Noua periodizare istorică şi epoca contemporană – când începe şi când se va sfârşi istoria?

Periodizarea istorică încă dă bătăi de cap istoricilor 

Din secolul anterior până de curând, istoria era împărţită simplist în doar cinci epoco – epoca preistorică, epoca antică, epoca medievală, epoca modernă şi epoca contemporană.

Dar în prezentul globalist, aceasta este considerată un model învechit şi chiar eurocentrist. 

Antichitatea şi Evul Mediu nu au existat în America de Nord, nici în America de Sud (unde erau triburi şi civilizaţii amerindiene alfate la stadiul de mezolitic), nici în Australia sau în Africa. 

Cântărețul jamaican de reggae Max Romeo a murit la vârsta de 80 de ani

Eric Dane, starul din Euphoria și Grey’s Anatomy, a fost diagnosticat cu scleroză

Antichitatea este un termen general pentru începutul istoriei scrise sau consemnate, şi care începe odată cu apariţia primelor civilizaţii din spaţiul mediteranean, ca cea mesopotamiană, cea egipteană, cea greacă şi cea romană. Sunt ignorate însă triburile celtice si trace, iar în India şi China nu se aplică această denumire. 

În secolul 1 d.Hr., Imperiul Chinez din timpul dinastiei Han, din punct de vedere tehnologic, era mai avansat  decât Imperiul Roman cu cinci secole înainte, pentru că chinezii au inventat ciocanul basculant, fonta, trebuchetul, hârtia şi tipărirea.

Chiar şi în ciuda inegalităţii tehnologice, cum se observă chiar şi în prezent cu unele triburi din Amazon care sunt încă în epoca de piatră, istoricii occidentali au tendinţa să impună începutul şi sfârşitul unei epoci la nivel universal.

Evul Mediu sau epoca mijlocie este specifică doar Europei medievale creştine, dar nu este un termen folosit de lumea islamică, nici de China sau India. 

Preistoria (acum 3 milioane de ani până la 500-800 d.Hr.  ) – de la apariţia hominizilor la epoca fierului

Epocile în sine pot fi divizate după criterii materiale şi tehnologice – Preistoria se împarte în Epoca de Piatră (care începe de la apariţia hominizilor), care la rândul ei se împarte în Paleolitic (a început acum 3,3 milioane de ani, s-a încheiat acum 20,000 ani) , Mezolitic (a început acum 20,000 ani, s-a încheiat acum 10,000 ani) şi Neolitic (a început acum 10,000 ani, s-a încheiat acum 5,000 ani).

Este urmată de Epoca Metalelor, divizată în Epoca Cuprului (5000-3000 î.Hr.), Epoca Bronzului (3000 î.Hr. – 1200 î.Hr.) şi Epoca Fierului (1200 î.Hr. – prezent). Epoca fierului este considerată epoca finală a preistoriei şi protoistoriei oamenilor. 

Unii istorici cred însă că Epoca Metalelor reprezintă Antichitatea, epoca când au apărut primele civilizaţii, iar finalul Epocii Fierului este plasat în jurul secolelor V- VIII d.Hr., când s-au prăbuşit marile imperii în urma marilor migraţii.  

Dar istoricii globalişti ar considera anul 10,000 î.Hr. ca fiind startul civilizaţiei umane şi a antichităţii, precum şi a holocenului – epocă geologică în care specia umană are mai mult impact asupra ecosistemului, având capacitatea de-a cultiva hrana fără a o mai căuta sau vâna. 

Vânător-culegătorul nomad devine fermierul sedentarizat, care apoi devine omul urban şi apar primele izvoare scrise. 

Antichitatea (4000 î.Hr. – 476 d.Hr. după periodizarea eurocentrică, 10,000 î.Hr. – 600 d.Hr. după periodizarea globalistă) – de la apariţia primelor civilizaţii la prăbuşirea marilor imperii şi apariţia monoteismului 

Antichitatea a început în mileniile V-IV î.Hr., odată cu apariţia primelor civilizaţii fluviale (Egiptul pe Nil, Sumerul pe Tigru şi Eufrat, Harappa pe Indus şi Gange, China pe Yangtze) şi s-a terminat cu prăbuşirea Imperiului Roman de Apus în 476 d.Hr., după modelul eurocentrist.

Este prima epocă a Istoriei Consemnate, sau Istoria Scrisă, iar din anii 4000-3000 î.Hr. datează primele izvoare scrise. 

