INTERVIU - Wim Wenders: Mulţi cineaşti din Europa au învăţat că nu e nevoie să imite filmele americane

Wim Wenders este invitatul special al Festivalului Internaţional de Film Transilvania (TIFF), care se desfăşoară între 28 mai şi 6 iunie, la Cluj-Napoca. La gala de sâmbătă, acesta va primi premiul pentru întreaga activitate.

Wim Wenders mai vorbeşte în interviul acordat MEDIAFAX despre cum a ajuns să fie regizor, despre relaţia sa cu cele mai noi tehnici ale cinematografiei şi despre motivele pentru care decide să susţină un cineast debutant.

Prezentăm integral interviul acordat de Wim Wenders MEDIAFAX:

Reporter: Aţi spus, la un moment dat, că sunteţi mai inspirat de imaginile statice decât de filme. Cum explicaţi acest lucru; vi s-a schimbat aceasta percepţie de-a lungul timpului?

Wim Wenders: Trebuie să corectez citatul. Cred că am spus că sunt mai influenţat de imagini statice, precum pictura şi fotografia, decât de imagini în mişcare, precum filmele. Am crescut iubind pictura mai mult ca orice. Am vrut să fiu pictor, chiar fotograf, am descoperit mai târziu. Nu cred că sunt influenţat de istoria filmului.

Nu sunt mai inspirat de filme mai mult, acum. Am început să fac filme într-un mod inocent, pentru că mereu am dorit să fiu pictor. În acea perioadă, la finalul anilor '60 - începutul anilor '70, părea imposibil să faci filme. Oamenii nu mergeau cu sutele la facultatea de film. Scriam despre filme şi aveam impresia că aş putea fi un scriitor mai bun dacă aş studia filmul, dar era exclus să devin regizor. Mi-am făcut primele filme fără să mă gândesc la o carieră. Am crezut că sunt norocos.

Într-o zi am văzut un film care m-a inspirat să devin regizor, un film realizat de Yasujiro Ozu. După aceea am văzut toate filmele sale şi el a devenit, într-un fel, maestrul meu. Dar era prea târziu să am un maestru , deja creasem patru filme, deja găsisem un limbaj. Dar am găsit pe cineva care făcea filme într-o paradigmă care nu mai exista. Văd filme multe, e adevărat, de multe nu sunt foarte impresionat. Ca preşedinte al Academiei Europene de Film, spre sfârşitul anului, văd extrem de multe, dar cred că sunt prea bătrân să fiu influenţat.

Rep: Mereu se fac paralele între filmele americane şi cele europene. Aţi spus că filmele hollywoodiene sunt despre control şi putere. Atunci care consideraţi că sunt temele filmelor europene?

W.W.: Există o diferenţă care creşte. Foarte mulţi cineaşti din Europa au învăţat că nu este nevoie să imite filmele americane. Au învăţat că ei sunt buni la exact opusul, că sunt buni să spună poveşti despre locurile lor comune. Filmele româneşti, cele din ultimii ani, sunt foarte bune, pentru că vorbesc despre lucrurile comune. Sunt filme care au culoare locală şi care nu ar fi putut fi făcute nicăieri altundeva. Sunt din ce în ce mai tentat să caut, astfel, un gust local, ceva ce face o ţară specială, în film şi nu ceva ce arată ca restul producţiilor. Aceste culturi au învăţat, în cel mai dur mod, că puterea lor stă în a fi diferiţi, în timp ce industria americană de film are o dimensiune din ce în ce mai globală.

Rep.: Dumneavoastră sunteţi plasat în Valul Noului Cinema German. Şi în România se vorbeşte de noul val cinematografic românesc, deşi acest lucru este contestat de unii. Dumneavoastră credeţi în "valuri cinematografice"?

W.W.: Criticii trebuie să inventeze categorii, ca să aibă putere. Din nefericire, în mod ciudat, critica de film aproape că a dispărut. Critica de film lucrează cu publicitatea şi cu PR-ul mai mult decât orice. Ceea ce este trist. Mi-aş dori ca aceşti critici de film să aibă mai multă putere şi mai mult efect. Unul dintre lucrurile pe care le fac este să inventeze categorii. Noul Val al Cinematografiei Germane a fost inventat de criticii de film din New York. Niciunul din noi nu a crezut că suntem o şcoală sau un val cinematografic. Trebuie să existe valuri cinematografice, pentru că trebuie să facă parte din categorii. Aşa că, în momentul în care a fost mai mult de un film românesc, în momentul în care au existat mai mult de trei - patru filme, a trebuit să devină un val cinematografic.

