INTERVIU Victoria Pătraşcu, povestitoarea pentru copii care a ajuns din Rahova la The Guardian: „Pentru un copil, poveştile sunt un manual de întrebuinţare a lumii.”

Reporter: Ce este un copil, ce este o poveste pentru el?

Victoria Pătraşcu: Un copil este o fiinţă complexă şi are multe aspecte. Asta ca să-ţi răspund în stilul tău. Altfel, e un om ca toţi oamenii. Ce sunt poveştile pentru el? Poate manuale de întrebuinţare a lumii.

Reporter: Care sunt libertăţile creative? Dar restricţiile?

Victoria Pătraşcu: Asta-i o întrebare pentru care nu-mi ajunge un interviu ca să-ţi dau răspunsul. Termenul de „literatură pentru copii” te atrage într-o capcană. Sunt locuri pe lumea asta în care linia care desparte literatura pentru copii de literatura pentru adulţi a devenit foarte subţire. Există cărţi bune sau proaste. Atât. Eu nu sunt chiar atât de radicală, dar cred că o carte bună o poţi citi la vârste diferite şi poţi descoperi în ea alte înţelesuri la fiecare lectură. „Micul prinţ”, „Alice în Ţara Minunilor” sau „Vrăjitorul din Oz” sunt doar câteva exemple clasice. Aş adăuga cărţile lui Shaun Tan sau Kyo Maclear care abordează, la al doilea şi al treilea strat al lecturii, teme care ţin de abandon, furie, înstrăinare, alteritate. Sunt teme grave pe care mulţi nu le-ar vedea posibile în literatura pentru copii. Şi totuşi... Cred că ai atâta libertate câtă îţi propui să ai. Restricţii? Există. Uneori sunt autoimpuse şi vin din poveştile pe care ţi le spui: nu voi fi înţeles, asta nu e o poveste care să meargă aici, personajele astea nu vor fi iubite. Alteori sunt independente de tine şi ţin de piaţa editorială din România. Cărţile ilustrate sunt cărţi scumpe. Peste tot în lume. Editurile nu au, de multe ori, curajul să investească într-o carte care ar putea să iasă la un preţ prea mare pentru o piaţă săracă. Aşa că încep compromisurile. Alegi o hârtie mai proastă, un ilustrator mai puţin talentat, o copertă mai moale, ilustraţii mai puţine, o tipografie obscură. Sau nu renunţi la nimic şi aştepţi ziua norocoasă în care să întâlneşti un editor curajos şi pasionat.

Reporter: Poate răni o poveste?

Victoria Pătraşcu: Desigur, dar te şi scoate din mormânt. Cel mai tare m-au rănit poveştile bune care s-au terminat. Am şi acum spaime când citesc o carte bună. Spaima că se termină. Că vine momentul ăla când mai rămân vreo cincizeci de pagini de citit şi eu am să o las, o să o iau din nou şi o să ne jucăm aşa până când ea se va sfârşi şi o să mă lase baltă. Singură şi neconsolată.

Dacă te referi la subiectele grave din literatura pentru copii şi dacă ele îi tulbură pe cititori, eu zic că este o falsă problemă. Oricum, azi, totul trece mai întâi de cenzura părinţilor sau a profesorilor. Aşa că aproape nimic nu îi mai poate tulbura pe copii. Poveştile sunt corecte din punct de vedere politic. Scufiţa Roşie nu mai moare, lupul îi devine prieten, Spânul este reeducat şi devine mâna dreaptă a lui Harap Alb şi toată lumea se poartă frumos şi politicos. Nu auzi decât scuze şi pardon, iartă-mă şi nu mai fac. Nu ştiu dacă este bine. Eu zic că e sănătos să fim din când în când tulburaţi, puşi pe gânduri, să ni se mai nască şi întrebări în cap. La Târgul de carte de la Bologna, în 2011, am asistat la o conferinţă despre literatura pentru copiii din zonele de război. Era ţinută de o scriitoare israeliancă. Cum să mai scrii despre zâne şi norişori roz unor copii care nu au acoperiş deasupra capului şi şi-au văzut părinţii sau fraţii murind? Aceşti copii au nevoie de poveşti în care să se regăsească şi, da, acele poveşti, inevitabil, vor vorbi despre lucruri grave.