Este împărţită apoi în două epoci – antichitatea străveche (epoca civilizaţiilor din Epoca Bronzului – Egipt, Sumer, Indus) şi anichitatea clasică (epoca civilizaţiilor Epocii Fierului, de la oraşele-state greceşti, Cartagina, Imperiul Persan şi regatele elenistice la Imperiul Roman). 

Epoca clasică este tot o noţiune eurocentrică, specifică doar spaţiului mediteranean, căci în şcolile europene şi în cele nord-americane, se axează pe predarea războaielor greco-persane, ascensiunea democraţiei ateniene şi înflorirea filosofiei greceşti şi expansiunea Imperiului Roman, dar sunt ignorate regatele Indiei şi Imperiul Chinez. 

Şi dacă istoricii se iau după Edward Gibbon care consideră prăbuşirea Imperiului Roman ca cea mai mare tragedie care a culminat cu sfârşitul unei epoci de civilizaţie şi începutul evului mediu creştin şi barbaric deşi a continuat să existe sub forma Imperiului Bizantin, iar alte civilizaţii au continua să prospere în Arabia, Irakul de azi, Persia, India, China, Coreea şi Coreea, inclusiv în America Centrală unde prosperau civilizaţia maiaşă şi cea aztecă, chiar dacă nu cunoşteau metalele. 

În realitate, primele forme de civilizaţie au existat încă de acum 12,000 ani după ce arheologii au descoperit sanctuarul Gobleki Tepe în Turcia de azi, construit în urmă cu 11,000 ani, şi după ce au fost studiate primele oraşe din istorie ca Ierihon şi Catal Huyuk, centre urbane care au apărut cu mult înaintea oraşelor Ur, Uruk, Memphis, Babilon, Akkad, Nippur, Ninive, Mohenjo Daro şi Harappa, creditate în mod eronat ca cele mai vechi oraşe la orele de istorie din şcolile occidentale.

Un sanctuar megalitic ca Stonehenge din Marea Britanie şi  templul megalitic din Malta ce ar data dinaintea Piramidelor egiptene de la Giza, tunelurile şi piramidele presupuse din Bosnia ce ar data de 30,000 ani, plus alte structuri străvechi indică faptul că omenirea nu era primitivă înainte de apariţia civilizaţiei Sumer, considerată drept prima. 

Au fost găsite structuri, fosile şi obiecte ce indică aşezări permanente şi culturi care ar putea fi uşor catalogate drept civilizaţii.

Civilizaţia în sine este o noţiune relativă, abstractă şi subiectivă. 

În ce priveşte sfârşitul antichităţii, istoricii globalişti amplasează sfârşitul antichităţii într-un moment mai relevant decât prăbuşirea Imperiului Roman de Apus în 476 (care era demult în colaps, iar înlăturarea ultimului împărat roman de către ostrogoţi nu a avut un impact major) – şi acela ar fi anul 622 d.Hr. – anul când profetul Mahomed a fugit de la Mecca la Medina, ceea ce a pus bazele religiei islamice.  

Un alt an ce ar candida pentru startul epocii mijlocii ar fi 313 d.Hr. – oficializarea religiei creştine în Imperiul Roman prin Edictul de la Milano. 

Islamul avea să joace un rol major în istoria Euroafroasiei – sau pe cele trei continente – în următorii 1000 ani. 

Epoca Post-Clasică este până la urmă vorba despre Europa creştină, cea post-greco-romană, dar şi despre Orientul Islamic, cel post-politeist. China, pe de altă parte, traversează o perioadă îndelungată de diviziuni, războaie civile şi ocupaţie mongolă, iar civilizaţiile precolumbiene încep să se prăbuşească din cauze climatice. 

Evul Mediu sau Epoca Post-Clasică (476 – 1453 după model eurocentrist, 622 – 1492 după model globalist) – de la prăbuşirea Imperiului Roman la Căderea Constantinopolului (eurocentric) / de la apariţia Islamului la Marile Descoperiri Geografice (globalist)

În ultimii ani, istoricii specializaţi pe evul mediu evită să mai folosească denumirea de Evul Mediu sau Epoca Medievală (din cauza că este un termen discriminatoriu şi eurocentric) şi preferă denumirea de Epoca Post-Clasică (păstrând totuşi denumirea eurocentrică a epocii clasice specifice lumii greco-romane). 

