea este centrul excursionist din Catalonia. Mie îmi place să îi duc acolo pe prietenii care nu cunosc zona, pentru că intri într-o curte gotică, întunecată, mergi la dreapta, şi vezi două coloane ale unui templu roman dedicat lui Augustus, care sunt impresionante, şi se află într-o curte. Foarte puţini barcelonezi ştiu că se află acolo. Era punctul cel mai ridicat al oraşului. Au rămas doar trei coloane care formează un colţ. Dar imaginaţia face restul. Îţi imaginezi acest templu atât de mare, în acest loc. Asta ar fi recomandarea mea ascunsă. Şi urmând ruta din carte, trebuie să mergi să vizitezi cimitirul din Pueblo Nuevo, mormântul lui El Santet şi să-i ceri o dorinţă, pentru că împlineşte orice dorinţă pe care i-o ceri.

Rep.: Mircea Cărtărescu spunea la evenimentul de lansare a volumului "Încăperi ferecate" că a reuşit să cunoască mai multe oraşe prin intermediul cărţilor. Dumneavoastră aţi citit ceva despre Bucureşti, înainte să veniţi aici?

C.S.: Sigur. L-am citit foarte mult pe Mircea Cărtărescu. Cred că este autorul român pe care l-am citit cel mai mult, dar şi mie mi se întâmplă la fel: cunosc locurile mai întâi prin intermediul cărţilor. Citind. Este extraordinar pentru că de multe ori nu coincide cu realitatea. Uneori, călătoreşti într-un loc, îl cunoşti, te întorci acasă şi imaginea pe care o ai încă în minte este cea din cărţi, nu din realitate. De exemplu, aşa mi s-a întâmplat mie cu Sankt Petersburg. Mi-e indiferent cum este oraşul în sine. Pentru mine este cel din cărţile pe care le-am citit.

Rep.: Coordonaţi site-ul dedicat literaturii spaniole La Tormenta en un Vaso care i-a acordat premiul pentru cel mai bun autor străin lui Mircea Cărtărescu. Care au fost criteriile care au stat la baza acestei decizii?

C.S.: Calitatea operei sale. Este foarte important să se menţioneze că cei care votează sunt aprope toţi scriitori. Prin urmare, sunt oameni care apreciază calitatea literară a unei lucrări. De asemenea, este important un alt aspect; este o votare liberă, fără să existe liste închise. Orice carte care a fost publicată în perioada respectivă poate fi aleasă. Se votează de trei ori, dar practic poate câştiga orice carte publicată în anul respectiv. Deci, câştigătorul este ales doar datorită calităţii operei sale. Sunt foarte fericită că a câştigat "Nostalgia" lui Mircea Cărtărescu.

Rep.: De altfel, şi dumneavoastră aţi fost recompesantă cu foarte multe premii. Cât de importante sunt acestea în activitatea unui scriitor?

C.S.: Sunt importante în măsură în care apari pe hartă. Încep să te cunoască mulţi scriitori care altfel nu aveau cum să o facă. De aceea, este normal ca orice scriitor să îşi dorească să câştige premii. Cu toate acestea cred că implică şi pericole câştigarea premiilor. Acelaşi pericol ca atunci când ţi se întâmplă lucuri rele în viaţă. Orice lucru care ţi se întâmplă, fie foarte bun, fie foarte rău, trebuie să îl laşi deoparte pentru a-ţi relua activitatea. În acelaşi mod în care nu poţi să fii trist toată viaţa, nici nu poţi să-ţi trăieşti viaţa spunându-ţi că eşti minunat pentru că ai câştigat un premiu. Dacă m-aş aşeza în faţa calculatorului gândindu-mă că sunt cea mai bună scriitoare din lume, n-aş mai face nimic. De aceea, cel mai bine, atunci când primeşti un premiu, este să uiţi cât mai repede că l-ai primit.

Rep.: Este mai importantă pentru dumneavoastră părerea criticilor sau contează mai mult ceea ce cred cititorii?