Reporter: Cum ai ajuns în Guardian?

Victoria Pătraşcu: Am avut pile :). Glumesc. Adevărul este că habar nu am. Dar nu mă miră. De ani buni, ilustratorii din România fac figură frumoasă. Sunt tineri, sunt talentaţi. Câţiva dintre ei au reuşit să colaboreze şi cu edituri de afară, alţii se luptă pentru ca ilustraţiile lor să apară în cărţi frumoase. Cristiana Radu, Livia Coloji, Oana Ispir, Vero Neacşu, Irina Dobrescu, Anca Smarandache, Mihaela Paraschivu sunt nume de care veţi mai auzi în anii care vor veni.

Reporter: Ce faci în Rahova?

Victoria Pătraşcu: În primul rând, trăiesc acolo. Mi se pare un cartier prietenos, vesel, cu o lume pestriţă, cu o piaţă fabuloasă, cu oameni şi locuri pitoreşti, cu maşini şi căruţe, cu trezit în cântece de cerşetori, cu grătare între blocuri, cu vecini care cântă la pian Bach, dar şi cu alţii care-ţi pun ultimele hituri ale lui Florin Salam sau melodii greceşti aduse de prin vacanţe.

Apoi, tot în Rahova. mă duc la copiii din şcoli. Cărţile ajung mai greu aici. Iar scriitorii aproape deloc. Mi-am propus să scriu o istorie fantastică a Rahovei. Aşa că am luat proiectul Povestăria şi m-am dus cu el la copiii de la Şcoala 131. Ei au scos, cu puterea fanteziei lor, din anonimat nişte străzi. Ştim acum că Strada Trompetului poartă acest nume pentru că a fost cândva un băiat care a găsit nişte elefanţi pitici în canalizare. I-a învăţat cum să cânte, a făcut o formaţie şi au devenit faimoşi. În cinstea lor, strada s-a numit Strada Trompetului.

În Rahova mă distrez şi nu mă plictisesc niciodată.

Reporter: Fă-mi o istorie a poveştilor tale. Cu ce poveşti ai ajuns mare?

Victoria Pătraşcu: „Vrajitorul din Oz” de L. Frank Baum este categoric cartea care mi-a luminat copilaria. O ţin minte. Era o carte de format mare cu nişte ilustratii senzationale ale lui Iacob Desideriu. Am citit-o de sute de ori. Am copiat toate desenele din ea. Închid ochii şi văd turnul palatului lui Oz proiectat pe un cer întunecat cu nori roşietici. Dorothy şi cei trei prieteni stau înghesuiţi şi-l aşteaptă pe Oz. Mai văd maimuţele zburătoare şi pe vrăjitoarea cea rea cum se topeşte atinsă de apa din găleata fetiţei. Extraordinară carte! Minunate desene! Regret ca a disparut in mod misterios după ce m-am mutat de la Vâlcea.

Dar au mai fost şi alte carti. „Isprăvile lui Ciopârţilă” de Tiberiu Utan a fost citită de bunică-mea de atâtea ori încât o ştiam pe de rost şi eu şi fratele meu. Ne amuzam recitând în cor. Seria cu Luna Betiluna si Dora Minodora a fost cea pe care am învăţat să citesc. Tot atunci am aflat cu uimire că poţi să citeşti în gând. Eu credeam că poţi citi doar cu voce tare. Şi acum mi se pare ceva vrăjitoresc cum se nasc cuvintele scrise în cap. E un mister pe care încă nu l-am dezlegat. Am mai avut o carte, „Vântul din lună”, cumpărată de la anticariat, din care lipsea finalul. M-a obsedat ani de zile faptul ca n-am aflat dacă Dina şi Lina l-au eliberat pe tatăl lor, maiorul Tinefrâu din Bombardia. M-am linistit abia anul trecut când am găsit cartea pe Amazon şi, după treizeci de ani, tensiunea a luat sfârsit. Cu ocazia asta am aflat că am inventat, în anii care s-au scurs, cel puţin trei finaluri mai bune.

