INTERVIU Scriitorul Pascal Bruckner: În România am un fel de invitaţie specială. Romanele mele sunt primite cu multă bunăvoinţă

Pascal Bruckner a vorbit despre variantele romanelor sale şi despre raportul dintre eseistică şi opera sa de ficţiune ca şi despre îndepărtarea de perspectivele de stânga pe care le avea în studenţie dar şi despre felul în care o poveste l-a făcut să se îndepărteze de propriile pasiuni dar şi despre cel mai recent roman al său publicat la Editura Trei în limba română, ”Un an şi o zi”.

”Când am scris cartea, timp de câteva luni interesul meu pentru ceasuri a dispărut”, a povestit scriitorul pentru MEDIAFAX, într-o discuţie pentru care traducător a fost Andreea Floricică.

Prezentăm mai jos interviul acordat agenţiei MEDIAFAX de scriitorul francez Pascal Bruckner.

Reporter: Ce legătură este între eseistica dumneavoastră şi romanele de ficţiune pe care le publicaţi?

Pascal Bruckner: Legătura sunt eu. În realitate şi în eseuri şi în operele de ficţiune, în romanele mele, se găsesc aceleaşi obsesii. Doar modul în care sunt tratate este diferit. Romanul permite mult mai multă libertate decât eseul. E ca şi cum aş avea două creiere. Unul pentru ficţiune şi altul pentru reflecţie.

Reporter: Citind ”Un an şi o zi” după volumul ”Un rasism imaginar” te frapează faptul că motive ca locul de rugăciune sau aeroportul se regăsesc atât în roman cât şi în eseu. Dar direcţiile în care se dezvoltă raţionamentele în cele două cărţi sunt complet diferite. Unde se petrece această distanţare între tipurile de scris pentru dumneavoastră?

Pascal Bruckner: Cred că sunt proiecte diferite. Pornesc de la aceleaşi observaţii dar pentru roman povestea este cea care contează.

Reporter: Ce nu a funcţionat în forma de nuvelă în care aţi expus iniţial povestea din romanul ”Un an şi o zi”?

Pascal Bruckner: Nuvela am scris-o la cererea unei reviste specializate în ceasuri. Puţini oameni ştiu asta. Poate că am spus în vreun interviu... Revista se numea Parmigiani Magazine. Am vrut să testez ideea într-o publicaţie destinată mai degrabă specialiştilor şi celor pasionaţi de ceasuri. Dar pentru mine ideea poveştii a fost mereu punctul de pornire pentru o carte. Şi eu sunt pasionat de ceasuri şi am pornit un pic orbeşte, fără să ştiu în ce direcţie urma să mă ducă povestea.

Reporter: Ce a fost cel mai greu în transformarea poveştii care ştiu că a pornit de la un fapt real?

Pascal Bruckner: În nuvelă, personajul era un bărbat. În roman, personajul principal e o tânără şi asta a schimbat totul. Am gândit-o ca pe fiica unui pastor protestant, crescută în Alpii francezi, într-un mediu foarte strict. Tatăl ei era obsedat de ceasuri. De aici am obţinut un tip de coerenţă psihologică mult mai bogată decât în prima variantă. Cred că romanul abordează un subiect destul de obişnuit: mergi la un hotel şi poate că nu vei ieşi niciodată din acest hotel.

Reporter: În eseuri vina este un subiect asupra căruia insistaţi, în romane, se întâmplă mai rar să vă intereseze. E un subiect pe care îl depăşiţi astfel?

Pascal Bruckner: În niciun caz. E un subiect pe care nu îl poţi depăşi. Romanul e un gen mult mai liber. Poţi da frâu liber fanteziei sau fantasmelor. Eseul este disciplinat de realitate. Suntem obligaţi să avem un tip diferit de logică. Logica filosofică nu este acelaşi lucru cu logica naraţiunii.

Reporter: Ce a schimbat pentru dumneavoastră scrierea romanului ”Un an şi o zi” pornind de la probleme legate de timp?

Pascal Bruckner: Mai degrabă e vorba despre întretăierea timpurilor. E vorba de o profesoară de matematică, foarte logică. Dar îşi dă seama rătăcindu-se într-o furtună de zăpadă în Statele Unite că a intrat într-un alt fel de timp, unde unităţile de măsură sunt diferite. Aşa că nu ştie nici măcar dacă hotelul va respecta înţelegerea încheiată, de a o elibera după un an şi o zi.

Reporter: Pe dumneavoastră personal în ce fel v-a marcat scrierea acestui roman?

