O carte pe zi: "Frantumaglia. Viaţa şi scrisul meu", de Elena Ferrante

Elena Ferrante este o scriitoare extraordinară şi Editura Pandora M i-a publicat în excelente traduceri "Tetralogia Napolitană" ("Prietena mea genială", "Povestea noului nume", "Cei care pleacă şi cei ce rămân" şi "Povestea fetiţei pierdute"), romanele "Fiica ascunsă", "Iubire amară" şi "Zilele abandonului", precum şi cartea pentru copii "Noaptea pe plajă".

Cititorii care iubesc scrisul Elenei Ferrante vor trebui să caute şi cartea pe care o prezentăm acum, din care vor afla foarte multe despre Ferrante (ea invită lumea în atelierul ei de creaţie) şi, totuşi, la final, vor constata că există în continuare enorm de multe enigme. Volumul cuprinde însemnări, diverse fragmente şi scrisori trimise vreme de 25 de ani de scriitoare unor prieteni care o rugau să se confeseze şi diverse interviuri în care, în stil propriu, vorbeşte despre copilăria şi tinereţea ei, dar mai ales despre cărţile scrise.

"Frantumaglia" e un cuvânt din dialectul nalopetan. Într-un excelent text de vreo cincizeci de pagini intitulat chiar "Frantumaglia", Elena Ferrante explică: "Mama mea mi-a lăsat un cuvânt din dialectul ei pe care-l folosea ca să spună cum se simţea când era târâtă dintr-o parte în alta de senzaţii contradictorii care o sfâşiau. Numele pe care-l dădea stării ei interioare era frantumaglia. Frantumaglia o deprima. Era cuvântul pentru o indispoziţie sufletească imposibil de definit altfel, se referea la o mulţime de lucruri eterogene din minte, o apă murdară plină de reziduuri a creierului. Frantumaglia era misterioasă, provoca acţiuni ciudate, era sursa tuturor suferinţelor care nu te puteau conduce la un singur motiv foarte evident.(...) Frantumaglia e efectul sentimentului de pierdere, când ai certitudinea că tot ce ni se pare stabil, de durată, o ancoră pentru viaţa noastră, se va uni în curând cu peisajul acela de deşeuri pe care ni se pare că-l vedem. Frantumaglia înseamnă să percepi cu foarte dureroasă nelinişte din ce mulţime de elemente eterogene, trăind, se înalţă vocea noastră şi în care mulţime de elemente eterogene e menită să se piardă. Dar e şi cuvântul potrivit pentru ceea ce sunt convinsă că am văzut când eram mică, cu puţin înainte ca limba vorbită să pătrundă în mine şi să-mi sădească un limbaj: o explozie foarte colorată de sunete, mii şi mii de fluturi cu aripi sonore. Sau e doar modul meu de a defini angoasa morţii, groaza că abilitatea de a mă exprima se blochează ca din cauza unei paralizii a organelor vorbirii şi tot ce am învăţat să controlez din primul an de viaţă până în ziua de azi să fluctueze pe cont propriu".

Dincolo de atât de multe explicaţii şi posibilităţi este creaţia Elenei Ferrante. Amintirile ei extraordinare despre locurile în care a văzut lumina, despre mamă, despre surorile ei, despre ororile pe care le gândea sau comitea pe când era copilă (de pildă, închiderea ueni surori mai mci în debara, s-o devoreze o insectă uriaşă, doar pentru o împiedica să-şi facă jocurile cum voia), dar mai ales explicaţiile alambicate despre romanele ei şi stările personajelor ei sunt admirabile. Ferrante încearcă să-şi justifice alegerea de a nu participa la viaţa publică, de a nu vorbi despre scrisul ei şi a lăsa cărţile să-şi trăiască propria viaţă, fără să insiste să le promoveze. Vorbeşte despre imposibilitatea ei de a găsi răspunsuri concise la interviuri, care nu mai sunt simple interviuri, ci eseuri literare în care experienţa personală e pe primul plan. Din toate reiese pasiunea pentru scris.

"Frantumaglia ne oferă ocazia de a contempla prezenţa stranie, spectrală a Elenei Ferrante în lumea literelor" (The New York Times Book Review)

Elena Ferrante - "Frantumaglia. Viaţa şi scrisul meu". Editura Pandora M. Traducere din italiană de Cerasela Barbone. 383 pag.