Din punct de vedere economic şi social, epoca mijlocie ar începe în Europa odată cu apariţia feudalismului în Francia, undeva prin secolele VII-VIII d.Hr.  La nivel global, începutul epocii mijlocii sau a Epocii Post-Clasice ar fi caracterizată prin extinderea marilor religii monoteiste 

Înainte, medieviştii împărţeau Evul Mediu în: 

• Epoca Întunecată sau Evul Mediu Timpuriu  (476 – 800 d.Hr., de la prăbuşirea Imperiului Roman de Apus la încoronarea lui Carol cel Mare ca împărat roman de către papalitate 
• Evul Mediu Mijlociu (800 – 1300  – de la Carol cel Mare la Marea Ciumă Bubonică)
• Evul Mediu Târziu (de la 1300 la 1453/1492 – de la Renaştere la Căderea Constantinopolului sau prima călătorie a lui Cristofor Columb în Lumea Nouă). S-au luat în considerare şi Reforma Protestantă a lui Martin Luther din 1519 şi Pacea Westfalică de la 1648 ce a pus capăt unor conflicte sângeroase între catolici şi protestanţi.  Căderea Constantinopolului ar fi mai relevant pentru că presupune folosirea primelor tunuri (armele de foc sau armele din praf de puşcă ce au devenit definitorii pentru epoca modernă), chiar dacă a afectat în mare doar lumea creştin-europeană.  Însă şi prima călătorie a lui Columb în America ar fi relevantă pentru că a deschis legătura dintre Lumea  Veche (Europa) şi Lumea Nouă, despărţite de Atlantic, deşi n-ar fi primul explorator european care a pus piciorul acolo. 

Pentru mulţi istorici eurocentrişti, care consideră lumea greco-romană drept apexul istoriei europene, evul mediu este considerat drept Epoca Întunecată din cauza invaziilor barbare germanice, a dezurbanizării, creşterii analfabetismului şi a stagnării comerciale şi culturale în Europa. 

Pe de altă parte, şi în antichitate a existat o perioadă cunoscută ca Prăbuşirea Epocii Bronzului, când Imperiul Hitit, Imperiul Egiptean, Imperiul Mittani, civilizaţia minoică şi civilizaţia miceniană au intrat în declin după invazia popoarelor mării. Aceleaşi efecte au fost raportate atunci, în jurul anilor 1200-800 î.Hr. 

Nu a existat niciun evul mediu, dar doar Grecia are în istoria ei o perioadă arhaică cunoscută şi ca epoca întunecată a Greciei Antice sau perioada homerică, când nu există prea multe izvoare scrise. 

Istorici moderni ca Henri Pirenne plasează debutul evului mediu mai târziu, în secolul al VII-lea când s-a desfăşurat expansiunea islamică, sau în secolul al VIII-lea, când carolingienii împărţeau „feude”. 

Epoca Modernă (1453/1492 – 1945/prezent) – de la marile descoperiri geografice până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial 

Epoca Modernă este caracteristică Europei între secolele 15 şi 20, prin Renaştere, Praful de Puşcă, Colonialism, Iluminism, Industrializare şi Revoluţii, dar nu are acelaşi impact asupra altor continente. Civilizaţiile extra-europene rămân la stadiul post-clasic. 

Potrivit lui Paul Kennedy, în Ascensiunea şi decăderea marilor puteri, Rusia, Japonia, China, India şi Imperiul Otoman au rămas în urma regatelor şi imperiilor europene, unele din cauza conservatorismului, altele din cauza că nu ieşeau din zona de confort sau pentru că au rămas izolaţioniste. 

Este până la urmă, pe bună dreptate, epoca supremaţiei europene la nivel planetar. 

Istoricii europeni obişnuiesc să împartă şi Epoca Modernă în trei epoci. 

• Perioada modernă timpurie  (1500 până în 1800) –  Epoca Iluminismului , Revoluţia Industrială şi  Epoca Revoluţiilor , începând cu cele din America şi Franţa şi mai târziu răspândindu-se în alte ţări, parţial ca urmare a  războaielor napoleoniene .
• Perioada modernă târzie  (de la 1800 la 1918/1945) – începe cu sfârşitul revoluţiilor politice de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi a implicat tranziţia de la o lume dominată de puteri imperiale şi coloniale la una dominată de republici, întreprinderi private şi naţiuni. Se caracterizează şi prin electrificare şi apariţia primelor automobile. La 1903, omul cucerea aerul, realizând primul zbor. Din 1903, de la primul zbor al Fraţilor Wright, la aselenizarea lui Neil Armstrong şi Buzz Aldrin pe Lună, în 1969, n-au trecut decât 66 ani. 
• Istoria contemporană se referă la perioada care urmează sfârşitului celui de-al Doilea Război Mondial în 1945 şi continuă până în prezent . Este considerat alternativ fie o subperioadă a perioadei moderne târzii, fie o perioadă separată care începe după perioada modernă târzie. Aceasta cuprinde cel mai mare salt tehnologic şi ştiinţific al omenirii, de la aselenizare, revoluţia medicală şi inventarea armelor atomice până la apariţia internetului şi automatizarea. 