C.S.: Eu sunt critic literar, deci nu îi bag în seamă pe critici şi ştiu foarte bine de ce. (râde) Vorbind serios, părerea unui critic este doar părerea unei singure persoane şi oricât de critic ar fi şi oricât de cunoscător ar fi în calitate de cititor poate şi el să greşească. Întodeauna e mai importană opinia cititorilor, pentru că eu nu scriu pentru critici, scriu pentru cititori. Cititorul este suveran. Orice ar avea de spus, trebuie ascultat. Uneori poate spune lucruri surprinzătoare. Alteori, cititorii găsesc, în romanul tău, lucruri pe care nici tu nu le bănuiai. Şi întotdeauna au dreptate şi întotdeauna înveţi de la ei.

Rep.: Aţi scris şi cărţi pentru copii şi proză scurtă şi romane. Există un gen anume în care vă regăsiţi cel mai bine?

C.S.: Depinde de moment. Eu nu mănânc în fiecare zi aceleaşi lucruri. Sunt zile în care am poftă de sushi şi, în altele, de o friptură bună. Posibilitatea de a schimba registrul, genul, publicul, mă îmbogăţeşte mult ca scriitoare şi nu mă lasă să mă plictisesc.

Rep.: Există diferenţe majore între a scrie pentru copii şi a scrie pentru adulţi?

C.S.: Da, există o mare diferenţă. Să scriu pentru copii este poate cel mai dificil lucru din tot ceea ce fac. Pentru că eşti obligat să faci un exerciţiu în plus şi să vezi lumea prin ochii lor. Dacă scrii pentru copii de 8 ani, e departe în viaţa ta această privire, iar asta presupune un efort. Altceva, cu totul diferit, este să scrii pentru tineri.

Rep.: Dumneavoastră aţi început să scrieţi de la o vârstă fragedă. V-aţi gândit vreodată ce altceva aţi fi putut face, dacă nu aţi fi urmat acest traseu?

C.S.: Da, m-am gândit. Aş fi putut să fiu un avocat foarte prost şi traumatizat, gândindu-mă permanent la ce aş fi putut să fiu şi n-am fost. Probabil, mai devreme sau mai târziu, aş fi deschis un restaurant. Sau o librărie.

Rep.: Ne întoarcem la cărţi...

C.S.: Dacă aş fi trăit departe de cărţi, aş fi fost o femeie nefericită. Când încă mă mai gândeam că aş putea fi avocat, mă gândeam că aş fi putut lucra în domeniul drepturilor de autor.

Care Santos s-a născut în 1970, în oraşul Mataro din apropierea Barcelonei. A scris de la vârsta de 8 ani, câştigând prima competiţie literară la 14 ani. A studiat mai întâi dreptul, urmând tradiţia familiei, iar apoi filologia la Universitatea Autonomă din Barcelona. Şi-a început cariera jurnalistică la Diari de Barcelona, lucrând ulterior în redacţiile publicaţiilor ABC şi El Mundo. A debutat în 1995, cu volumul "Cuentos cítricos". Este autoarea a opt romane, şase volume de proza scurtă, două volume de poezii, precum şi a numeroase cărţi pentru copii şi adolescenţi, pentru care a primit o serie de premii importante: Ciudad de Alcalá, Ana María Matute, Alfonso de Cossío, Gran Angular, Edebé.

Printre volumele publicate de Care Santos se numără "Intemperie" (1996, povestiri), "Aprender a huir" (2002, roman), "El dueño de las sombras" (2006, roman), "La muerte de Venus" (2007, roman), "Los que rugen" (2009, povestiri). "Încăperi ferecate" ("Habitaciones cerradas") a apărut în 2011.

În prezent, Care Santos este critic literar la suplimentul El Cultural al ziarului El Mundo şi coordoneaza site-ul dedicat literaturii spaniole La Tormenta en un Vaso. Este fondatoarea Asociaţiei Tinerilor Scriitori Spanioli, a cărei preşedintă a fost timp de opt ani.

La editura Humanitas Fiction urmează să apară romanul lui Care Santos lansat în Spania în 2013, "Aerul pe care îl respiri" ("El aire que respiras"). Pendulând între Barcelona din secolele trecute şi cea din prezent, romanul istoric, de moravuri, de arheologie literară, de urbanistică şi politică, de aventuri şi de iubire, colcăie de personaje reale şi fictive şi este, de fapt, un omagiu adus cărţilor, librarilor, anticarilor şi cititorilor împătimiţi.

Scriitoarea catalană Care Santos a fost prezentă la Bucureşti pe 18 şi 19 martie, la invitaţia Institutului Cervantes şi a editurii Humanitas Fiction.