"Mâini cuminţi", povestea unui copil autist, integrat cu succes la şcoală, a apărut la Polirom. FRAGMENT din cartea scrisă de Ana Dragu

Cartea a apărut în colecţia "Ego-grafii" a editurii Polirom şi este disponibilă şi în ediţie digitală.

Ana Dragu a aflat că băiatul ei suferă de autism când acesta avea 2 ani. De atunci, s-a documentat continuu şi s-a implicat activ în recuperarea lui. Având la bază experienţa familiei lor, "Mâini cuminţi" spune povestea lui Saşa, de la diagnosticare până în prezent, cu toate incertitudinile şi temerile, dar şi cu bucuriile şi progresele făcute pas cu pas. Mama şi fiul învaţă treptat să comunice unul cu altul şi se plimbă ore în şir noaptea pentru că băiatul are insomnii severe. Ana îi cântă "La mulţi ani" pe muteşte fiindcă el are auz absolut şi percepe diferit sunetele. Împreună cu Maria, cea care îl însoţeşte la grădiniţă, Saşa plimbă timp de câţiva ani un balon invizibil prin oraş, iar Aria, sora lui mai mare, ştie cum să-i fie mereu alături. În urma şedinţelor de recuperare, el învaţă să scrie şi să citească la vârsta de 5 ani şi este integrat cu succes la şcoală.

"Este o carte profund altruistă, care îşi poartă cititorul din cea mai neagră depresie spre hohotele de râs cele mai autentice şi mai sănătoase, un dar pe care Ana Dragu îl face celor care trec prin aceeaşi experienţă", a declarat Bogdan-Alexandru Stănescu, cel care semnează prefaţa cărţii.

Ana Dragu este jurnalistă, fondatoarea şi preşedinta Asociaţiei Autism Europa Bistriţa. Aceasta a înfiinţat Centrul de Resurse şi Referinţă în Autism "Micul Prinţ" Bistriţa şi "2 Elefanţi. Revistă despre autism", prima publicaţie periodică de această specialitate din România. În perioada 2001 - 2009 a lucrat în presa locală şi centrală. A publicat peste 100 de articole despre autism şi două volume de poezie, "Păpuşa de ceară" (2008) şi "Păzitoarea" (2012). Are doi copii, unul dintre ei fiind diagnosticat cu autism.

Fragment din cartea ”Mâini cuminţi”:

Are puţin peste 20 de ani şi de la 16 a crescut doi copii în Serbia. Doi copii tipici, într o limbă extrem de complicată. A fost singurul criteriu de care am avut nevoie când am intervievat o, într un coafor, şi am rugat o să aibă grijă de Saşa. „Are nevoie de asistent personal, dar tu poţi deveni, cu timpul, psiholog“, i am spus. Schimbasem vreo două bone, care mai de care mai speriată. Proaspăt întoarsă în ţară cu scopul declarat să şi continue studiile, după un liceu urmat graţie angajatorilor ei, doi medici sârbi. Perfect conştientă de faptul că trebuie să muncească pentru a se putea întreţine la facultate.
— Am grijă de copii. Asta îmi place să fac. Dar n am mai lucrat cu autişti.
— Nu trebuie să ştii nimic mai mult decât cum se dezvoltă un copil în normalitate, ca să ţi dai seama cum să l ajuţi.
Între ei doi a fost dragoste la prima vedere. „Când i am văzut ochii ăia mari, ascunşi!“
— Azi m a înnebunit Saşa, îmi povesteşte. Toată ziua am alergat din bucătărie la interfon şi de la interfon în cameră, la cuşca papagalului. Papagalul imită interfonul, Saşa imită papagalul. Cookie, cookie! La un moment dat îmi venea şi să râd de cât sunt de proastă. Dar pur şi simplu nu mi dădeam seama dacă sună cineva la interfon sau e papagalul. De fapt, era Saşa care imita papagalul. După două ore am realizat. Dacă n aş şti că nu e în stare de aşa ceva, aş crede că a făcut mişto de mine.
Maria l a dus la grădiniţă, tot ea l a învăţat să facă pipi la oliţă. Ani de zile au plimbat împreună prin oraş un balon invizibil. Îşi aminteşte şi râde.
— Ştii că după ce am scăpat de umeraş nu voia să iasă decât cu un balon. Şi toate baloanele, inevitabil, se spărgeau. Deci m am săturat de atâtea plânsete. Plus că în fiecare dimineaţă trebuia să mă prezint la voi la 7:30 cu un balon pe care să l luăm cu noi la grădi. Altfel, se criza. Aşa că m am hotărât să inventez balonul invizibil pe care l luam cu noi peste tot. Şi mergea aşa, cu mâna dreaptă ridicată, în unghi de 90 de grade faţă de umăr, plimbând balonul invizibil peste tot. Azi am crezut că mor de râs. Am ajuns la grădiniţă, ne am luat şorţuleţ şi am pus balonul invizibil în dulăpior. Dar azi a fost agitat toată ziua şi copiii repetau pentru serbare, aşa că am stat mai puţin, după masa de la 10:00 am venit acasă, că ţipa încontinuu şi deranja grupa şi când am intrat în casă şi a amintit că am uitat balonul invizibil în dulăpior şi s a pus pe plâns. Degeaba am încercat să i explic că e invizibil, aşa că poate să apară şi să dispară de oriunde, că s a ţinut singur după noi şi e aici pe hol. Tot ce are de făcut e să ridice mânuţa şi să l prindă, crezi că m a ascultat? A trebuit să ne întoarcem la grădiniţă, ca doi nebuni, să aducem balonul invizibil din dulăpior. Bine că nu ne a văzut nimeni. Nu ştiu cum o să scăpăm de el. L am luat cu noi şi la salina de la Praid, unde l am ţinut eu vreo două ore în mână. Am tot încercat să l împrietenesc cu o fetiţă, fără prea mare succes. Dar apoi a văzut nişte bătrâni care jucau şah în salină şi s a dus la ei. Vreo două ore a stat acolo şi le a aranjat piesele când terminau câte o partidă. Iar eu am stat pe altă bancă. Cu balonul invizibil, să nu se spargă de vreo stalactită, până mi a amorţit mâna. Ne a înnebunit balonul ăla. Era să l omoare. Atunci când l am lăsat în maşină pentru câteva minute, cât să intrăm la farmacie, mai ştii? El de obicei nu se mişca de pe scaunul lui şi nici nu voia să iasă cu noi din maşină. A avut noroc cu Liviu, care venea agale pe stradă, în drum spre grădiniţa unde e logoped. Şi a văzut din depărtare maşina şi un copil târându se afară pe geam, apoi pe plafonul maşinii, cu mâna ridicată sus. Dacă m ai fi întrebat cu cinci minute înainte, aş fi fost în stare să jur că nu poate învârti manivela ca să deschidă geamul. Şi bietul Liviu mai avea şase luni până să i se nască băiatul, zice că atunci a avut revelaţia responsabilităţii pe care o implică un copil. A luat o la fugă de la mijlocul străzii, fără să şi dea seama că Saşa e cel care încearcă să evadeze, decât atunci când a ajuns la vreo sută de metri. L a prins din zbor. Era agăţat de balonul lui invizibil.
Îşi aminteşte şi Saşa.
— Balonul meu? Balonul meu invizibil? Păi, sigur că da, mama. Era foarte frumos. Era un balon cu heliu, auriu, şi avea pe el o sirenă şi a zis Maria că e un balon imaginar şi numai eu şi cu ea şi cu Ale şi cu tine îl vedem. Şi îl duceam cu mine peste tot şi zburam cu el sus pe cer până lângă un avion Boeing 737. Şi o dată m am aşezat pe aripa avionului. Dar apoi am fost la locul de joacă cu tine, mai ştii, şi a venit o furtună mare şi zburau frunzele şi au bătut clopotele de la biserica catolică cu do diez şi si bemol şi clopotele de la biserica ortodoxă cu mi bemol şi do şi de la celălalt biserică ortodoxă cu acoperiş roşu cu do diez şi la şi re şi fa diez şi chiar şi clopotul de la biserica evanghelică cu mi, şi ceasul cu do, şi au zburat multe frunze şi au căzut picături foarte mari de ploaie şi balonul meu s a subţiat şi s a spart. Şi acum nu mai am un balon invizibil.