INTERVIU Varujan Vosganian: „«Cartea şoaptelor» nu e un breaking-news”

Marele Premiu ANGELUS, Premiul Cititorilor „Natalia Gorbanevskaia” şi Premiul pentru Cea Mai Bună Traducere. Autoarea versiunii în limba polonă a „Cărţii şoaptelor” este Joanna Kornaś-Warwas, iar editura poloneză care a publicat volumul este Książkowe Klimaty.

Reporter: Premiul. Contează pentru Varujan Vosganian un premiu?

Varujan Vosganian: Premiul nu e atât pentru Varujan Vosganian, cât pentru carte. De la un moment încolo, cărţile trăiesc independent de autorul lor. Am fost întrebat odată cum mă simt ca fiind cel care a scris „Cartea şoaptelor”. Şi am răspuns că de la o vreme simt cum „Cartea şoaptelor” mă scrie pe mine.

Cel mai tare mi-e milă de cărţile pe care nu le deschide nimeni. Un premiu, mai ales un premiu oferit de cititori, e semnul că acea carte nu se sufocă între coperţile ei. Şi, ca să fiu şi patriot (nu trebuie să mă prefac pentru asta), un premiu obţinut în străinătate e altceva. Într-un anumit fel, premiul e pentru literatura română.

Rep.: Un premiu astăzi reînvie povestea vieţii din carte?

V.V.: Un premiu nu face un autor mai bun decât este. Sully Proudhomme nu a devenit mai valoros după primirea premiului Nobel, ba chiar a părut şi mai ridicol.

Un premiu poate, într-adevăr, atrage atenţia asupra unei cărţi sau asupra unui autor. Câţi români o citiseră pe Herta Muller înainte de a lua Premiul Nobel? Sau câţi unguri pe Imre Kertesz? Câţi locuitori ai planetei ştiau că Bob Dylan e poet? Ca să vă spun un secret, editorul meu polonez a şi început să-şi facă strategia de vânzare după obţinrea premiului Angelus… 

Rep.: Ce înseamnă ficţiunea lui Vosganian în contextul invaziei social-media, unde „realitatea bate ficţiunea”?

V.V.: „Cartea şoaptelor” nu e un breaking-news. Cee a ce povesteşte „Cartea şoaptelor” este biografia secolului douăzeci, or asta nu poate fi rezumată într-o ştire. Personajele din carte au existat iar evenimente descrise s-au petrecut într-adevăr. Traducătorul meu spaniol, Joaquin Garrigos, a vrut să se convingă de chestia asta şi atunci l-am dus în cimitirul armenesc din Focşani unde, cu cartea în mână, a căutat (şi a găsit) pe cruci numele personajelor din carte, inclusiv vestitul cavou unde bătrânii armeni ai copilăriei mele se adunau ca să vorbească despre abdicarea regelui Mihai sau despre înăbuşirea revoltei lui Imre Nagy din Ungaria. Ceea ce deosebeşte realitatea din carte de realitatea care bate ficţiunea e aceea că cea dintâi operează cu simbolurile, adică e modul prin care realitatea depăşeşte breaking-news-ul, cu focurile lui de paie.

Rep.: Cum şi-a inventat omul politic (acuzaţii, procese), dar vicepreşedintele Uniunii Scriitorilor (contestări) Vosganian un timp al prozatorului, pentru scris?

V.V.: Zilele trecute am fost la Praga, unde am prezentat versiunea cehă a „Cărţii şoaptelor”, şi la Wroclaw, unde romanul a primit toate cele trei premii ale Europei Centrale (premiul Angelus pentru cea mai bună carte, premiul cititorilor şi premiul pentru cea mai bună traducere). Mă gândeam că după o primire aşa de frumoasă pe care mi-au făcut-o cehii şi polonezii, mă întorc acasă, unde sunt socotit subminator al economiei naţionale, hoţ, desi nimeni nu ştie ca eu să fi furat ceva, şi câte şi mai câte.

„Cartea şoaptelor” are 22 de versiuni străine, inclusiv în persană şi ebraică. Anul trecut, Festivalul Internaţional de Literatură din Berlin a socotit „Cartea şoaptelor” cartea-simbol a luptei împotriva genocidului şi a organizat, împreună cu PEN-Club, lecturi publice în aproape 200 de oraşe în peste treizeci de ţări de pe toate continentele (mai puţin Antarctica). Israelul a propus Cartea şoaptelor la Premiul Nobel de două ori şi Armenia de trei ori. Printre cititorii cărţii se numără şefi de state, ca de pildă proaspătul laureat al premiului Nobel pentru Pace, Jose Manuel Santos, care a mulţumit public pentru faptul că romanul l-a inspirat în dialogul cu gherilele FARC, alţi înalţi demnitari ai lumii, cărturari. La prezentarea „Cărţii şoaptelor” la Vatican a fost prezent, ca reprezentant al Sfântului Scaun, cardinalul Francesco Coccopalmerio, preşedintele Consiliului Pontifical Legislativ. Cărţii i-au fost dedicate lucrări de artă plastică, partituri muzicale, simpozioane, eseuri şi mii de pagini de cronici. Frankfurter Allgemeine Zeitung consideră „Cartea şoaptelor” o carte de referinţă a secolului XXI, ca făcând parte din patrimoniul universal al culturii, iar Der Spiegel o consideră „Veacul de Singurătate” al Europei răsăritene.

În acelaşi timp, în România mi se inventează tot felul de dosare, preşedinţii ţării mele, în ultimul deceniu, nu au ştiut cum să mă distrugă mai abitir, iar şefa partidului în care activam mi-a spus, în februarie 2015: „Dacă ne iubeşti, pleacă!”

Dar ce să-i faci, nimeni nu e profet în ţara lui…