Epoca Contemporană – sfârşitul Holocenului, începutul Antropocenului. Urmează Sfârşitul Istoriei? 

Climatologii şi geologii au propus încheierea Holocenului şi debutul Antropocenului din 1945-1950, asta din cauza emisiilor de radionuclizi ca urmare a testării bombei atomice, iar alţii susţin că din cauza schimbărilor climatice provocate de poluarea industrială cu emisii de carbon pentru ca omul să-şi asigure confortul. 

Pe de altă parte, omenirea trăieşte cea mai îndelungată perioadă de pace dintre marile puteri, dar şi cea mai îndelungată perioadă de prosperitate economică, diversitate culturală, progres ştiinţific şi tehnologic, dar şi de progrese pe plan social. 

Dar civilizaţia de azi este una fragilă, iar multe pericole pândesc la orizon, de la ameninţarea unui război nuclear la pandemii devastatoare şi conflicte pentru resurse ca urmare a suprapopulării, fie de la pericolul că omenirea ar putea fi distrusă de roboţi şi inteligenţa artificială. 

Omul, oricât de avansat tehnologic este, nu poate face faţă unor erupţii supervulcanice, cutremure şi impactului de asteroizi, fiind o civilizaţie de tip 0,7 pe scara Kardashev. Civilizaţia umană încă învaţă să folosească toate formele şi sursele de energie de pe propria planetă şi de la Soare, şi speră că va deveni cândva o civilizaţie interplanetară de tip I şi chiar una interstelară de tip II. 

Există trei variante în care s-ar putea încheia epoca contemporană.

1. Regres tehnologic – epuizarea combustibililor fosili, în special a petrolului, ar putea duce la stagnare şi regres tehnologic. Oamenii, dacă vor epuiza petrolul şi gazele naturale, se vor întoarce la cărbuni, iar în final, la lemn. Dar va mai fi aer respirabil pe planetă până atunci? 

2. Extincţia – climatologii atrag atenţia că omenirea deja se află în pragul celei de-a şasea extincţii, pentru că prin poluarea cauzează distrugerea ecosistemului, efectul de seră şi topirea gheţarilor ce vor creşte nivelul oceanelor, apoi dispariţia în masă a speciilor de animale şi plante, defrişările masive. Depinde de om dacă extincţia se va termina cu un BANG (război nuclear pentru ultimele resurse, hrană şi apă) sau cu un Scâncet (viaţa pe Terra va dispărea într-o îndelungată agonie şi suferinţă). 

3. Epoca Spaţială – Stephen Hawking a susţinut de mai multe ori că omenirea trebuie să găsească o nouă casă, o nouă planetă sustenabilă şi plină de resurse, altfel, suprapopularea sau orice alt dezastru ar duce la dispariţia sa. Chiar dacă suntem singuri în univers, ar fi de datoria noastră să ne stabilim pe alte planete şi alte sisteme solare pentru a răspândi viaţa în Univers. 

Dacă omenirea va reuşi să stabilească primele baze permanente pe Lună şi Marte pe termen îndelungat, aşezări ce ar deveni sustenabile pentru secole sau milenii, şansele ca omenirea să supravieţuiască încă câteva milioane de ani ar creşte enorm. 

Dar mai există un alt scenariu, cel propus de Yuval Noah Harari, în cărţile sale despre Scurta Istorie a lui Homo Sapiens şi Homo Deus.

Şi anume, omul va înceta să mai existe dacă va căpăta formă artificială (cyborg sau conştinţa încărcată într-un computer), dacă va evolua într-o altă specie aşa cum Homo Sapiens a evoluat din Homo heidelbergensis acum 300,000 ani, sau dacă va fi exterminat de Homo Deus, o specie artificială creată de oameni. 

Homo Sapiens ar putea avea soarta lui Homo Neanderthalensis. 

Francis Fukuyama susţinea în 1992 că omenirea asistă la Sfârşitul Istoriei, dar evenimentele din ultimii ani (câştigarea alegerilor din 2016 de către Donald Trump, pandemia de coronavirus din 2020, bombardarea Ucrainei de către Rusia în 2022) demonstrează că istoria nu s-a terminat. 

J.M Roberts, în Istoria Lumii, o carte ce cuprinde povestea omenirii de la preistorie la războiul din Irak din 2003, scrie că istoria ne umple prezentul şi nu sunt semne că se va sfârşi vreodată.