O carte pe zi: „Paturi oculte” de Doina Ruşti

Romanul acesta, apărut într-o primă ediţie în urmă cu mai bine de trei ani, iese pe piaţă acum ca a doua carte din seria de autor dedicată operei epice a Doinei Ruşti de Editura Litera. Ordinea reeditării romanelor în această serie de autor este subiectivă –primul volum a fost „Lizoanca”. Romanul respectă ediţia porinceps, fiind compoletat de o prefaţă şi de un minim aparat critic. Am scris cu entuziasm despre acest roman la prima ediţie. Reiau aproape în întregime acel text:
„Într-o zi am cumpărat un creion. Recunosc, de multă vreme n-am mai scris de mână, cât despre creioane – nici nu mai ştiu de când n-am mai văzut unul. Ăsta, însă, era diferit. Din lemnul lui emana ceva irezistibil. Sunt obiecte de care n-ai nicio nevoie. Dar pe care le cumperi. Aşa era şi acum.
Am încercat să trec mai departe, dar m-am întors fără explicaţie. Vânzătorul, un puşti care dârdâia la gura Metroului de la Universiatte, ţinea o pungă de hârtie, refolosită, din care ieşeau vârfurile a circa 5-6 creioane. Fuseseră ascuţite meseriaş, iar lemnul, pe porţiunea nevopsită, scotea firicele de fum.
Binînţeles, ochii mei nu mai sunt aşa de buni, prin urmare, nu comentez niciodată lucrurile de genul ăsta. Dar puştiul mi-a spus cu voce liniştitoare – numai când dorm scot puţin fum, în rest, sunt OK!
Mi-am dat seama că se referea la creioane, dar n-am îndrăznit să lungesc vorba. Sunt creioane de roşcov, a completat el.
Seara, când am ajuns acasă, am încercat creionul. Era cald, se lipise de mâna mea, iar câteva clipe mai târziu, scria fără grabă, ca un balerin, ca o pasăre care încearcă să zboare. Iar în urma dansului său au rămas două cuvinte care aveau să mă obsedeze întreaga noapte: <<Paturi oculte>>.”

Cum să nu vrei să citeşti romanul care s-a ivit din aceste două cuvinte?

Unul la fel de uimitor, pe marginea fragilă, neliniştitoare a hotarului dintre real şi imaginar, fabulos. Cu o acţiune care pendulează între zilele noastre (circulaţie nebună, telefoane mobile, Google şi net, Bucureştii secolului XXI) şi vremurile de acum două sute de ani, cu viaţa molcomă, caleşti, rădvane, ţigani robi, case rare înecate în parfumuri, drumuri prăfuite, bălţi şi eleştee, grădini cu flori şi chiar roşcovi, fete de măritat care îşi îngrijeau zestrea şi mai ales meşteri care ştiau să lucreze în lemn cele necesare unei locuinţe – de pildă un pat. Un asemenea meşter ciopleşte din roşcovii unei grădini pe care-i taie până la unul, douăzeci şi patru de paturi, care de care mai dichisit, mai faimos, cu tăblii împodobite cu sculpturi, frunze, lauri, figuri pcitate. Unele paturi s-au pierdut, altele se vor fi stricat, vor fi fost puse pe foc de proprietari nepricepuţi, dar cel puţin şase au rămas până în zilele noastre şi fac subiectul romanului, pentru că cei care dorm în ele se schimbă la chip sau dacă fac dragoste în ele nu se mai despart măcar o vreme. Ştiinţa Doinei Ruşti de a crea şi spune o poveste e cuceritoare şi va fi ajutat la măiestria ei şi faptul că ştie epoca de acum două veacuri ca nimeni altul între scriitorii noştri de astăzi – dovadă precedentele ei romane care se petrec în acea epocă. La Doina Ruşti cele două epoci nu sunt divergente, comunică între ele, se întrepătrund, se înţeleg, poţi trece dintr-una în alta – dovada e capitolul despre pădurea de roşcovi în care un erou din zilele noastre îşi scrijeleşte numele pe scoaţa unui copac, apoi se pierde în pădure – fabulos! Aş spune că e realismul magic sud-american.

De altfel, parcă întregul roman se construieşte, mereu mai captivant, pentru acest ultim capitol intitulat „Roşcovii”, în care se închid toate. O pădure de roşcovi sălbatici care se întinde pe o suprafaţă imensă, din care eroul intrat nu mai poate pleca („dacă te întorci, te transformi în particule, care şi ele se vor divide până la ultima firimitură, pe care o va dizolva apa ploii, iar acea ultimă materie, fără gânduri, fără conştiinţă, va aluneca în magma Pământului, und eva simţi veşnic suferinţa ratării”), înconjurat de umbre care vor fi fost cândva fiinţe vii, o lume în care nu există timp, nici urme, doar legănarea roşcovilor care dansează, şi dacă nu există urme eşti condamnat la neant, până vine cineva care începe să taie copacii şi să facă din ei paturi, care la rândul lor sunt distruse după multă vreme, unele sunt puse pe foc sau mărunţite în creioane cu care se scriu poeme şi scrisori de dragoste. Iar undeva există o uşă albă între cele două lumi, treci prin ea şi ajungi în Bucureştii de azi, la fel de fascinanţi.

Doina Ruşti – Paturi oculte. Ediţia a II-a. Prefaţă de Petrişor Militaru. Editura Litera. 302 pag.