„Cipi, acest pitic urias” si „O poveste cu un hobbit”, iar mai tarziu „Singur pe lume”, pe care am citit-o de douazeci de ori, sunt tot atatea cărămizi care m-au cladit pe dinauntru.

Tocmai de aceea cred cu tarie, am mai spus-o si cu alte ocazii, că genul minor te face major. Că aceste carti ale copilariei te fac mare, om intreg.

Victoria Pătraşcu este absolventă a Facultaţii de Litere din Bucureşti. Între 1994-1996 lucrează ca redactor în cadrul Agenţiei de Presa Rompres, apoi ca documentarist al Redacţiei de Ştiri a Televiziunii Române, iar dupa 2005 ca redactor la revista „Academia Mămicilor”. În 2007, a câstigat Premiul II la concursul de dramaturgie pentru copii „100, 1.000, 1.000.000 de poveşti”, organizat de Teatrul Ion Creanga, cu piesa „ O poveste cu Bulbuc, care intră în bucluc”. În februarie 2008 Teatrul National Radiofonic ii difuzează piesa „Stejarul pitic, cel mai bun tătic”, piesă care va fi selectată la International Children”s and Youth Drama Festival Bratislavabun tatic”. În 2008 publică la Editura Nemira povestea „Ziua în care a fugit Somnul”, (ilustrată de Irina Dobrescu), acesta reprezentând şi debutul editorial. A fost inclusă, alături de alţi autori contemporani de literatură pentru copii, în antologia „Bookătăria de texte şi imagini I”, editată de Clubul Ilustratorilor de Carte în 2009. În 2010, Teatrul Naţional Radiofonic îi difuzează piesa „Ziua în care a fugit Somnul”, dramatizare după cartea cu acelaşi nume. În 2011, Institutul Cultural Român traduce fragmente din „Ziua în care a fugit Somnul” pe care le include în antologia de literatură pentru copii „La literatura rumana para los niños”. În 2012 îi apare, la Editura Cartea Copiilor, cartea de poveşti „Stejarul pitic, cel mai bun tătic! şi alte poveşti”. În 2015 publică la editura Cartea Copiilor povestea „Ela cea fără de cuvinte”. Tot în 2015, alături de scriitori şi ilustratori consacraţi, devine redactor al revistei pentru copii Fabulafia, editata de Merlin Books&Toys. În 2016 participă cu povestea „Molo, acest mormoloc visător” în antologia „Bookătăria de texte şi imagini II”, Editura Trei. În iulie 2016, alături de Cristiana Radu, este invitată de ICR Beijing să participe la China Childrenʼs Book Expo, unul dintre cele mai mari festivaluri de carte pentru copii şi carte educaţională. Din ianuarie 2016 conduce Asociaţia Culturală „Eşti Poveşti” unde se ocupă de conceperea şi susţinerea de proiecte educaţionale. Ţine periodic ateliere de poveşti şi scriere creativă pentru copii. Cel mai recent, „Povestăria”, se derulează în şcoli din cartierul Rahova.

Citeşte şi: SPOTLIGHT/ Kanal D - mută şi câştigă pe piaţa media

Citeşte şi: COOLTURA de WEEKEND: Realizatorii TV vor vorbi despre tragedia din Colectiv. Noaptea Albă a Galeriilor - FOTO/VIDEO

Citeşte şi: VIAŢĂ de VIP: Miguel de Cervantes. Sclav, puşcăriaş, ştrengar. Don Quijote şi Miguel, şmecherul inteligent

Citeşte şi: Codul lui Da Vinci: Dan Brown va publica un nou roman din populara serie, intitulat "Origins"