Rep.: Aţi ales să fiţi producătorul filmului "Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii", de Cătălin Mitulescu. Cum alegeţi producţiile pe care doriţi să le sprijiniţi?

W.W.: În cazul acesta, Cătălin Mitulescu m-a ales pe mine. A avut noroc, pentru că mi-a plăcut foarte mult scurtmetrajul lui. Mi-a plăcut scenariul lui şi mi-a plăcut tot ce făcea. Când l-am cunoscut, mi-am dat seama că ştia ce face, că este foarte dedicat. În primul rând, scrie foarte bine, lucru foarte rar. Mulţi regizori cred că sunt scenarişti buni, inclusiv eu. Dar eu ştiu că nu sunt un scriitor bun de scenarii. Un regizor care este şi un foarte bun scenarist este un lucru foarte rar. Deci, în cazul lui, el a fost cel care mi-a cerut ajutor.

Dar am produs alte filme, colectiv sau nu, în ultimii 20-30 de ani şi, de cele mai multe ori, am luat decizia după ce am văzut scurtmetrajele regizorilor. Cu scurtmetraje mi-am început şi eu cariera. M-am luptat să le realizez, căci atunci nu aveam de unde găsi finanţare. Timp de zece ani mi-am plătit datoriile pe care le făcusem pentru a realiza primele mele scurtmetraje. Scurtmetrajele şi-au pierdut impactul, în ultima vreme. Sunt nişte lucruri care există doar în festivaluri. Sunt un romantic - pot să spun - şi îmi place ideea de scurtmetraje ca mediu în care se formează un regizor. Şi, pentru că mi se pare că am fost norocos, cum mi-am început cariera, mă simt responsabil să duc mai departe acest gest.

Rep: Cel mai recent proiect al dumneavoastră este filmul "Pina", despre coregrafa Pina Bausch. Aţi ales să îl realizaţi în 3D. De ce în 3D, o tehnică atât de nouă?

W.W.: Este o tehnologie nouă, dar eu am aşteptat-o timp de 20 de ani. Eu şi Pina am dorit să facem acest film, timp de mai mult de 20 de ani. Nu l-am realizat pentru că, în principiu, nu ştiam cum să îl fac, pentru că aveam impresia că filmul nu este potrivit pentru a-i exprima gesturile, arta ei. Iar mediul fundamental al artei sale este spaţiul. De fiecare dată când Pina mă întreba când o să facem filmul, îi spuneam: "Nu ştiu încă, pentru că nu ştiu cum să îl fac".

Asta până când am văzut primul film 3D. Nici măcar nu era un film foarte bun. Era un film aproape experimental, căci tehnologia era la început. Am văzut filmul şi am sunat-o pe Pina imediat după proiecţie şi i-am zis: "Acum ştiu cum să îl fac". Şi am început să mă interesez de tehnologie, dar încă nu era îndeajuns de bună. Avea o grămadă de probleme. Era grozavă pentru animaţie, dar nu era destul de bună pentru ce doream noi, nu putea arăta mişcarea în mod fluent. Primul an în care tehnologia era îndeajuns de bună pentru noi a fost vara trecută. Atunci am dorit să începem lucru. Însă ea a murit în câteva luni. Filmul acesta a fost visul nostru de mult timp şi a depins de tehnica 3D.

Una dintre cele mai influente figuri ale cinematografiei europene a ultimelor decenii, născut în 1945, Wenders este preşedintele Academiei de Film Europene din 1996 şi unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai Noului Cinema German, mişcarea-manifest care a marcat istoria filmului în anii '70.

Activitatea lui Wim Wenders cuprinde şi profesoratul la Universitatea de Arte din Hamburg, fotografia şi critica de film.

Wim Wenders a primit peste 45 de distincţii la festivaluri de filme prestigioase, precum şi trofee sau nominalizări la cele mai importante premii cinematografice din lume. Printre acestea se numără Palme d'Or - distincţia supremă a Festivalului de Film de la Cannes ("Paris, Texas" - 1984), Leul de Aur la Festivalul de la Veneţia ("Starea lucrurilor/ The State of Things" - 1982), Premiul BAFTA ("Paris, Texas" - 1984), Premiul Academiei de Film Europene ("Wings of Desire" - 1988) şi nominalizarea la premiul Oscar ("Buena Vista Social Club" - 1999). De asemenea, Wim Wenders este membru al prestigiosului ordin paneuropean "Pour le Mérite".

Festivalul Internaţional de Film Transilvania se desfăşoară la Cluj-Napoca, până duminică.

(Interviu realizat de Oana Ghiţă, oana.ghita@mediafax.ro).