Pascal Bruckner: În niciun fel. Nu s-a schimbat nimic. Am o pasiune pentru ceasuri. Le colecţionez. Când am scris cartea, timp de câteva luni interesul meu pentru ceasuri a dispărut. Apoi a revenit treptat. Imediat ce am terminat de scris romanul. Am avut sentimentul că sunt mai puţin atras de colecţionarea ceasurilor în acea perioadă. Resimţisem cât de zadarnică este această ocupaţie. Dar am reluat acest obicei şi cumpăr din nou unul sau două ceasuri în fiecare an şi le revând mai târziu. Poţi să nu fii fidel faţă de obiecte.

Reporter: Cum resimţiţi astăzi îndepărtarea de perspectivele politice de stânga pe care le aveaţi în timpul facultăţii?

Pascal Bruckner: E adevărat că sunt mult mai puţin de stânga decât înainte. Aş spune că sunt macronist, Macron este de centru, nici de dreapta, nici de stânga. Toată stânga urmează o direcţie care pe mine unul mă îngrijorează. E aşa numita ”dictatură a minorităţilor”. Cred că trebuie să reacţionăm cu violenţă faţă de această tiranie potenţială.

Reporter: Cum se poate păstra echilibrul atunci când chiar acestea sunt argumentele dreptei extreme astăzi?

Pascal Bruckner: Da, e adevărat. Sunt mai multe tipuri de dreapta. Este o dreapta inteligentă şi o alta care e extremă. Ne mişcăm tot timpul pe muchie de cuţit. Trebuie să avem grijă să nu cădem nici în extrema stângă nici în cea dreaptă. Asta am făcut de la început. Nu cred că mă voi schimba.

Reporter: Cum aţi ales referinţele culturale pe care le-aţi tratat în roman când cu umor, când dramatic?

Pascal Bruckner: Sunt obsesiile clasice. E etajul artiştillor rataţi, e milionarul texan care nu reuşeşte să deschidă o carte fără să îl ia somnul. E şi o satiră la adresa vieţii contemporane şi a Americii. Referinţele vin repede. Cineva mi-a spus că seamănă cu o carte a mea din anii '80, pe care am publicat-o în română drept ”Palatul chelfănelii”. Mi s-a spus că a avut succes aici. Altfel e doar fantezia autorului. Scrii şi ajungi la un subiect sau altul. America este într-o oarecare măsură muzeul culturilor din toată lumea. În acest hotel din roman m-am jucat cu filosofia germană, cu romanul rus, cu lumea lui Walt Disney şi cu lucrurile care ţin de capitalismul de azi.

Reporter: Care este diferenţa dintre modurile în care sunt percepute cărţile dumneavoastră în diferite ţări?

Pascal Bruckner: Nu e deloc acelaşi lucru. În România am un fel de invitaţie specială. Romanele mele sunt primite cu multă bunăvoinţă aici. Altfel stau lucrurile pentru eseuri. Pe francezi îi interesează mai mult eseurile mele decât ficţiunea pe care o public. Şi în alte locuri ideile trezesc un interes mai mare decât poveştile. Poate e vorba de diferenţe culturale. Unii mă preferă ca romancier, alţii ca filosof. În România am şi adaptările pentru teatru. Chris Simion a adaptat Se joacă şi în Franţa dar nu cele montate aici. Trăiesc şi mă completez în ambele ţări. În România pentru romane şi piese de teatru şi ca autor de eseuri în Franţa.

Născut la Paris în 1948, Pascal Bruckner este romancier şi eseist, o figură emblematică a intelectualităţii franceze. Este unul dintre aşa numiţii ”Noi filosofi”, alături de Alain Finkielkraut, André Glucksmann, Pascal Bruckner, Bernard-Henri Lévy sau Jean-Marie Benoist, care s-au îndepărtat de marxism în anii '70. La Editura Trei au apărut toate romanele sale ”Fiul cel bun”, ”Casa îngerilor”, ”Luni de fiere”, ”Hoţii de frumuseţe”, ”Care dintre noi doi l-a născocit pe celălalt?”, ”Iubirea faţă de aproapele”, ”Căpcăunii anonimi”, ”Copilul divin”, ”Palatul chelfănelii”, ”Iubito, eu mă micşorez!…”, ”Păzea, se-ntoarce Moş Crăciun!” şi ”Paria”, volumul de teatru ”Ce doreşte domnul?”, precum şi eseurile ”Noua dezordine amoroasă”, ”Fanaticii apocalipsei”, ”Paradoxul iubirii”, ”Căsătoria din dragoste”, ”Euforia perpetuă”, ”Mizeria prosperităţii”, ”Tirania penitenţei. Eseu despre masochismul occidental”, ”Înţelepciunea banilor” şi ”Un rasism imaginar”.