O carte pe zi: „Luchian. Ochii, sufletul, mâna” de Veronica D. Niculescu

Dacă vreţi să citiţi o biografie romanţată „clasică”, scrisă aproape cu tot dichisul şi regulile cunoscute, cumpăraţi acest al optulea titlu apărut în colecţia „Biografii romanţate” a Editurii Polirom. Nu vă va surprinde prin nimic.

Pe una dintre manşetele copertei, editorii fac o scurtă biografie a cunsocutului pictor: S-a născut pe 1 februarie 1868, în Ştefăneşti, Botoşani. A fost primul copil al maiorului Dimitrie Luchian şi al Elenei Kiriacescu. A crescut alături de un frate mai mic, Anibal. De la vârsta de cinci ani, Ştefan Luchian s-a mutat cu familia la Bucureşti. A copilărit în mahalaua Popa Soare şi a mers la şcoala primară din Tabaci. Tatăl a murit în anul Războiului de Independenţă, iar cei doi fraţi au rămas doar în grija mamei. După ce a urmat cursurile Liceului „Sfântul Sava” a refuzat să devină ofiţer, aşa cum şi-ar fi dorit mama, şi, pasionat în egală măsură de desen şi de muzică, s-a înscris la Şcoala de Belle Arte şi la clasa de flaut de la Conservator, pe care a frecventat-o doar o vreme. După absolvire, a plecat la München şi, mai apoi, la Paris. A învăţat mai mult prin muzee decât în şcoli, la fel cum în ţară era mai atent la Grigorescu decât la profesori. Moartea mamei i-a întrerupt studiile la Paris. Revenit în România, şi-a amenajat un atelier şi, dezamăgit şi revoltat de arta oficială, căutându-şi drumul şi locul, s-a implicat în mişcarea artiştilor independenţi. Viaţa boemă a primilor ani pe cont propriu, cu casă la şosea şi trăsurică, a dispărut odată cu moştenirea. A locuit în chirie, a lucrat cu îndârjire, tot mai apropiat de cei umili şi săraci. Boala, scleroza multiplă, s-a manifestat grav în 1901. A reuşit să picteze totuşi în natură în următorii ani, pentru ca din 1910, paralizia progresând, să ducă un trai între patru pereţi. Ţintuit în fotoliu, a pictat preponderent flori. S-a stins din viaţă la 48 de ani, în noaptea dintre 27 şi 28 iunie 1916, lăsând lumii peisaje, portrete şi flori, o operă încărcată de lumină interioară, adevăr.

Ion Cristoiu: Opera de artă – o astronavă trimisă în timp, nu în spaţiu

Aproape pas cu pas cartea urmăreşte biografia schiţată mai sus.

Autoarea precizează că a inclus încarte multe dintre scrisorile lui Luchian, ca şi oparte dintre replicile pictorului aminitte de bunul săui prieten Virgil Cioflec, care a publicat o carte despre Luchian.

Şi, uneori, deseori, apar consideraţii asupra artei: „Nu, nu este de ajuns să vezi şi să notezi ceea ce vezi, îşi spunea. Trebuie să interpretezi, să redai subînţelesul, să adânceşti, să spui poezia din ţesătura cea mai intimă a ceea ce vezi. Iar poezia asta nu poate însemna decât un limbaj personal.”

Veronica D. Niculescu este scriitoare, traducătoare şi jurnalist, autoare a unor volume de proză scurtă şi romane, destinate atât adulţilor, cât şi copiilor.

Veronica D. Niculescu – Luchian. Ochii, sufletul, mâna. Editura Polirom, colecţia Biografii romanţate. 283 pag.